Secțiunea a doua Cerere nr. 29907/07 Stefania Staibano și altele împotriva Italiei introduse la 6 iulie 2007 EXPOSAT DE FAPTE Lista reclamanților figurează în anexă. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl R. Marone și G. Cataldi, avocați din Napoli. Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt medici. Între 1983 și 1997, ei au lucrat la policlinica Universității Federico II din Napoli pe baza unor contracte pe durată determinată care au ca obiect prestarea de activități profesionale remunerate ad-hoc (attività professional remunerata a gettona Mai mulți alți medici se aflau în situația reclamanților. Ei au sesizat instanțele administrative pentru a obține recunoașterea existenței unui raport de muncă pe durată nedeterminată cu universitățile și, prin urmare, dreptul lor la plata contribuțiilor pentru securitate socială și pensii. Toate aceste acțiuni au obținut câștig de cauză, atât în fața instanței administrative regionale (TAR) La Universitatea din Napoli a pus în aplicare aceste hotărâri judecătorești. În 2004, reclamanții au sesizat TAR-ul Campaniei cu o acțiune similară cu cea a colegilor lor. 2527 din 24 martie 2005, TAR a primit cererea reclamanților și a observat că, deși în mod oficial înrămat ca o colaborare liberă și neorirarhizionată, încă de la început raportul de muncă dintre doctori și Universitatea Federico II. din Napoli avea toate caracterele care indicau raportul de ocupare a forței de muncă în sectorul public. În septembrie 1996, judecătorul din Napoli, care funcționa ca judecător al muncii, condamnase Universitatea să plătească casei pentru securitate socială (INPS) o sumă de aproape 56 de miliarde de lire italiene (ITL, aproximativ 28 921). 586 EUR (EUR) ca contribuții sociale neplătite. În lumina acestei hotărâri, Universitatea a renunțat, începând cu 1 ianuarie 1997, la orice colaborare profesională cu doctorii. În urma unor modificări legislative, la 18 noiembrie 1997, Universitatea a oferit medicilor în cauză un contract de muncă cu o durată de trei ani. A fost adevărat că Universitatea excită de la recursul reclamanților în temeiul articolului 69 alineatul (7) din Decretul legislativ nr. 165 din 30 martie 2001 (așa-numitul "repertoriu" (testo unico) de la locul de muncă public, o lege care codifica diferitele dispoziții în acest domeniu, adoptate între 1993 și 1998). Judecătorul obișnuit, care acționează ca judecător al muncii, este competent pentru litigiile descrise la art. 63 din prezentul decret [litigii referitoare la raportul privind ocuparea forței de muncă în sectorul public], referitoare la chestiuni pentru perioada de lucru ulterioară datei de 30 În iunie 1998, litigiile referitoare la chestiuni pentru perioada de lucru anterioară unei astfel de date sunt atribuite instanței exclusive a instanței administrative numai în cazul în care au fost introduse, sub pedeapsa cu moartea, înainte de 15 septembrie 2000. Cu toate acestea, TAR consideră că această excepție nu putea fi primită, deoarece art. 63 alineatul (4) din Decretul legislativ nr 165 din 2001 dispunea de art. 63 alineatul (4) din Decretul legislativ nr. 165. Rămâne de competența instanței administrative litigiile în materie de procedură de recrutare pentru angajarea angajaților administrațiilor publice, precum și, ca instanță exclusivă, litigiile referitoare la rapoartele de lucru descrise la art. 3, inclusiv cele referitoare la drepturile patrimoniale conexe. TAR a menționat că printre rapoartele de lucru descrise la art. 3 menționat anterior se numărau cele ale profesorilor și cercetătorilor universitari, iar sarcinile atribuite reclamanților erau comparabile cu cele ale cercetătorilor universitari. Bazându-se, printre altele, pe jurisprudența Consiliului de Stat în această privință, TAR a recunoscut că raportul care a legat reclamanții de la universitate era un raport de ocupare a forței de muncă publică. ), a anulat hotărârea TAR și a declarat acțiunea reclamanților inadmisibili. În primul rând, a observat că, într-o primă etapă, a doua parte a articolului 69 alineatul (7) din Decretul legislativ nr. 165 din 2001, conform căruia instanța exclusivă a instanței administrative rămânea numai în cazul în care acțiunea ar fi fost introdusă înainte de 15 septembrie 2000, fusese interpretată în sensul că acțiunile ulterioare acestei date