David și alții împotriva României

DECIZIA nr. 54577/07 Dumitru DAVID împotriva României și a altor 7 cereri (a se vedea lista anexată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 9 aprilie 2013 în calitate de comitet compus din: Luis López Guerra, președinte, Nona Tsotsoria, Valeriu Grițco, judecători, Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii având în vedere cererile anexate, având în vedere decizia din 6 martie 2012, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul României și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, având în vedere hotărârea Albu și alții c. România , nr. 34796/09 și 63 alte cereri, 10 mai 2012, având în vedere deliberarea, hotărăște după cum urmează: FACTE Toți reclamanții locuiesc în România și sunt cetățeni români.

Informațiile referitoare la numele lor și alte detalii sunt prezentate în tabelul anexat la prezentul regulament. Guvernul României (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor, dna Catrinel Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazurilor, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanții s-au retras în temeiul Legii nr. 3/1977. Au fost angajate în industria minieră sau feroviară, calificand astfel în principiu ca fiind lucrătoare în condițiile de lucru ale Grupului I în sensul Legii nr. 3/1977 (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos).

Aceste cereri actuale se referă în esență la recalculul pensiilor reclamanților în temeiul Legii nr. 19/2000, precum și la presupusele rezultate diferite ale acțiunilor similare în fața instanțelor de recurs, în funcție de dacă „perioada de contribuție obligatorie” ( stadiu de cotizare ) aplicabilă pentru „condiții speciale de lucru” a fost considerată a fi de 20 de ani. Perioada de contribuție obligatorie a fost luată în considerare de autoritățile de pensii în recalculul pensiilor reclamanților. Reclamanții au susținut în fața instanțelor naționale că, pentru recalculul pensiilor în temeiul Legii nr. 19/2000, ar fi trebuit să fie luată în considerare o perioadă de contribuție obligatorie de 20 de ani, ceea ce presupune că le-ar fi fost luată în considerare la o pensie mai mare.

În primul rând, unii dintre ei au susținut că ar trebui să primească același tratament ca persoanele care au lucrat în „condiții speciale”, în temeiul articolelor și 43 din Legea nr. 9/2000 și după ce s-a retras după intrarea în vigoare, beneficiind astfel de o perioadă de contribuție obligatorie de 20 de ani. În al doilea rând, unele dintre solicitanți au susținut că interpretarea corectă a articolului 14 din Legea nr. 3/1977 a dus la un 20 În plus, unele dintre reclamante au susținut că Decizia nr. 40/2008 a Curții Înalte de Casare și Justiție a ordonat o perioadă de contribuție obligatorie de 20 de ani, astfel cum se menționează la art. 14 din Legea nr. 3/1977 în partea sa operativă. Ei au susținut că această abordare a fost urmată de alte instanțe de recurs, care au permis cereri identice de foștii lor colegi.

Prin hotărâri finale pronunțate între 2006 și 2010, de diferite instanțe de recurs, acțiunile reclamanților, în căutarea de recalculare a pensiilor de către autoritățile pensionare, au fost respinse. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 3/1977 se citesc după cum urmează: art. 1 „(3) În funcție de condițiile, complexitatea și importanța lucrărilor, pozițiile sunt clasificate în Grupul I, II sau III (...)” art. 8 „(1) Personalul lucrător cu o lungime de ocupare minimă de 30 de ani pentru bărbați și, respectiv, 25 de ani pentru femei are dreptul la o pensie [...] atunci când ajung la vârsta de 62 de ani pentru bărbați și 57 pentru femei.

(...)” art. 14 „(1) Pentru persoanele care au lucrat în mod eficient timp de cel puțin 20 de ani în poziții care, în conformitate cu legea, aparțin grupului I de condiții de muncă sau cel puțin 25 de ani în grupul II de condiții de muncă, în scopul calculului pensiilor, în fiecare an lucrează în oricare dintre aceste grupuri se numără ca: (a) un an și șase luni pentru persoanele din grupul I de condiții de muncă.

