AFFAIRE BELEK ET ÖZKURT c. TURQUIE (N° 2)

AFFAIRE BELEK ET ÖZKURT c. TURQUIE (N° 2) (CtEDO, 2014)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA BELEK ȘI ÖZKURT c. TURCIA (N (solicitarea nr. 28470/08) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 iunie 2014 DEFINIF 17/09/2014 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Belek și Özkurt c. Turcia (n 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Guido Raimondi, președinte, Ișel Karakaș, András Sajó, Helen Keller, Paul Lumpers, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera de consiliu la 27 mai 2014, Rend la hotărârea pe care o avem aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o hotărâre (n 28470/08) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Ahmet Sami Belek și Mozaffer Mozaffer Özkurt, au sesizat Curtea la 7 mai 2008 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( D.A. Özkurt, avocat la Istanbul. Guvernul turc ( La 11 martie 2004, Evrensel a publicat un articol intitulat Osman Öcalan acuzat de a fi proamulm. A fost vorba despre o declarație a unuia dintre liderii Kongra-Gel, o ramură a organizației ilegale armate, numită Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) care l-a numit pe dl Öcalan, dizident al PKK, să trateze cu autoritățile americane. În opinia sa, acest director a afirmat că negocierile dintre unii membri ai Kongra-Gel și autoritățile americane în vederea dizolvarii organizației menționate anterior au avut loc într-o tendință autodistructivă în cadrul Kongra-Gel și că membrii implicați în cadrul consiliului de disciplină al organizației erau retrimiși. Printr-un act de punere sub acuzare din 18 martie 2004, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului înculpat dnii Belek și Özkurt de publicare a declarațiilor de către o organizație ilegală armată, care încalcă dispozițiile articolului 6 alineatul (2) și ale articolului 4 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Retrimise în fața tribunalului dasezis mai târziu, după abolirea cursurilor de securitate, reclamanții au invocat pentru apărarea lor libertatea garantată prin art. 10 din convenție. La 25 decembrie 2007, instanța de judecată a condamnat fiecare reclamant la plata unei amenzi mari de 440 de lire turcești (TRY) (aproximativ 258 de euro (EUR) la cursul de schimb în vigoare la momentul respectiv), în conformitate cu art. 6 alineatul (2) și art. 4 din Legea 3713. 10. Hotărârea din 25 decembrie 2007 era definitivă în temeiul articolului 305 din Codul de procedură penală, conform căruia condamnările la amenzi nu depășeau 2 000 de TRY n În conformitate cu art. 10 din Convenție, reclamanții își denunță condamnarea ca o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, așa cum se prevede la art. 10 din Convenție, astfel cum se prevede la art. 10 din Convenție, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni autoritățile publice și fără a ține cont de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. Îndepărtarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor (...). 13. Guvernul recuză teza reclamanților. Cu privire la admisibilitate 14. Curtea constată că acest . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea ia notă de faptul că nu este de acord cu controversele dintre părți că ingerința în cauză era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim în sensul articolului 10 alineatul (2), în ceea ce privește menținerea securității publice, apărarea ordinii și prevenirea criminalității în sensul articolului 10 alineatul (2) din Convenție (Gözel și Özer, citată anterior, punctul 45). Curtea este de acord cu această apreciere. Concluzia se referă la întrebarea dacă ingerința era necesară într-o societate democratică 16. Curtea amintește că aceasta a tratat deja probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 10 din convenție (Gözel și Özer, citată anterior). În cazul de față, articolul a inclus o declarație din partea unui membru al consiliului executiv al Kongra-Gel, care a afirmat că unii membri ai organizației respective negociau dizolvarea sa cu autoritățile americane (a se vedea punctul 6 de mai sus). Curtea consideră că este necesar să se acorde o atenție deosebită termenilor utilizați în acest articol și contextului publicării sale, ținând seama de circumstanțele din jurul cazurilor supuse examinării sale, în special dificultățile legate de combaterea terorismului (Sürek c. Turcia [GC], nr. 24762/94, § 58, 8 iulie 1999). Ea constată că, având în vedere ansamblul său, nu a conținut nici un apel la violență, la rezistență armată sau la revoltă, și că nu a fost un discurs de ură, ceea ce este, în ochii săi, elementul esențial care trebuie luat în considerare. 19. În urma examinării motivelor prezentate de instanța internă pentru a-i condamna pe reclamanți, Curtea concluzionează că nu pot fi considerate, ca atare, suficiente pentru a justifica exercitarea libertății de exprimare a persoanelor în cauză. Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv de a se abăta de la concluzia la care a ajuns în cauza Gözel și Özer menționată anterior. 20. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 21. Reclamanții se plâng, de asemenea, că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială și consideră, de asemenea, că instanțele interne nu au luat în considerare apărarea lor. În cele din urmă, ei reclamează că este vorba despre posibilitatea de a se putea considera casation. În aceste privințe, ei au ajuns la art. 6 din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) stabilită prin lege, care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 22. Guvernul luptă împotriva acestor afirmații. Cu privire la admisibilitatea 23. Curtea constată că obiecțiunile întemeiate pe art. 6, cu condiția ca acestea să se refere la: a se introduce un recurs în casație împotriva hotărârii de primă instanță și asupra lipsei de echitate a hotărârilor pronunțate de instanțele interne, nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv, ceea ce înseamnă că acestea trebuie declarate admisibile. În ceea ce privește obiecțiunile referitoare la independența și la latura instanței care i-a condamnat pe reclamanți, întemeiate pe faptul că, pe de o parte, judecătorii care au pronunțat o hotărâre cu privire la cauza lor au fost numiți de Consiliul Superior al Magistraturii, compus din cinci judecători, dar și din ministrul justiției și al secretarului său, și că, pe de altă parte, acești judecători fac, de asemenea, obiectul unor ratinguri din partea Consiliului, Curtea arată că, în schimb, În conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție, Sayg. Pe fond 25. În ceea ce privește, în primul rând, introducerea unui recurs în casation, Curtea amintește că a tratat deja probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 din Convenție ( Bayar și Gürbüz, citată anterior, § 49). În cazul de față, Comisia consideră că reclamanții au suferit un obstacol disproporționat în calea dreptului lor de acces la o instanță și că, prin urmare, dreptul la o instanță pe care o garantează art. 6 alineatul (1) a fost atins în substanța sa. Prin urmare, aceasta nu vede nici un motiv pentru a se abăta de la concluzia la care a ajuns în cauza Bayar și Gürbüz menționată anterior. 26. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție în această privință. 27. În al doilea rând, având în vedere faptul că reclamanții au fost condamnați fără a lua în considerare apărarea lor pe fond, Curtea ia notă de conexitatea acestui aspect cu cel întemeiat pe art. 10 din Convenție. Prin urmare, având în vedere constatarea încălcării la care a ajuns pe teren a articolului 10 menționat anterior (punctul 20 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se efectueze o examinare separată a prezentei chestiuni pe teren la art. 6 din convenție (a se vedea, în același sens, Artun și Güvener c. Turcia, n 75510/01, punctul 35, 26 iunie 2007). III. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 29. Reclamanții au depus o cerere globală în temeiul articolului 41 privind zece cereri comunicate în același timp cu prezenta cerere. Această cerere este repartizată după cum urmează: EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, cu o listă detaliată a lucrărilor și prestațiilor furnizate de avocatul lor în fața Curții. 30. Guvernul contestă aceste sume. 31. În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea arată că amenzile aplicate reclamanților sunt consecința directă a încălcării constatate pe teren la art. 10 din Convenție. Prin urmare, este necesar să se deducă integral persoanelor interesate suma pe care au plătit-o în acest scop. Curtea alocă, în consecință, 258 EUR fiecărui solicitant. 32. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că este posibil să se considere că circumstanțele din speță le-au cauzat reclamanților o anumită dezorientare. Statuând în echitate în temeiul articolului 41 din convenție, aceasta alocă, în acest sens, 1 500 EUR fiecărui solicitant. 33. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamanților suma totală de 500 EUR, indiferent de costuri. 34. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii restante pe rata dobânzii aferente ratei dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe art. 6 din Convenție, în ceea ce privește posibilitatea ca reclamanții să se poată achita în casare și în lipsa de a ține seama de apărarea lor, precum și de art. 10 din Convenție, și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 din Convenție pe motive de ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în temeiul articolului 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda sa națională la rata aplicabilă la data Regulamentului 258 EUR (două sute cincizeci și opt de euro) fiecărui solicitant, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii) 500 EUR (o mie cinci sute de euro) fiecărui solicitant, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (iii) 500 EUR (cinci sute de euro) în comun, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 17 iunie 2014, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Guido Raimondi Modululer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