puteau fi reintroduse în fața instanțelor judiciare (și anume, în fața judecătorului muncii). Cu toate acestea, această interpretare a fost modificată atât de judecătorii administrativi, cât și de Curtea de Casație, care au consimțit că nerespectarea termenului stabilit la 15 septembrie 2000 implică pierderea dreptului de a invoca pretențiile cuprinse în acțiune. Într-adevăr, scopul legislației a fost acela de a nu obliga instanțele obișnuite să se pronunțe asupra litigiilor referitoare la rapoartele supra-legislative atunci când nu erau încă competente să cunoască aceste informații. Curtea Constituțională considerase că această interpretare nu încălca Constituția (a se vedea ordonanțele nr. 214 din 2004, 213 din 2005, 382 din 2005 și 197 din 2006). În speță, acțiunea reclamanților a fost introdusă în 2004, și, prin urmare, cu mult după expirarea termenului stabilit la 15 septembrie 2000. Prin urmare, a fost inadmisibilă. În conformitate cu art. 111 alineatul (9) din Constituție, împotriva deciziilor Consiliului de Stat și ale Curții de Conturi, un recurs în Casație este deschis numai din motive legate de instanță. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că au fost privați de dreptul lor la pensie ca urmare a recursului lor administrativ. Ei contestă interpretarea dată de Consiliu de la: la art. 69 alineatul (7) din Decretul legislativ nr. 165 din 2001 și susțin că, potrivit Curții Constituționale, dreptul la pensie nu este supus niciunei prescripții. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng că nu au avut acces la o instanță pentru a obține recunoașterea existenței unui raport de ocupare a forței de muncă în sectorul public, împreună cu Universitatea din Napoli și, prin urmare, plata contribuțiilor pentru pensionarea lor. Ei susțin că judecătorul administrativ era competent să decidă cu privire la acțiunile lor și observă că interpretarea dată de Consiliu de la art. 69 alin. (7) din Decretul legislativ nr. 165 din 2001 le-a privat de orice posibilitate de a-și prezenta plângerile unei instanțe interne și de a obține o pensie. Invocând art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng că au fost discriminați față de ceilalți doctori. Au epuizat reclamantul căile de atac interne, astfel cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din Convenție? În special, posibilitatea de a se putea contesta împotriva deciziilor Consiliului de Primă Instanță din motive legate de instanța judecătorească (art. 111 alineatul (9) din Constituție) constituia o cale de atac efectivă în sensul acestei dispoziții? La art. 69 alineatul (7) din Decretul legislativ nr. 165 din 2001, Comisia a constituit un obstacol excesiv în calea dreptului persoanelor fizice de a avea acces la o instanță, garantat prin art. 6 alineatul (1) din Convenție Având în vedere faptul că, în urma interpretării în cauză, reclamanții și-au pierdut posibilitatea de a-și exercita dreptul la pensie în raport cu activitatea lor la Universitatea din Napoli, a fost încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. În acest sens, a fost această interferență legată de aplicarea unei legi considerate necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general? În special, această interferență le-a impus reclamanților o sarcină excesivă (a se vedea Hotărârea Imobiliare Saffi c. Italia, [GC], nr. 22774/93, § 59 CEDH 1999-V) Având în vedere faptul că mai multe persoane care se află în situația reclamanților au obținut recunoașterea dreptului lor la pensie, reclamanții au fost victime ale unei discriminări contrare articolului 14 din convenție, în exercitarea drepturilor lor garantate prin convenție, Stefania Staibano este un resortisant italian născut în 1958, cu reședința la Napoli Caterina ANDRIANOU este o resortisantă italiană născută în 1952, rezidentă în Napoli Tullio CAFIERO este un resortisant italian născut în 1951, rezident în Napoli Clelia CASA este o resortisantă italiană născută în 1956, rezidentă în Napoli Enzo D Rosa IMPERATORE este un resortisant italian născut în 1955, rezident la Napoli Salvatore MAROTTA este un resortisant italian născut în 1955, rezident la Napoli Daniela PALMIERI, născut în 1955, rezident la Napoli Federico TONI, născut în 1957, rezident la Napoli Maria Erennia VITULLO, cetățean italian născut în 1956, rezident la Napoli.