(b) un an și trei luni pentru persoanele din grupa II de condiții de muncă (2) Pe această bază, persoanele care au lucrat în grupuri I și II au dreptul, la cererea lor, să se retragă la vârsta de: (a) 52 pentru bărbați din grupa I și 57 pentru bărbați din grupa II; (b) 50 pentru femei din grupa I și 52 pentru femei din grupa II.” Dispozițiile relevante ale Legii nr. 19/2001 au citit după cum urmează: „a) În sensul prezentei legi, pozițiile în condiții speciale de muncă sunt cele [...] în întreprinderile minere, pentru cheltuielile de personal într-o lună anumită cel puțin 50% din orele normale lunare de muncă subterane; (...)” art. 43 „(1) Persoanele care au lucrat în oricare dintre pozițiile prevăzute la art. 20 litera (a) și care au obținut cel puțin o perioadă de contribuție de 20 de ani în aceste condiții beneficiază de o pensie limitată de vârstă de la vârsta de 45 de ani (...).” art. 77 „(1) Scorul anual mediu al pensiilor acumulat în cursul perioadei de contribuție se stabilește împărțind numărul total de puncte rezultate din adăugarea scorurilor anuale cu numărul de ani care constituie o perioadă completă de contribuție obligatorie (...).

(2) Pentru persoanele vizate de articolele 43 (...) perioada de contribuție obligatorie prevăzută de aceste articole se ia în considerare atunci când se stabilește scorul anual mediu prevăzut de § 1.” Dispozițiile relevante ale Deciziei nr. 40 din 22 septembrie 2008 dictate de Înalta Curte de casă și Justiție într-un recurs în interesul legii privind interpretarea articolului 77 coroborat cu art. 43 din Legea nr. 19/2000, publicată în Jurnalul Oficial la 20 mai 2009, se citește după cum urmează: „Instanțele nu au un punct de vedere unificat cu privire la aplicarea articolului 77 alineatul (2) coroborat cu art. 43 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 19/2000 privind stabilirea perioadei de contribuție obligatorie (...) pentru persoanele care s-au retras între 1 iulie 1977 și 31 martie 2001 și care au fost angajate în condiții speciale de lucru” Astfel, unele instanțe au susținut că astfel de persoane beneficiază (...) de o perioadă de contribuție obligatorie de 20 de ani în temeiul articolului 43 alineatul (1) din Legea nr. 19/2000.

(...) Alte instanțe au, în schimb, susținut că pentru astfel de persoane perioada de contribuție obligatorie (...) este cea prevăzută de legea în vigoare la momentul pensionării. (...) Singurele avantaje oferite de Legea nr. 3/1977 persoanelor angajate în grupuri și II sunt bonusul de grup și posibilitatea pensionării înainte de a ajunge la vârsta standard de pensionare, dispozițiile articolului 14 care nu implică o reducere a perioadei obligatorii de contribuție (...).

Aceste ultime instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.(...)” Partea operativă a Deciziei nr. 40 din 22 septembrie 2008 a Curții Înalte de Casare și Justiție, care a fost disponibilă înainte de publicarea deciziei în Jurnalul Oficial, se citește după cum urmează: „Dispozițiile articolului 77 coroborat cu art. 43 din Legea nr. 19/2000 (...) trebuie interpretate în sensul că perioada de contribuție obligatorie (...) pentru persoanele care s-au retras între 1 iulie 1977 și 31 martie 2001(...) este cea prevăzută în art. 14 din Legea nr. 3/1977 „. Până la publicarea recursului în interesul legii, o serie de instanțe de recurs au interpretat Hotărârea nr. 40 din 22 septembrie 2008 a Curții Înalte de Casare și Justiție pentru a implica o perioadă de 30 de ani de contribuție obligatorie.