BELEK ET ÖZKURT c. TURQUIE (N

o

2)

(Requête n

o

28470/08)

ARRÊT

STRASBOURG

17 juin 2014

DÉFINITIF

17/09/2014

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Belek et Özkurt c. Turquie (n

o

2),

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Guido Raimondi,

président,

Ișıl Karakaș,

András Sajó,

Helen Keller,

Paul Lemmens,

Robert Spano,

Jon Fridrik Kjølbro,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 mai 2014,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

28470/08) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet État, MM.

Ahmet Sami Belek et İsmail Muzaffer Özkurt («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 7 mai 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

D.A. Özkurt, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

3.

Les requérants allèguent en particulier une violation des articles

6 et

10 de la Convention.

4.

Le 6 novembre 2009, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants, MM. Ahmet Sami Belek et İsmail

Muzaffer

Özkurt, nés l’un en 1953 et l’autre en 1978, sont respectivement propriétaire et rédacteur en chef du quotidien

Evrensel (

«

L’Universel

») dont le siège se trouve à Istanbul.

6.

Le 11 mars 2004,

Evrensel

publia un article intitulé «

Osman Öcalan accusé d’être proaméricain

» (

Osman Öcalan’a Amerikancılık suçlaması

). Il s’agissait d’une déclaration d’un des dirigeants du Kongra-Gel – une branche de l’organisation illégale armée dite Parti des travailleurs du Kurdistan (PKK) – qui accusait M. O. Öcalan, dissident du PKK, de traiter avec les autorités américaines. Ce dirigeant s’exprimait sur de supposées négociations en cours entre certains membres du Kongra-Gel et les autorités américaines en vue d’une dissolution de ladite organisation. Selon lui, il s’agissait d’une tendance autodestructrice au sein du Kongra-Gel et il y avait là matière à renvoi des membres impliqués devant le conseil de discipline de l’organisation.

7.

Par un acte d’accusation du 18 mars 2004, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État inculpa MM.

Belek et Özkurt de publication de déclarations émanant d’une organisation illégale armée, infraction prévue à l’article 6 §§ 2 et 4 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

8.

Renvoyés devant la cour d’assises – après l’abolition des cours de sûreté –, les requérants invoquèrent pour leur défense la liberté garantie par l’article

10 de la Convention.

9.

Le 25 décembre 2007, la cour d’assises condamna chacun des requérants au paiement d’une amende lourde de 440 livres turques (TRY) (soit environ 258 euros (EUR) au taux de change en vigueur à l’époque pertinente), en application de l’article 6 §§ 2 et 4 de la loi

n

o

3713.

10.

Le jugement du 25 décembre 2007 était définitif en vertu de l’article

305 du code de procédure pénale, selon lequel les condamnations à des amendes n’excédant pas 2

000 TRY n’étaient pas susceptibles de pourvoi en cassation.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

11.

Pour le droit et la pratique internes pertinents, voir

Gözel et Özer c.

Turquie

(

n

os

43453/04 et 31098/05, § 23, 6 juillet 2010) et

Bayar et Gürbüz c.

Turquie

(n

o

37569/06, §§ 12-16, 27 novembre 2012).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 10 DE LA CONVENTION

12.

Les requérants dénoncent leur condamnation comme une violation de leur droit à la liberté d’expression, tel que prévu par l’article 10 de la Convention, ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les États de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime (...).

»

13.

Le Gouvernement récuse la thèse des requérants.

A.

Sur la recevabilité

14.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 §

3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

15.

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que l’ingérence en question était prévue par la loi et poursuivait un but légitime au sens de l’article 10 §

2, en l’occurrence le maintien de la sûreté publique, la défense de l’ordre et la prévention du crime au sens de l’article 10 § 2 de la Convention (

Gözel et Özer

,

précité, § 45). La Cour souscrit à cette appréciation.

Le différend porte sur la question de savoir si l’ingérence était «

nécessaire dans une société démocratique

».

16.

La Cour rappelle qu’elle a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 10 de la Convention (

Gözel et Özer

, précité). C’est à la lumière de cette jurisprudence qu’elle examinera la présente affaire.

17.

En l’espèce, l’article litigieux contenait une déclaration d’un membre du conseil exécutif du Kongra-Gel qui s’exprimait sur le fait supposé que certains membres de ladite organisation négociaient sa dissolution avec les autorités américaines (voir paragraphe 6 ci

‑

dessus).

18.

La Cour estime qu’il convient de porter une attention particulière aux termes employés dans cet article et au contexte de sa publication, en tenant compte des circonstances qui entouraient les cas soumis à son examen, en particulier les difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (

Sürek c.

Turquie

(n

o

4)

[GC], n

o

24762/94, § 58, 8 juillet 1999).

Elle constate que vu dans son ensemble, l’écrit litigieux ne contenait aucun appel à l’usage de la violence, à la résistance armée ou au soulèvement, et qu’il ne constituait pas un discours de haine, ce qui est à ses yeux l’élément essentiel à prendre en considération.

19.

Après examen des motifs avancés par la juridiction interne pour condamner les requérants, la Cour conclut qu’ils ne sauraient être considérés, en tant que tels, comme suffisants pour justifier l’atteinte portée à la liberté d’expression des intéressés. Par conséquent, elle ne voit pas de raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire

Gözel et Özer

précitée.