Requête n
o
29907/07
Stefania STAIBANO et autres
contre l’Italie
introduite le 6 juillet 2007
La liste des requérants figure en annexe. Ils sont représentés devant la Cour par M
es
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants sont des médecins. Entre 1983 et 1997, ils travaillèrent auprès du policlinique de l’université
Federico II
de Naples sur la base de contrats à durée déterminée ayant pour objet la prestation d’activité professionnelle rémunérée de manière ponctuelle (
attività professionale remunerata «
a gettone
»
).
Plusieurs autres médecins se trouvaient dans la situation des requérants. Ils saisirent les juridictions administratives afin d’obtenir la reconnaissance de l’existence d’un rapport de travail à durée indéterminée avec l’université et donc leur droit au versement des contributions pour la sécurité sociale et la retraite. Toutes ces actions obtinrent gain de cause, tant devant le tribunal administratif régional (le «
TAR
») que devant le Conseil d’Etat. L’université de Naples donna exécution à ces décisions de justice.
En 2004, les requérants saisirent le TAR de la Campanie d’un recours similaire à ceux de leurs collègues.
Par un jugement n
o
2527 du 24 mars 2005, le TAR accueillit la demande des requérants. Il observa que, bien que formellement encadré comme une collaboration libre et non hiérarchisée, dès son début le rapport de travail entre les médecins «
a gettone
» et l’université
Federico II
de Naples avait tous les caractères qui identifiaient le rapport d’emploi dans le secteur public. En septembre 1996, le juge d’instance de Naples, faisant fonction de juge du travail, avait condamné l’université à verser à la caisse pour la sécurité sociale (INPS) une somme proche de 56 milliards de lires italiennes (ITL – environ 28
921
586 euros (EUR)) à titre de contributions sociales non payées. Au vu de ce jugement, l’université avait arrêté, à partir du 1
er
janvier 1997, toute collaboration professionnelle avec les médecins «
a gettone
». Suite à des modifications législatives, le 18 novembre 1997, l’université avait offert aux médecins en question un contrat de travail d’une durée de trois ans.
Il était vrai que l’université excipait de l’irrecevabilité du recours des requérants en application de l’article 69 § 7 du décret législatif n
o
165 du 30
mars 2001 (ainsi-dit «
Répertoire
» (
testo unico
) de l’emploi public, une loi qui codifiait les différentes dispositions en la matière, adoptées entre 1993 et 1998). Aux termes de cette disposition,
«
Le juge ordinaire, faisant fonction de juge du travail, est compétent pour les litiges décrits à l’article 63 du présent décret [litiges relatifs au rapport d’emploi dans le secteur public], concernant des questions pour la période de travail postérieure au 30
juin 1998. Les litiges concernant des questions pour la période de travail antérieure à une telle date sont attribués à la juridiction exclusive du juge administratif seulement s’ils ont été introduits, sous peine d’irrecevabilité, avant le 15 septembre 2000.
»
Le TAR estima cependant que cette exception ne pouvait être accueillie, car l’article 63 § 4 du décret législatif n
o
165 de 2001 disposait
:
«
Restent de compétence du juge administratif les litiges en matière de procédure de recrutement pour l’embauche des employés des administrations publiques, ainsi que, à titre de juridiction exclusive, les litiges relatifs aux rapports de travail décrits à l’article 3, y compris ceux qui concernent des droits patrimoniaux connexes.
»
Le TAR nota que parmi les rapports de travail décrits à l’article 3 précité figuraient ceux des professeurs et des chercheurs universitaires. Or, les tâches assignées aux requérants étaient comparables à celles des chercheurs universitaires.
Se basant, entre autres, sur la jurisprudence du Conseil d’Etat en la matière, le TAR reconnut que le rapport qui avait lié les requérant à l’université était un rapport d’emploi public.
L’université interjeta appel de ce jugement.
Par un arrêt du 13 novembre 2006, dont le texte fut déposé au greffe le 21 février 2007, le Conseil d’Etat, siégeant à chambres réunies (
adunanza plenaria
), annula le jugement du TAR et déclara le recours des requérants irrecevable.
Il observa tout d’abord que dans un premier temps, la deuxième partie de l’article 69 § 7 du décret législatif n
o
165 de 2001, aux termes de laquelle la juridiction exclusive du juge administratif subsistait seulement si le recours avait été introduit avant le 15 septembre 2000, avait été interprétée dans le sens que les recours postérieurs à cette date pouvaient être réintroduits devant les juridictions judiciaires (à savoir, devant le juge du travail). Cette interprétation avait cependant été modifiée tant par les juges administratifs que par la Cour de cassation, qui s’accordaient à affirmer que le non-respect du délai fixé au 15 septembre 2000 impliquait la perte du droit de faire valoir les prétentions contenues dans le recours. En effet, le but de la législation était de ne pas obliger les juridictions ordinaires à statuer sur des litiges relatifs à des rapports surgis lorsqu’elles n’étaient pas encore compétentes pour en connaître. La Cour constitutionnelle avait estimé que cette interprétation ne violait pas la Constitution (voir les ordonnances n
os
214 de 2004, 213 de 2005, 382 de 2005, et 197 de 2006).