Acela este cazul Curții de Apel Pitești, hotărârea nr. 375/R-CA din 2 martie 2009, Curtea de Apel Ploiești, hotărârea nr. 755 din 14 aprilie 2009, Curtea de Apel Brașov, hotărârile nr. 768/R din 6 iulie 2010 și nr. 716/R, 707/R și 708/R din 29 iunie 2010, Curtea de Apel Craiova, hotărârea nr. 5776 din 19 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, hotărârea nr. 5038 din 15 octombrie 2010, și Hotărârea nr. 2417/R din 6 octombrie 2010. Alte instanțe de recurs au interpretat Hotărârea nr. 40 din 22 septembrie 2008 a Curții Înalte de Casare și Justiție pentru a implica o perioadă de 20 de ani de contribuție obligatorie.

Acela este cazul Curții de Apel Pitești nr. 562/R-CA din 23 martie 2009, Curtea de Apel București, hotărârea nr. 3988R din 17 octombrie 2008, nr. 4805R din 28 noiembrie 2008, nr. 4859/R din 3 decembrie 2008; nr. 1528/P din 11 martie 2008 2009, nr. 1895 din 25 martie 2009, nr. 4596R din 19 iunie 2009, nr. 5423/R din 7 octombrie 2009, nr. 5868/R din 22 octombrie 2009 și nr. 6967R din 27 noiembrie 2009; Curtea de Apel Ploiești, hotărârea nr. 492 din 16 martie 2009, Curtea de Apel Constanța, hotărârile nr. 312/AS din 21 aprilie 2009 și nr. 77/AS din 2 martie 2010, Curtea de Apel Galați, hotărârea nr. 470/R din 5 mai 2010 2009 și Curtea de Apel Brașov, hotărârile nr. 1047/R și 1036/R din 5 octombrie 2010. COMPLAINTE Reclamanții se plâng că dreptul lor la un proces echitabil, garantat prin art. 6 din Convenție, a fost încălcat din cauza soluțiilor divergente adoptate de instanțe naționale în cazurile presupuse identice în ceea ce privește recalculul pensiilor pentru persoanele care au retras în temeiul Legii nr. 3/1977, pe baza lungii perioadei de contribuție obligatorie luate în considerare.

Reclamanții susțin că deciziile finale prezentate de acestea în justificarea existenței unei jurisprudențe divergente în această chestiune, cuprinzând între 2005 și sfârșitul anului 2010, confirmă existența unei jurisprudențe divergente răspândite în fața instanțelor de recurs din întreaga țară, în ciuda deciziei nr. 40/2008 depusă de Curtea Înaltă de Casare și Justiție într-un recurs în interesul legii. Ele se plâng în continuare în substanță că soluțiile divergente, care permit sau, din contră, ca în cazul reclamanților, respingând creanțe pecuniare identice legate de calculul pensiilor, au dat drumul, de asemenea, la discriminare, în încălcarea articolului 14 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, citit coroborat cu art. 6 menționat mai sus.

DREPTUL Reclamanții se plângeau de deciziile instanțelor interne în ceea ce privește creanțele lor și au susținut că au încălcat articolele și Convenția, din art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, care, în măsura în care este relevant, au citit: art. 6 „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege … ” art. 14 „Ducrarea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” art. 1 din Protocolul nr. 1 „1.

Distracția oricărui drept prevăzut de lege este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut. Nimeni nu este discriminat de către nicio autoritate publică pe niciun motiv, cum ar fi cele menționate la alineatul (1).” Guvernul a susținut că problema juridică susținută în prezent nu a generat „diferențe profundate și de lungă durată” În orice caz, un apel în interesul dreptului, considerat un mecanism eficace de unificare a jurisprudenței române, a fost instituit în mod relativ prompt, în mai puțin de un an de la debutul divergenței impugnate.

