Dağabakan și Yildirim împotriva Turciei

La originea cauzei se găsește o cerere (n o 20562/07) îndreptată împotriva Republicii Turcia și depusă de doi cetățeni ai acestui stat, d-nii Mehmet Dağabakan și Çetin Yıldırım (« reclamanții »), care au sesizat Curtea la 3 mai 2007 în virtutea articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamanții au fost reprezentați de avocat T. Öztürk, din Bursa. Guvernul turc (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul acestuia.

Reclamanții invocă o încălcare a articolelor 3, 6 și 13 din Convenție.

La 4 noiembrie 2010, petiția a fost comunicată Guvernului. Cum o permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei. PE FAPT I.

La 15 iunie 1999, conform procesului-verbal stabilit în aceeași zi la ora 14 h 30 de trei polițiști, reclamanții au fost arestați și puși în arest preventiv. Unul din fiii primului reclamant era căutat de poliție.

În aceeași zi, Fikret Dağabakan, alt fiu al lui Mehmet Dağabakan, a fost, de asemenea, pus în arest preventiv, apoi eliberat la 17 h 30.

Raportul medical colectiv stabilit la 15 iunie 1999 la 17 h 50 în numele lui Çetin Yıldırım și Fikret Dağabakan a precizat că aceștia nu aveau plângeri relative la acte de violență. Raportul menționa o « absență de [urme de] violență » ( Darp izine rastlanmadı ) pe corpurile lor.

Tot la 15 iunie 1999, reclamanții au depus o plângere penală pentru mautrair cu privire la răspunzătorii arestului lor preventiv. În plângerea lor, aceștia indicau următoarele : Bülent, un fiu al lui Mehmet Dağabakan, era căutat pentru escrocherie ; polițiștii i-au arestat ; amândoi fuseseră loviți și injuriați de către șeful poliției M.D.

Raportul medical din 17 iunie 1999 stabilit de institutul medico-legal din Bursa a indicat că Çetin Yıldırım prezenta sub latura din stânga a bărbiei o umflare și o sensibilitate ; institutul solicita transferul reclamantului la spitalul public din Bursa pentru examinare și apoi revenirea sa la institut cu raportul corespunzător examinărilor efectuate.

La 18 iunie 1999, Çetin Yıldırım a fost audiat de procurorul din Bursa. El a declarat : – La 15 iunie 1999 se afla la casa unchiului său matern Mehmet Dağabakan în compania fiului acestuia Fikret Dağabakan. Apoi, la un apel telefonic al poliției, unchiul său s-a dus la secția de poliție. Scurt timp după, mai mulți polițiști în civil s-au dus la casa unchiului său pentru a-i lua, pe el și pe Fikret Dağabakan, la secția de poliție. La sosirea la secția de poliție, șeful poliției M.D. l-a lovit cu pumnii și picioarele. Acest șef a injurat, de asemenea, unchiul său. Apoi, toți trei au fost puși într-o aceeași cală. Mehmet Dağabakan a fost eliberat imediat după, în timp ce Fikret Dağabakan și el însuși au rămas în arest preventiv.

La 21 iunie 1999, procurorul din Bursa l-a audiat pe Mehmet Dağabakan. El a făcut următoarea declarație : – A fost convocat la secția de poliție cu privire la unul din fiii săi, care era căutat de poliție pe motiv că ar fi cumpărat o mașină fără a plăti vânzătorului. Șeful poliției M.D. i-ar fi ordonat să-și găsească fiul și l-ar fi injurat. El depune plângere împotriva acestui șef pentru atingere la demnitate.

La 21 iunie 1999, procurorul din Bursa l-a audiat pe Fikret Dağabakan, care a reiterat declarația lui Çetin Yıldırım.

Raportul medical din 22 iunie 1999 stabilit de spitalul public din Bursa a indicat că Çetin Yıldırım a suferit o examinare radiologică și se plângea de dureri la mandibula din stânga. El preciza că avizul medical definitiv trebuia să fie dat de institutul medico-legal. La acest raport erau atașate radiografiile și raportul radiologului.