20.

Partant, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

21.

Les requérants se plaignent également que leur cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Ils estiment par ailleurs que les juridictions internes n’ont pas pris en compte leur défense. Enfin, ils dénoncent l’impossibilité de se pourvoir en cassation.

À ces égards, ils invoquent l’article

6 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

22.

Le Gouvernement combat ces allégations.

A.

Sur la recevabilité

23.

La Cour constate que les griefs tirés de l’article 6, pour autant qu’ils portent sur l’impossibilité d’introduire un pourvoi en cassation contre le jugement de première instance et sur le manque d’équité des décisions rendues par les juridictions internes, ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.

24.

Quant aux griefs relatifs à l’indépendance et à l’impartialité du tribunal ayant condamné les requérants, tirés du fait que, d’une part, les juges ayant statué sur leur cause avaient été désignés par le Conseil supérieur de la magistrature, composé de cinq juges mais aussi du ministre de la Justice et de son secrétaire, et que, d’autre part, ces juges font également l’objet de notations par ce Conseil, la Cour relève en revanche que les requérants – qui ont été jugés par un collège de trois juges ayant la qualité de civils – ne les ont pas étayés et que l’examen de ces griefs, tels qu’ils ont été formulés, ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 (

Saygılı et Seyman c. Turquie

, n

o

62677/00, § 25, 14 juin 2007). Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

B.

Sur le fond

25.

S’agissant, en premier lieu, de l’impossibilité d’introduire un pourvoi en cassation, la Cour rappelle qu’elle a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 de la Convention (

Bayar et Gürbüz

, précité, § 49).

En l’espèce, elle estime que les requérants ont subi une entrave disproportionnée à leur droit d’accès à un tribunal et que, dès lors, le droit à un tribunal que garantit l’article 6 § 1 a été atteint dans sa substance. Par conséquent, elle ne voit pas de raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire

Bayar et Gürbüz

précitée.

26.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 de la Convention à cet égard.

27.

S’agissant, en second lieu, du fait que les requérants ont, selon eux, été condamnés sans prise en compte de leur défense au fond, la Cour note la connexité de ce grief avec celui tiré de l’article 10 de la Convention.

Dès lors, étant donné le constat de violation auquel elle est parvenue sur le terrain dudit article 10 (paragraphe 20 ci

‑

dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de procéder à un examen séparé de la présente question sur le terrain de l’article 6 de la Convention (voir, dans le même sens,

Artun et Güvener c.

Turquie

, n

o

75510/01, § 35, 26 juin 2007).

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

28.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

29.

Les requérants ont présenté une demande globale au titre de l’article

41 concernant dix requêtes communiquées en même temps que la présente.

Cette demande est ventilée comme suit

:

– 10

000 euros (EUR) pour le préjudice matériel qu’ils estiment avoir subi du fait de l’amende dont ils ont dû s’acquitter

;

– 50

000

EUR pour préjudice moral

;

– 10

000

EUR pour frais et dépens, avec une liste détaillée des travaux et prestations fournis par leur avocat devant la Cour.

30.

Le Gouvernement conteste ces sommes.

31.

En ce qui concerne le dommage matériel, la Cour relève que les amendes infligées aux requérants sont la conséquence directe de la violation constatée sur le terrain de l’article 10 de la Convention. Il y a donc lieu d’ordonner le remboursement intégral aux intéressés de la somme qu’ils ont acquittée à ce titre. La Cour alloue en conséquence 258 EUR à chaque requérant.

32.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime que l’on peut considérer que les circonstances de l’espèce ont causé aux requérants un certain désarroi. Statuant en équité en vertu de l’article 41 de la Convention, elle alloue à ce titre 1

500 EUR à chacun des requérants.

33.

Par ailleurs, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

En l’espèce, compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’accorder aux requérants conjointement la somme totale de 500

EUR, tous frais confondus.

34.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 6 de la Convention, en ce qui concerne l’impossibilité pour les requérants de se pourvoir en cassation et l’absence alléguée de prise en compte de leur défense, ainsi que de l’article 10 de la Convention, et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

10 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 de la Convention à raison de l’impossibilité pour les requérants de se pourvoir en cassation

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner le bien-fondé du grief tiré de l’absence prétendue de prise en compte de la défense des requérants

;

5.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser aux requérants, dans les trois

mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans sa monnaie nationale au taux applicable à la date du règlement

:

i)

258 EUR (deux cent cinquante-huit euros) à chacun des requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel

;

ii)

1

500 EUR (mille cinq cents euros) à chacun des requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

iii)

500

EUR (cinq cents euros) conjointement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

17 juin 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Stanley Naismith

Guido Raimondi

Greffier

Président