În ceea ce privește plângerile de discriminare ale reclamanților, Guvernul a susținut că pur și simplua existență de divergențe în jurisprudență nu ar putea fi considerată discriminare. În plus, reclamanții nu au indicat niciun criteriu pe baza căruia se presupune că au fost discriminați.

Curtea reiterează de la început că nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de drept presupuse de către o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de Convenție (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În primul rând, autoritățile naționale, în special instanțele, soluționează problemele de interpretare a legislației interne, rolul său de a verifica dacă efectele acestei interpretări sunt compatibile cu convenția, cu excepția cazului de arbitrare evidentă, atunci când Curtea poate pune la îndoială interpretarea dreptului intern de către instanțe naționale (a se vedea Nejdet Șahin și Perihan Șahin v. Turcia [GC], nr. 13279/05, 49-50, 20 octombrie 2011). Posibilitatea hotărârilor judecătorești contradictorii este o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe o rețea de instanțe de judecată și de recurs cu autoritate în domeniul jurisdicției lor teritoriale.

Astfel de divergențe pot apărea și în cadrul aceleiași instanțe. Aceasta, în sine, nu poate fi considerată contrară Convenției, deoarece divergențele de abordare pot apărea între instanțe în cadrul procesului de interpretare a dispozițiilor juridice în timp ce le adaptează la situația materială. Aceste divergențe pot fi tolerate atunci când sistemul juridic intern este capabil de a le accepta (a se vedea Albu și alții c. România, citat mai sus, §§ 38). Întoarcerea la aceste cazuri, Curtea constată că din informațiile prezentate de părți se pare că, pe întreg teritoriul țării, majoritatea instanțelor au pronunțat hotărâri similare cu privire la faptul că persoanele care s-au retras între 1 iulie 1977 și 31 martie 2001 și care au fost angajate în condiții speciale de lucru nu beneficiază de o perioadă de contribuție obligatorie de 20 de ani în temeiul articolului (1) din Legea nr. 19/2000.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că nu au existat diferențe profunde și de lungă durată în jurisprudența instanțelor interne referitoare la chestiunile în cauză în aceste cazuri. În plus, Curtea constată că, la 22 septembrie, 2008 un recurs în interesul legii a fost acordat de Înaltul Curte de casă și Justiție din România, care stabilește orientări obligatorii pentru interpretarea uniformă a dispozițiilor juridice contestate. Soluțiile aplicate de Curtea de apel în prezent au fost similare cu interpretarea acordată de Înaltul Curte de casă și Justiție. Este adevărat că, în prezent , în contrast cu cazul menționat anterior Albu și alții , reclamanții se bazase pe șase decizii contrare adoptate după 20 mai . Cu toate acestea, Curtea observă că cele șase hotărâri sunt o excepție la jurisprudența, ca la nivel național, instanța internă a adoptat o abordare uniformă, în conformitate cu recursul în interesul legii.

Curtea reamintește că atingerea coerenței legii poate dura timp, iar perioadele de jurisprudență contradictorie pot fi, prin urmare, tolerate fără a submina siguranța juridică (a se vedea Nejdet Șahin și Perihan Șahin , citate mai sus § 83), cu condiția ca sistemul juridic intern să fie capabil de a le acopere. Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea consideră că mecanismul, care este conceput pentru a rezolva și nu exclude, hotărârile judecătorești contradictorii, s-a dovedit a fi eficace și a pus capăt divergenței din jurisprudența privind recalculul pensiilor pentru persoanele care au retras în temeiul Legii nr. 3/1977. În plus, Curtea observă că reclamanții au beneficiat de proceduri adversare, în care au putut adăuga dovezi și să își formuleze liber apărarea și în care argumentele lor au fost examinate în mod corespunzător de către instanțe.

