Decizia nr. 19508/05 Ayșe Mine BALKANLI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 26 martie 2013 în calitate de comitet compus din: Dragoljub Popović, președinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători și Françoise Elens-Pasos, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 20 mai 2005, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dna Ayșe Mine Balkanlı, este un național turc născut în 1979 și trăiește în İzmir. A fost reprezentată în fața Curții de către dl M. Sürücü, un avocat practicant în İzmir. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 decembrie 1995, reclamantul a fost arestat pe baza suspiciunilor de a ajuta și de a apărarea unei organizații ilegale. Între 5 ianuarie și 15 octombrie 1996, ea a fost reținută în așteptarea procesului. La 28 noiembrie 2000, Curtea de Securitate a statului Izmir a achitat reclamantul acuzațiilor penale aduse împotriva ei. La 28 februarie 2001, reclamantul a depus o procedură cu Curtea Izmir Assize ce solicită compensare în temeiul Legii nr. 466 pentru detenția ei între 26 decembrie 1995 și 15 octombrie 1996. La 23 septembrie 2002, instanța a atribuit reclamantului 5.000.000.000 (TRY 5.000) [1] pentru prejudiciu moral și a respins cererea de compensare pentru prejudiciu material și dobânzi. La 2 aprilie 2003, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță a constatat că suma atribuită a fost excesivă. În urma mandatului, la 30 septembrie 2003, instanța de primă instanță a redus suma compensației morale la 4.000.000.000 TRL (TRY 4.000). În hotărârea sa, instanța a respins încă o dată cererile suplimentare ale reclamantului. La 22 noiembrie 2004, Curtea de Casație a susținut hotărârea cu o decizie finală. La 20 aprilie 2005, compensația acordată de autoritățile judiciare a fost plătită reclamantului care a primit 4.000 de persoane. În fața Curții, în baza articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție, reclamantul a afirmat că a fost refuzată o audiere echitabilă în cadrul procedurii penale întâmpinate împotriva ei. Sub aceleași șefuri, ea a afirmat în continuare că durata detenției ei în custodie de poliție și în așteptare a procesului, precum și a procedurii penale au fost excesive. Având în vedere art. 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul s-a plâns că instanța internă nu a efectuat o audiere orală în cursul procedurii de compensare și chiar așa, nu a încheiat procedura într-un termen rezonabil. Reclamantul s-a plâns în continuare că compensația acordată de instanțele interne nu a fost adecvată pentru a remedia plângerile sale, ceea ce a făcut ca remediul intern în temeiul Legii nr. 466 să fie ineficient. În sfârșit, reclamantul a susținut, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, că, din cauza neaplicarii dobânzilor nejustificate, suma acordată în favoarea ei și-a depreciat valoarea în fața unei inflații ridicate în cursul procedurii. La 18 ianuarie 2011, Curtea a hotărât să comunice guvernului plângerile în temeiul articolului 6 § 1 și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție privind lipsa unei audieri orale în cadrul procedurii introduse în temeiul Legii nr. 466 și dreptul reclamantului la bucurarea pașnică a bunurilor sale. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că a fost refuzată un proces adversar în cadrul procedurii privind stabilirea unei compensații pentru detenția nejustificată în temeiul Legii nr. 466 din cauza lipsei unei ședințe orale. Iunie 2012 Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei formulate de cererea în temeiul articolului 6 § 1 privind lipsa unei audieri orale. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Le Gouvernment de République de Turquie offre de verser à la recherche, M. Balkanlı, la somme de 1 000 EUR (mille euros) couvrant tout préjudice matériel et moral, plus tot mont pouvant être d’impôt par la recherche, somme qu’il considére comme apropriée à la lumière de la jurisprudență de la Cour. Cette somme sera convertie en livres turques au taux applicable à la date du paiement, et exonere de toute taxa éventuale aplicabile. Elle sera payée dans les trois moi suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformement à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme. Apartament de reglement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à comter de l’expiration de acesta et jusqu’au règlement Effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce verse vaudra règlement définitif de l’affaire. Le Gouvernement considère qu’à la lumière de la jurisprudență bien établie de la Cour (Göç c. Turquie [GC], n 36590/97, 11 juillet 2002; Karakoç c. Turquie, n 19462/04, 29 Avril 2008) l’absence d’audience dans le cadre de la procédure intérieure sur la base de la Loi n 466 meconnaît l’art. 6 § 1 de la Convention. II invită respectarea la Cour à dire qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la recherche et à la rayer du roule conformment à l’art. 37 de la Convention.” Într-o scrisoare din 20 iulie 2012, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului era inacceptabil de scăzută. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii” Aceasta reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007, și Sulwińska c. Polonia (dec.) nr. 28953/03, 18 septembrie 2007. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri împotriva Turciei, practica sa privind plângerea referitoare la lipsa unei audieri orale în cadrul procedurii în temeiul Legii nr. 466 (a se vedea, de exemplu, Göç Turcia [GC], nr. 36590/97, CEDH 2002 V, și Șahin Karakoç c. Turcia , nr. 19462/04, § 41, 29 aprilie 2008). Având în vedere natura depunerii prezentate în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propus – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă) Prin urmare, aceaceasta ar trebui să fie eliminată din listă în conformitate cu articolul § 1 litera (c) din Convenție.Clauza privind dreptul la bucurie pașnică a bunurilor Reclamantul a susținut în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 care, datorită neaplicarii interesului implicit, suma acordată în favoarea ei și-a depreciat valoarea în fața unei inflații ridicate în timpul procedurii. Curtea remarcă că această plângere se referă, de fapt, la rezultatul procedurii interne și la evaluarea autorităților judiciare. Cu toate acestea, Curtea nu poate evalua în sine faptele care au condus o instanță națională să adopte o decizie mai degrabă decât o altă; altfel, ar acționa ca instanță de a patra instanță. De asemenea, menționează că procesul a devenit definitiv cu decizia Curții de Casație la 22 noiembrie 2004 și că compensația acordată a fost plătită la 20 aprilie 2005 cu aproximativ cinci luni de întârziere. Pe baza metodei de calcul adoptate în hotărârea lui Akkuș v. Turcia (9 iulie 1997, § 35, Raporturi de hotărâri și decizii 1997-IV), Curtea remarcă că, la data finalizării hotărârii instanței de primă instanță, reclamantul ar fi trebuit să primească 4.000.000.000 de trl. (TRY 4.000.000) La data plății, suma compensației complete ar fi trebuit să fie de 4.080. Reclamantul a primit 4.000 de trl., care este aproximativ 99.98 % din compensația totală. Având în vedere concluziile Curții în cazul Curții Arabacı c. Turcia (dec.), nr. 65714/01, 7 martie 2002), Tribunalul consideră că o astfel de diferență minoră (mai puțin de 5%) între sumele menționate mai sus poate fi considerată ca fiind rezultată din metodele de calcul utilizate de Curte și de autoritățile naționale. În aceste circumstanțe, Curtea este de părere că suma totală a sumei plătite reclamantului a fost satisfăcătoare chiar dacă, aparent, nu constituie o compensare deplină (a se vedea Șahin Karakoç, citată mai sus, § 61)." Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că această parte a cererii este manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu articolul § 1, 3 și 4 din Convenție. Rămâne plângeri Reclamantul s-a plâns că detenția ei în custodie de poliție și în reținere era ilegală și nejustificată. Reclamantul s-a plâns în continuare în conformitate cu art. 6 § 1 și 13 din Convenție că procedurile penale împotriva ei erau nejustificate. De asemenea, ea a susținut că atât procedurile penale, cât și procedurile pe care le-a introdus în cerere de daune pentru detenție ilegală în temeiul Legii nr. 466 au durat o perioadă excesivă de timp. În cele din urmă, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că compensarea acordată de instanțe interne nu a fost adecvată pentru a remedia plângerile sale, deoarece cererea de prejudiciu material și cererea de aplicare a ratei juridice de dobânzi a fost respinsă Având în vedere toate materialele în posesia sa, și în măsura în care chestiunile care se plângeau au fost în competența sa, Curtea consideră că acest lucru o parte din cerere nu dezvăluie nici o apariție a unei încălcări a articolelor de mai sus ale convenției. Rezultă că aceste plângeri sunt inadmisibile în temeiul articolului § 3 ca fiind manifestamente nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate în ceea ce privește plângerea privind lipsa unei audieri orale în cadrul procedurilor introduse în temeiul Legii nr. 466; restul cererii este inadmisibil. Françoise Elens-Pasos Dragoljub Popović Președintele adjunct al grefierului [1] La 1 ianuarie 2005, lira turcă (TRY) a intrat în circulație, înlocuind fosta lira turcă (TRL).
