SIMION POP c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

02.04.2013

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

SIMION POP c. ROUMANIE (CtEDO, 2013)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 26600/04 Simion POP împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 2 aprilie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului la 7 mai 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, având în vedere deportarea dlui Corneliu Biersan, judecător ales în cadrul României (art. 28 din Regulamentul de procedură al Curții) și desemnarea dlui Kristina Pardalos pentru a fi judecător ad hoc (articolele 26 alineatul (4) din Convenție și 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură), după ce a intenționat, face următoarea decizie, făcând ca reclamantul, dl Simion Pop, să fie un cetățean român născut în 1935 și rezident în Conop. Guvernul român ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura civilă în expulzare La 20 februarie 2001, fosta soție a reclamantului și fiul său au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Arrad cu privire la o acțiune care urmărește să obțină expulzarea de la reclamant a unui apartament pe care l-au locuit împreună, susținând că nu era titular al contractului de închiriere și că comportamentul său face imposibilă coabitarea lor. Reclamantul a solicitat reconvențional anularea contractului de închiriere și încheierea unui nou contract cu societatea balerină R. pentru a fi recunoscut ca titular al contractului de închiriere. Prin hotărârea din 6 iunie 2002, instanța de primă instanță a dat dreptul la acțiune și a retras reclamantul apartamentului. La cererea acestuia din urmă, în urma unei căsări cu trimitere, tribunalul județal d'Arrad, printr-o hotărâre din 19 iunie 2003, a clasat hotărârea și a acceptat cererea reconvențională a reclamantului. Tribunalul a anulat contractul de închiriere în litigiu și a ordonat societății R. să încheie un nou contract de închiriere cu acesta. Prin hotărârea definitivă din 21 octombrie 2003, introdusă pe net la 5 decembrie 2003, fosta soție a reclamantului a formulat recurs împotriva hotărârii menționate anterior, care a invocat o apreciere greșită a înscrisurilor din dosar. 2003, Tribunalul de Primă Instană din Timișoara a făcut apel la recurs, a clasat hotărârea tribunalului departamental și a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. Reclamantul a formulat o contestație în anulare, apoi o cerere de revizuire a hotărârii din 21 octombrie 2003, care pune sub semnul întrebării lipsa motivării hotărârii. Cererile sale au fost respinse la 14 septembrie 2004 și, respectiv, 21 iunie 2006. Printr-o decizie înainte de a spune dreptul din 10 ianuarie 2005, netăiată în aceeași zi și pronunțată fără a menționa părțile, instanța de apel a lui Timișoara a declarat din oficiu că hotărârea din 21 octombrie 2003 nu cuprinde nici argumentele părților, nici raționamentul în fapt și în dreptul Curții. Pe baza faptului că, pe baza faptului că hotărârea se bazează pe mențiuni scrise, precum și pe notele judecătorului raportor, instanța judecătorului raportor consideră că a existat în speță o eroare materială cauzată de o greșeală a grefierului însărcinat cu cauza, care a omis din greșeală să includă considerente în textul final al hotărârii. Instanța de apel a detaliat apoi argumentele părților și raționamentul Curții și a decis să le introducă în textul hotărârii. 11.Părțile nu au consimțit la executarea hotărârii din 21 octombrie 2003. Potrivit guvernului, acesta nu a fost executat și reclamantul nu a fost expulzat din apartament Curtea constată că reclamantul a menționat ca adrese de corespondență alte adrese decât cea a apartamentului în cauză. Plângere penală împotriva magistraților care au pronunțat hotărârea din 21 octombrie 2003 La 26 aprilie 2006, reclamantul a depus o plângere penală pentru abuz de funcții împotriva magistraților care au pronunțat hotărârea definitivă din 21 octombrie 2003. Printr-o ordonanță din 15 noiembrie 2006, Parchetul din apropierea Înaltei Curți de Casație și Justiție le-a respins, reținând că, potrivit notelor judecătorului raportor în această cauză, motivele au fost scrise în scris în ziua pronunțării hotărârii, dar că, din greșeală, grefierul însărcinat cu cauza a omis să le introducă în versiunea electronică a hotărârii. În plus, această omisiune a fost remediată prin decizia din 10 ianuarie 2005 13. Prin hotărârea definitivă din 25 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins plângerea reclamantului împotriva acestei ordonanțe. În conformitate cu art. 28 din Codul de procedură civilă, erorile și omisiunile referitoare la numele, calitatea și argumentele părților, erorile de calcul, precum și orice alte erori materiale în deciziile sau deciziile anterioare pot fi remediate din oficiu sau la cererea părții interesate prin intermediul unei decizii prin rectificarea erorii materiale. GRIEF 15. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa motivării hotărârii definitive din 21 octombrie 2003 a hotărârii judecătorești din Timișoara. În consecință, reclamantul declară încălcarea dreptului său la un proces echitabil, așa cum se prevede la art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 17. Guvernul ridică două excepții de la cererea formulată, pe de o parte, de pierderea calității de victimă a reclamantului și, pe de altă parte, de neobosirea căilor de atac interne. Astfel, acesta susține că, prin faptul că a făcut decizia înainte de a spune dreptul din 10 ianuarie 2005, autoritățile din statul membru în cauză au soluționat încălcarea invocată de reclamant, întrucât această decizie a detaliat considerentele din hotărârea din 21 octombrie 2003. Acesta afirmă, de asemenea, că reclamantul a avut la dispoziție o cale de atac eficientă de care nu este servit, și anume o cerere de rectificare a erorii materiale în temeiul art. 281 din Codul de procedură civilă. El susține că această cale de atac a fost utilizată din oficiu de instanțele naționale care au remediat astfel acuzația. 18. Reclamantul se opune acestor argumente. El susține că a fost întotdeauna victimă din cauza expulzării sale din apartament pe baza hotărârii din 21 octombrie 2003. În plus, el susține că a adus în mod corespunzător problema absenței considerentelor de la hotărârea în cauză, la cunoștința autorităților, formulând cereri de revizuire. El susține că argumentul guvernului potrivit căruia autoritățile au sesizat din oficiu problema nu poate fi acceptat deoarece, odată ce hotărârea a devenit definitivă, dosarul a fost clasificat la arhive. 19. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, de către În principiu, o decizie sau o măsură favorabilă unui reclamant nu este suficientă pentru a-i retrage calitatea de victimă. În cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, că încălcarea Convenției (Nada c. Elveția [GC], n 10593/08, § 128, CEDH 2012 și Betteridge c. Regatul Unit, n 1497/10, § 37, 29 ianuarie 2013 20. În plus, Curtea amintește că întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victima neîndeplinirii pretinse a obligațiilor în ceea ce privește Convenția are loc în toate etapele procedurii (Bourdov c. Rusia, nr 59498/00, § 30 CEDH 2002 III). 21. În acest caz, Curtea constată că, după ce recurentul l-a sesizat, autoritățile naționale și-au confirmat afirmațiile și au admis că hotărârea din 21 decembrie 2000 octombrie 2003 nu includea, din cauza erorii grefierului însărcinat cu cauza, nici argumentele părților și nici raționamentul Curții (punctele 10 și 12 de mai sus). Curtea consideră că aceasta reprezintă o recunoaștere implicită a presupusei încălcări (Betteridge, citată anterior, punctul 38). În această privință, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile naționale au furnizat reclamantului o despăgubire adecvată. În această privință, Curtea consideră că caracterul adecvat și suficient al despăgubirii datorate reclamantului depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, având în vedere în special natura încălcării Convenției care se află în joc (Scordino c. Italia (n [GC], n 36813/97, § 186, CEDO 2006 V și Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, § 116, CEDO 2010). 23. Reflectând spre faptele din speță, Curtea constată că, în decizia sa înainte de a spune dreptul din 10 ianuarie 2005, instana dacială din Timișoara a considerat că lipsa motivelor în hotărârea sa din 21 octombrie 2003 reprezenta o eroare materială și-a detaliat considerentele, prin rectificarea erorii materiale, astfel cum îi permitea Codul de procedură civilă. În acest context, Curtea reamintește că nu este de competența sa să se pronunțe cu privire la dacă metoda aleasă de autoritățile naționale pentru remedierea încălcării convenției era sau nu conformă cu legislația internă sau cu practica instanțelor naționale ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I). 24. Presupunând chiar că reclamantul a suferit un prejudiciu, Curtea apreciază că Õ prin furnizarea motivelor hotărârii din 21 octombrie 2003, autoritățile naționale au remediat în mod corespunzător și suficient încălcarea pe care o contesta. Curtea observă, de asemenea, că instanțele naționale au reacționat suficient de rapid pentru a remedia presupusa încălcare. Într-adevăr, decizia înainte de a spune dreptul din 10 ianuarie 2005 a fost pronunțată un pic mai mult de un an după hotărârea definitivă în litigiu și durata procedurii adoptate în mod global nu a fost afectată în mod semnificativ. 25. Prin urmare, Curtea admite că: prin rectificarea hotărârii din 21 octombrie 2003, autoritățile naționale au remediat încălcarea invocată de reclamant. Prin urmare, acesta din urmă nu mai poate să se retragă din funcțiune. Având în vedere aceste constatări, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra excepției guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne. 27. În consecință, Curtea consideră că recursul este incompatibil rațional personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respins în temeiul art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Modulul Președinte