De asemenea, concluziile instanțelor și interpretarea lor a legii relevante nu pot fi considerate manifestamente arbitrare sau irezonabile. În cele din urmă, Curtea constată că nu există dovezi în cauza că a existat vreo discriminare împotriva reclamanților pentru orice motiv. Având în vedere toate considerațiile menționate mai sus, Curtea consideră că plângerile reclamanților sunt în mod evident nefondate și ar trebui respinse ca inadmisibilă în temeiul articolelor 35 și 4 din convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate inadmisibilă restul cererilor.

Marialena Tsirli Luis López Guerra Președintele Adjunct Registrului APLICAȚII: LISTA DECIZII NUMĂ DECIZIE DECIZIE DE CERINȚĂ NR. Data nașterii Loc de reședință Reprezentat de 54577/07 26/11/2007 Dumitru DAVID 22/12/1939 Baia Mare Mariana BUDULLAN 43636/06 19/10/2006 Ioan MIHALACHE 27/02/1931 Deva 48039/09 08/09/2009 Constantin DUBINTOV N/A Schitu Golești Cornel Gheorghe TUTUIANU 52596/09 23/09/2009 Ion NICOLESCU N/A Nucet Viorel CIMPEANU 63469/10 18/10/2010 Corneliu IOAN 29/10/1945 Brașov Arghir PORCA 29/02/1948 Brașov Ilie MARICA 03/09/1936 Brașov Marin SFANTU 22/03/1936 Brașov Vasile BARBU 10666/11 04/02/2011 Paul DUMITERSCU 05/09/1947 Drăgănăștiști-Olt 1318/11 14/02/2011 Constantin MECHE 07/01/1948 Caracal 20219/11 12/03/2011 Augustin CALUGAR 28/01/1938 Cluj Napoca Claudiu Octavian ULIC

THIRD SECTION

DECISION Application no. 54577/07 Dumitru DAVID against Romania and 7 other applications (see list appended) The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 9 April 2013 as a Committee composed of: Luis López Guerra, President, Nona Tsotsoria, Valeriu Grițco, judges, Marialena Tsirli, Deputy Section Registrar , Having regard to the appended applications, Having regard to the decision of 6 March 2012, Having regard to the observations submitted by the Romanian Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having regard to the judgement of Albu and Others v. Romania , no. 34796/09 and 63 other applications, 10 May 2012, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS All applicants reside in Romania and are Romanian nationals.

The particulars relating to their names and other details are set out in the table appended hereto. The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms Catrinel Brumar, from the Ministry of Foreign Affairs. A. The circumstances of the cases The facts of the cases, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. The applicants have retired under Law no. 3/1977. They had been employed in the mining or railroad industry, thus qualifying in principle as having worked in Group I working conditions for the purposes of Law no. 3/1977 (see Relevant domestic law and practice below).

These current applications concern essentially the recalculation of the applicants’ pensions pursuant to Law no. 19/2000, as well as the alleged different outcomes of similar actions before the courts of appeal, depending on whether the “mandatory contribution period” ( stagiu de cotizare ) applicable for “special working conditions” was considered to be of 20 or 30 years. A 30-year mandatory contribution period was taken into account by the pension authorities in the recalculation of the applicants’ pensions. The applicants argued before the national courts that, for the recalculation of their pensions under Law no. 19/2000, a 20-year mandatory contribution period should have been taken into account, thus allegedly entitling them to a higher pension.

They relied on two lines of legal argument. Firstly, some of them claimed that they should receive the same treatment as persons having worked in “special conditions”, under Articles 20 and 43 of Law no. 9/2000, and having retired after its entry into force, thus benefitting from a 20-year mandatory contribution period. Secondly, some of the applicants argued that the correct interpretation of Article 14 of Law no. 3/1977 resulted in a 20 ‑ year mandatory contribution period applicable in their cases. Furthermore, some of the applicants argued that Decision no. 40/2008 of the High Court of Cassation and Justice mandated a 20-year mandatory contribution period, as it referred to Article 14 of Law no. 3/1977 in its operative part.