Application no. 19508/05
Ayșe Mine BALKANLI
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 26
March 2013 as a Committee composed of:
Dragoljub Popović,
President,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
judges,
and Françoise Elens-Passos,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 20 May 2005,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Ms Ayșe Mine Balkanlı, is a Turkish national who was born in 1979 and lives in İzmir. She was represented before the Court by Mr
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
On 26 December 1995 the applicant was arrested on suspicion of aiding and abetting an illegal organisation.
Between 5 January and 15 October 1996 she was detained pending trial.
On 28 November 2000 the Izmir State Security Court acquitted the applicant of the criminal charges brought against her.
On 28 February 2001 the applicant lodged a case with the Izmir Assize Court requesting compensation pursuant to Law
No.
466 for her detention between 26
December 1995 and 15 October 1996.
On 23 September 2002 the court awarded the applicant TRL
[1]
for non-pecuniary damage and rejected her claim for compensation for pecuniary damage and interest.
On 2 April 2003 the Court of Cassation quashed the judgment of the first-instance court finding that the awarded amount had been excessive.
Following the remittal of the case, on 30 September 2003 the first
‑
instance court reduced the amount of non-pecuniary compensation to TRL
4,000,000,000 (TRY 4,000). In its judgment, the court, once more, dismissed the applicant’s additional claims.
On 22 November 2004 the Court of Cassation upheld the judgment with a final decision.
On 20 April 2005 the compensation awarded by the judicial authorities was paid to the applicant who received TRY
4,000.
Before the Court, relying on Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention, the applicant alleged that she had been denied a fair hearing in the criminal proceedings brought against her. Under the same heads, she further alleged that the length of her detention in police custody and pending trial, as well as of the criminal proceedings had been excessive.
Relying on Articles 6 § 1 and 13 of the Convention, the applicant complained that the domestic court failed to hold an oral hearing in the course of the compensation proceedings and even so, it had not concluded the proceedings within a reasonable time. The applicant further complained that the compensation awarded by the domestic courts had not been adequate to remedy her grievances, which rendered the domestic remedy under the Law no. 466 ineffective.
Lastly, the applicant contended under Article 1 of Protocol No. 1 that due to the non-application of default interest, the sum awarded in her favour had depreciated its value in the face of high inflation during the proceedings.
On 18 January 2011 the Court decided to communicate to the Government the complaints under Article 6 § 1 and Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention concerning the lack of an oral hearing in the proceedings brought pursuant to Law
no. 466 and the applicant’s right to peaceful enjoyment of her possessions.
A.
The complaint concerning the lack of an oral hearing
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that she had been denied an adversarial trial in the proceedings concerning the determination of compensation for unjustified detention under Law no. 466 on account of the lack of an oral hearing.
After unsuccessful friendly-settlement negotiations, by letter dated 12
June 2012 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application under Article 6 § 1 concerning the lack of an oral hearing. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“Le Gouvernement de République de Turquie offre de verser à la requérante, M.
Balkanlı, la somme de 1 000 EUR (mille euros) couvrant tout préjudice matériel et moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, somme qu’il considère comme appropriée à la lumière de la jurisprudence de la Cour.
Cette somme sera convertie en livres turques au taux applicable à la date du paiement, et exempte de toute taxe éventuellement applicable. Elle sera payée dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire.