En l’espèce, le recours des requérants avait été introduit en 2004, et donc bien après l’expiration du délai fixé au 15 septembre 2000. Il était donc irrecevable.
B.
Le droit interne
Aux termes de l’article 111 § 9 de la Constitution,
«
Contre les décisions du Conseil d’Etat et de la Cour des comptes, un pourvoi en cassation est ouvert seulement pour des motifs liés à la juridiction.
»
1.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent d’avoir été privés de leur droit à pension à la suite de l’irrecevabilité de leur recours administratif. Ils contestent l’interprétation donnée par le Conseil d’Etat à l’article 69 § 7 du décret législatif n
o
165 de 2001 et allèguent que, selon la Cour constitutionnelle, le droit à pension n’est assujetti à aucune prescription.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas avoir eu accès à un tribunal pour obtenir la reconnaissance de l’existence d’un rapport d’emploi dans le secteur public avec l’université de Naples, et, par conséquent, le versement des cotisations pour leur retraite. Ils affirment que le juge administratif était compétent à décider sur leur recours et observent que l’interprétation donnée par le Conseil d’Etat à l’article 69 § 7 du décret législatif n
o
165 de 2001 les a privés de toute possibilité de soumettre leurs doléances à un tribunal interne et d’obtenir une pension.
3.
Invoquant l’article 14 de la Convention, lu en conjonction avec les articles 1 du Protocole n
o
1 et 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été discriminés vis-à-vis des autres médecins «
a gettone
»
de l’université de Naples qui ont été obtenu la reconnaissance de leur droit au versement des cotisations pour la retraite.
1.
Le requérants ont-ils épuisé les voies de recours internes, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention
? En particulier, la possibilité de se pourvoir en cassation contre les décisions du Conseil d’Etat pour des «
motifs liés à la juridiction
» (article 111 § 9 de la Constitution), constituait-elle un recours effectif au sens de cette disposition
?
2.
L’interprétation donnée par le Conseil d’Etat à l’article 69 § 7 du décret législatif n
o
165 de 2001, a-t-elle constitué une entrave excessive au droit des requérants d’avoir accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention
?
3.
Compte tenu du fait qu’à la suite de l’interprétation en question les requérants ont perdu la possibilité de faire valoir leur droit à pension par rapport à leur travail pour l’université de Naples, y a-t-il eu atteinte à leur droit au respect de leurs biens, au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1
?
3.
Dans l’affirmative, cette ingérence procédait-elle de l’application d’une loi jugée nécessaire pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général
? En particulier, cette ingérence a-t-elle imposé aux requérants une charge excessive (voir l’arrêt
Immobiliare Saffi c. Italie
, [GC], n
o
?
4.
Compte tenu du fait que plusieurs personnes se trouvant dans la situation des requérants avaient obtenu la reconnaissance de leur droit à pension, les requérants ont-ils été victimes, dans l’exercice de leurs droits garantis par la Convention, d’une discrimination contraire à l’article 14 de celle-ci
?
Stefania STAIBANO est une ressortissante italienne née en 1958, résidant à Naples
Caterina ANDRIANOU est une ressortissante italienne née en 1952, résidant à Naples
Tullio CAFIERO est un ressortissant italien né en 1951, résidant à Naples
Clelia CASA est une ressortissante italienne née en 1956, résidant à Naples
Enzo D’ALESSIO est un ressortissant italien né en 1952, résidant à Naples
Carmela ESPOSITO est une ressortissante italienne née en 1954, résidant à Sant’Anastasia
Rosa IMPERATORE est un ressortissant italien né en 1955, résidant à Naples
Salvatore MAROTTA est un ressortissant italien né en 1955, résidant à Naples
Daniela PALMIERI est une ressortissante italienne née en 1955, résidant à Naples
Federico TONI est un ressortissant italien né en 1957, résidant à Naples
Maria Erennia VITULLO est une ressortissante italienne née en 1956, résidant à Naples