They contended that this approach was followed by other courts of appeal, which had allowed identical claims of their former colleagues. By final judgements delivered between 2006 and 2010 by various courts of appeal, the applicants’ actions, seeking recalculation of their pensions by the pension authorities, were dismissed. B. Relevant domestic law and practice The relevant provisions of Law no. 3/1977 read as follows: Article 1 “(3) Depending on the conditions, complexity and importance of the work, positions are categorized in Group I, II or III (...)” Article 8 “(1) Working personnel having a length of employment of minimum 30 years for men and 25 years for women, respectively, are entitled to a pension [...] when reaching the age of 62 for men and 57 for women.

(...)” Article 14 “(1) For persons having effectively worked for at least 20 years in positions which belong, according to the law, to Group I of working conditions, or at least 25 years in group II of working conditions, for the purposes of pension calculation, each year worked in any of these groups shall count as: (a) one year and six months for persons in group I of working conditions. (b) one year and three months for persons in group II of working conditions.

(2) On this basis, persons having worked in groups I and II are entitled, upon their request, to retire when reaching the age of: (a) 52 for men in group I and 57 for men in group II; (b) 50 for women in group I and 52 for women in group II.” The relevant provisions of Law no. 19/2001 read as follows: Article 20 “(a) For the purposes of this law, positions under special working conditions are those [...] in mining enterprises, for personnel spending in a given month at least 50% of monthly normal working hours underground; (...)” Article 43 “(1) Persons having worked in any of the positions covered by Article 20 (a) and having achieved at least a 20 year contribution period under these conditions benefit from an age-limit pension from the age of 45 (...).” Article 77 “(1) The average annual pension score accrued during the contribution period shall be determined by dividing the total number of points resulting from the addition of annual scores by the number of years constituting a complete mandatory contribution period (...).

(2) For persons covered by articles 43 (...) the mandatory contribution period provided by these articles shall be taken into account when determining the average annual score provided by § 1.” The relevant provisions of the Decision no. 40 of 22 September 2008 rendered by the High Court of Cassation and Justice in an appeal in the interest of the law regarding the interpretation of Article 77 in conjunction with Article 43 of Law no. 19/2000, published in the Official Gazette on 20 May 2009, read as follows: “The courts do not have a unified point of view regarding the application of Article 77(2) in conjunction with Article 43 (1) and (2) of Law no. 19/2000 regarding the determination of the mandatory contribution period (...) for persons having retired between 1 July 1977 and 31 March 2001 and having been employed in special working conditions” Thus, some courts have held that such persons benefit (...) from a mandatory contribution period of 20 years under Article 43 (1) of Law no. 19/2000.

(...) Other courts, have on the contrary, held that for such persons the mandatory contribution period (...) is that provided by the law in force at the time of their retirement. (...) The only advantages offered by Law no. 3/1977 to persons employed in groups I and II are the group bonus and the possibility of retirement before reaching the standard retirement age, the provisions of Article 14 not implying a reduction of the mandatory contribution period (...).

These latter courts have correctly interpreted and applied the provisions of the law.(...)” The operative part of the Decision no. 40 of 22 September 2008 of the High Court of Cassation and Justice, which was available prior to the publication of the decision in the Official Gazette, read as follows: “The provisions of Article 77 in conjunction with Article 43 of Law no. 19/2000 (...) are to be interpreted in the sense that the mandatory contribution period (...) for persons having retired between 1 July 1977 – 31 March 2001(...) is the one provided for by Article 14 of Law no. 3/1977“. Until the publication of the appeal in the interests of the law, a number of courts of appeal have interpreted the Decision no. 40 of 22 September 2008 of the High Court of Cassation and Justice to imply a 30-year mandatory contribution period.