Le Gouvernement considère qu’à la lumière de la jurisprudence bien établie de la Cour
(Göç c. Turquie
[GC], n
o
36590/97, 11 juillet 2002; Karakoç c. Turquie, n
o
19462/04, 29 Avril 2008) l’absence d’audience dans le cadre de la procédure interne engagée sur la base de la loi n
o
466 méconnaît l’article 6 § 1 de la Convention. II invite respectueusement la Cour à dire qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête et à la rayer du rôle conformément à l’article 37 de la Convention.”
In a letter of 20 July 2012 the applicant expressed the view that the sum mentioned in the Government’s declaration was unacceptably low.
The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”
.
It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v.
Turkey
, [GC], no.
WAZA Spółka z o.o. v. Poland
(dec.) no. 11602/02, 26
June
2007, and
Sulwińska v. Poland
(dec.) no. 28953/03, 18 September 2007.
The Court has established in a number of cases against Turkey, its practice concerning the complaint relating to the lack of an oral hearing in proceedings under Law no. 466 (see,
for example,
Göç
v.
Turkey
[GC], no.
‑
V, and
Șahin Karakoç v. Turkey
, no. 19462/04, § 41, 29 April 2008).
Having regard to the nature of the submission contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1(c)).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1
in fine
).
It should therefore be struck out of the list in accordance with Article
37
B.
The complaint concerning the right to peaceful enjoyment of possessions
The applicant contended under Article 1 of Protocol No. 1 that due to the non-application of default interest, the sum awarded in her favour had depreciated its value in the face of high inflation during the proceedings.
The Court notes that this complaint concerns in fact the outcome of the domestic proceedings and assessment of the judicial authorities. However, the Court cannot itself assess the facts which have led a national court to adopt one decision rather than another; otherwise, it would be acting as a court of fourth instance.
It notes also that the proceedings became final with the Court of Cassation’s decision on 22
November 2004 and that the compensation awarded was paid on 20 April 2005 with around five months delay. Based on the calculation method adopted in the judgment of
Akkuș v. Turkey
case (9 July 1997, § 35,
Reports of Judgments and Decisions
1997-IV), the Court notes that on the date of the finalisation of the first-instance court’s judgment, the applicant should have received TRL 4,000,000,000. (TRY
4,000) On the date of payment, the amount of full compensation should have been TRY 4,080. The applicant received TRY 4,000 which is approximately 99.98 % of the full compensation.
In the light of the Court’s findings in the case of
Arabacı v. Turkey
((dec.), no. 65714/01, 7 March 2002), the Court considers that such a minor difference (less than 5%) between the above-mentioned amounts can be considered to have resulted from the methods of calculation used by the Court and the national authorities. In these circumstances, the Court is of the opinion that the total amount of money paid to the applicant was satisfactory even if, apparently, it did not constitute full compensation (see
Șahin Karakoç,
cited above, § 61)."
In view of the above, the Court concludes that this part of the application is manifestly ill-founded and
must be rejected in accordance with Article
35
§§ 1, 3 and
4 of the Convention.
C.
Remaining complaints
The applicant complained that her detention in police custody and on remand had been unlawful and unreasonably lengthy. The applicant further complained under Articles 6 § 1 and 13 of the Convention that the criminal proceedings against her had been unfair. She also alleged that the both criminal proceedings and the proceedings she brought in request for damages for illegal detention pursuant to Law no. 466 lasted for an excessive period of time. She finally complained under Article 1 of Protocol No.
1 that the compensation awarded by the domestic courts had been inadequate to remedy her grievances as her request for pecuniary damages and request for application of legal rate of interest was dismissed
In the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of were within its competence, the Court considers that this
part of the application does not disclose any appearance of a violation of any of the above Articles of the Convention. It follows that these complaints are inadmissible under Article
35
3.as manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article
35
§
4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases, in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention, in so far as it relates to the complaint concerning the lack of an oral hearing in proceedings brought under Law no. 466;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Françoise Elens-Passos
Dragoljub Popović
Deputy Registrar
President
[1]
On 1 January 2005 the Turkish lira (TRY) entered into circulation, replacing the former Turkish lira (TRL). TRY
1
= TRL
1,000,000.