Such is the case of Pitești Court of Appeal, decision no. 375/R-CA of 2 March 2009, Ploiești Court of Appeal, decision no. 755 of 14 April 2009, Brașov Court of Appeal, decisions no. 768/R of 6 July 2010 and nos. 716/R, 707/R and 708/R of 29 June 2010, Craiova Court of Appeal, decision no. 5776 of 19 November 2010, Craiova Court of Appeal, decision no. 5038 of 15 October 2010, and Cluj Court of Appeal, decision no. 2417/R of 6 October 2010. Other courts of appeal have interpreted the Decision no. 40 of 22 September 2008 of the High Court of Cassation and Justice to imply a 20-year mandatory contribution period.

Such is the case of Pitești Court of Appeal no. 562/R-CA of 23 March 2009, Bucharest Court of Appeal, decisions no. 3988R of 17 October 2008, no. 4805R of 28 November 2008, no. 4859/R of 3 December 2008; no. 1528/P of 11 March 2009, no. 1895 of 25 March 2009, no. 4596R of 19 June 2009, no. 5423/R of 7 October 2009, no. 5868/R of 22 October 2009 and no. 6967R of 27 November 2009; Ploiești Court of Appeal, decision no. 492 of 16 March 2009, Constanța Court of Appeal, decisions no. 312/AS of 21 April 2009 and no. 77/AS of 2 March 2010, Galați Court of Appeal, decision no. 470/R of 5 May 2009, and Brașov Court of Appeal, decisions nos.

1047/R and 1036/R of 5 October 2010. COMPLAINTS The applicants complain that their right to a fair trial, secured by Article 6 of the Convention, has been infringed on account of the diverging solutions adopted by national courts in allegedly identical cases regarding the recalculation of pensions for persons having retired under Law no. 3/1977 based on the length of the mandatory contribution period taken into account. The applicants contend that the final decisions submitted by them in substantiation of the existence of a divergent case-law on the matter, spanning from 2005 to late 2010, confirm the existence of a widespread divergent case-law before the courts of appeal across the country, despite Decision no. 40/2008 rendered by the High Court of Cassation and Justice in an appeal in the interest of the law.

They further complain in substance that the divergent solutions, allowing or, on the contrary, as in the applicants’ case, dismissing identical pecuniary claims related to the pension calculation, also gave way to discrimination, in breach of Article 14 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 12 to the Convention, read in conjunction with Article 6 mentioned above. THE LAW The applicants complained of the decisions of domestic courts in relation to their claims and alleged that they were in breach of Articles 6 § 1 and 14 of the Convention, of Article 1 of Protocol No. 12 to the Convention which, in so far as relevant read: Article 6 “1.

In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by an independent and impartial tribunal established by law … ” Article 14 “The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.” Article 1 of Protocol No. 12 “1. The enjoyment of any right set forth by law shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.

2. No one shall be discriminated against by any public authority on any ground such as those mentioned in paragraph 1.” The Government contended that the legal issue raised in the present cases did not give rise to “profound and long-standing differences” . In any event, an appeal in the interest of law, considered an effective mechanism for the unification of Romanian case-law, was set in motion relatively promptly, in less than one year from the onset of the impugned divergence. As to the applicants’ complaints of discrimination, the Government submitted that the mere existence of divergences in the case-law could not be regarded as discrimination. Moreover, the applicants had not indicated any criteria on the basis of which they had allegedly been discriminated.

The Court reiterates at the outset that it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention (see García Ruiz v. Spain [GC], no. 30544/96, § 28, ECHR 1999 ‑ I). It is primarily for the national authorities, notably the courts, to resolve problems of interpretation of domestic legislation, its role being to verify whether the effects of such interpretation are compatible with the Convention, save in the event of evident arbitrariness, when the Court may question the interpretation of the domestic law by the national courts (see Nejdet Șahin and Perihan Șahin v. Turkey [GC], no. 13279/05, §§ 49-50, 20 October 2011). The possibility of conflicting court decisions is an inherent trait of any judicial system which is based on a network of trial and appeal courts with authority over the area of their territorial jurisdiction.

Such divergences may also arise within the same court. That, in itself, cannot be considered contrary to the Convention, as divergences of approach may arise between the courts as part of the process of interpreting legal provisions while adapting them to the material situation. These divergences may be tolerated when the domestic legal system is capable of accommodating them (see Albu and Others v. Romania , cited above, §§ 38). Turning back to the present cases, the Court notes that from the information submitted by the parties it appears that throughout the country the majority of courts gave similar rulings to the effect that persons having retired between 1 July 1977 and 31 March 2001 and having been employed in special working conditions do not benefit from a mandatory contribution period of 20 years under Article 43 (1) of Law no. 19/2000.

In the light of the above, the Court finds that there were neither profound nor long-standing differences in the case-law of the domestic courts relating to the matter at stake in the present cases. Moreover, the Court notes that on 22 September 2008 an appeal in the interests of the law was granted by the Romanian High Court of Cassation and Justice, which laid down binding guidelines for the uniform interpretation of the disputed legal provisions. The solutions applied by the court of appeals in the present cases were similar to the interpretation given by the High Court of Cassation and Justice. It is true that in the present cases, in contrast to the abovementioned case of Albu and Others , the applicants had relied on six contrary decisions delivered after 20 May 2009, when the appeal in the interest of the law had already been published.

Nevertheless, the Court observes that the six decisions are an exception to the case-law, as at national level the domestic courts adopted a uniform approach, in accordance with the appeal in the interests of the law. The Court recalls that achieving consistency of the law may take time, and periods of conflicting case-law may therefore be tolerated without undermining legal certainty (see Nejdet Șahin and Perihan Șahin , cited above, § 83), provided that the domestic legal system proves capable of accomodating them. Having regard to all of the above, the Court considers that the mechanism, which is designed to resolve, and not preclude, conflicting court decisions, has proved to be effective and it has put an end to the divergence in the case-law concerning the recalculation of pensions for persons having retired under Law no. 3/1977.

Furthermore, the Court observes that the applicants had the benefit of adversarial proceedings, in which they were able to adduce evidence and freely formulate their defence and in which their arguments were properly examined by the courts. Likewise, the courts’ conclusions and their interpretation of the relevant law cannot be regarded as manifestly arbitrary or unreasonable. Lastly, the Court notes that there is no evidence in the case file that there has been any discrimination against the applicants on any grounds. Having regard to all the above-mentioned considerations, the Court considers that the applicants’ complaints are manifestly ill-founded and should be dismissed as inadmissible pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously Declares inadmissible the remainder of the applications. Marialena Tsirli Luis López Guerra Deputy Registrar President

APPENDIX: LIST OF APPLICATIONS

No Application No Lodged on Applicant Date of birth Place of residence Represented by 54577/07 26/11/2007 Dumitru DAVID 22/12/1939 Baia Mare Mariana BUDULAN 2. 43636/06 19/10/2006 Ioan MIHALACHE 27/02/1931 Deva 3. 48039/09 08/09/2009 Constantin DUBINTOV N/A Schitu Golești Cornel Gheorghe TUTUIANU 4. 52596/09 23/09/2009 Ion NICOLESCU N/A Nucet Viorel CIMPEANU 5. 63469/10 18/10/2010 Corneliu IOAN 29/10/1945 Brașov Arghir PORCA 29/02/1948 Brașov Ilie MARICA 03/09/1936 Brașov Marin SFANTU 22/03/1936 Brașov Vasile BARBU 6. 10666/11 04/02/2011 Paul DUMITRESCU 05/09/1947 Drăgănești-Olt 7. 13178/11 14/02/2011 Constantin MECHE 07/01/1948 Caracal 8. 20219/11 12/03/2011 Augustin CALUGAR 28/01/1938 Cluj Napoca Claudiu Octavian ULICI