Raportul medical din 3 august 1999 stabilit de institutul medico-legal din Bursa a indicat că radiografia lui Çetin Yıldırım arăta sub latura din stânga a bărbiei o umflare și o sensibilitate. El concluziona la o incapacitate de muncă de trei zile.

Printr-un act de acuzare din 7 septembrie 1999, procurorul din Bursa a angajat, pe baza articolului 245 vechi din codul penal, o acțiune penală împotriva șefului M.D. El indica în acest act că șeful avea să pună reclamanții în arest preventiv pentru a-i obliga să dezvăluie locul în care se ascundea Bülent sau să-și găsească și să-l predea poliției. El menționa, de asemenea, că Çetin Yıldırım a avut o incapacitate temporară de muncă de trei zile.

La ședința din 7 decembrie 1999, Mehmet Dağabakan a explicat că a fost convocat la secția de poliție de mai multe ori cu privire la fiul său căutat de poliție. La 15 iunie 1999, șeful, după ce i-a cerut din nou locul în care se ascundea fiul său, l-ar fi injurat și apoi pus în arest preventiv.

La 7 decembrie 1999, Mehmet Dağabakan și Çetin Yıldırım s-au constituit « parte intervenientă » ( müdahil ) în procedura penală angajată împotriva șefului în cauză, păstrând-și drepturile personale.

La ședința din 5 aprilie 2000, tribunalul pentru contravenții l-a audiat pe Fikret Dağabakan, fiul lui Mehmet Dağabakan, ca martor. Fikret Dağabakan a declarat că a fost luat la secția de poliție cu Çetin Yıldırım, că acesta din urmă a fost bătut de șeful M.D. și că șeful a injurat, de asemenea, pe tatăl său, Mehmet Dağabakan.

Printr-o sentință din 6 iulie 2000, al 7-lea tribunal pentru contravenții din Bursa a achitat polițistul pentru lipsa unei probe determinante și suficiente. În motivele sale, tribunalul indica următoarele : Mehmet Dağabakan nu a suferit vreun mautrair ; raportul medical stabilit la ziua arestării indica că nu existau urme de violență pe corpul lui Çetin Yıldırım ; raportul medical stabilit la 17 iunie 1999, două zile după sfârșitul arestului preventiv, de institutul medico-legal constatau că Çetin Yıldırım a fost rănit și că avea nevoie de un aresta de muncă de trei zile. De asemenea, în motivele sale, considerând că martorul Fikret Dağabakan era o parte care se plângea ( olayın müștekisi olduğu ), tribunalul nu a luat în considerare mărturisirea sa.

La 15 august 2000, în calitatea lor de « parte intervenientă », reclamanții au formulat o apelație împotriva acestei sentințe la Curtea de Casație.

Printr-o hotărâre din 15 februarie 2002, Curtea de Casație a revocat sentința tribunalului pentru contravenții din Bursa din 6 iulie 2000.

La ședința din 24 septembrie 2003, tribunalul pentru contravenții l-a audiat pe medicul A.Ö., membru al institutului medico-legal din Bursa. El a declarat că raportul medical din 15 iunie 1999 a fost stabilit fără ca Çetin Yıldırım să fi fost examinat în mod corespunzător de către medic, în timp ce raportul medical din 17 iunie 1999 a fost, într-adevăr, stabilit după ce Çetin Yıldırım a fost examinat în mod corespunzător pentru a determina dacă a suferit acte de violență. Medicul A.Ö. a confirmat leziunile constatate în raportul medical din 17 iunie 1999.

Printr-o sentință din 14 octombrie 2003, tribunalul pentru contravenții din Bursa l-a condamnat pe șeful M.D. la o pedeapsă de închisoare de șase luni și la excluderea din funcția publică pentru o perioadă de șase luni pentru mautrair. Cu toate acestea, având în vedere comportamentul polițistului și faptul că antecedentele sale penale erau curate, și fiind convins de aceasta că persoana în cauză nu va mai comite alte infracțiuni în viitor, tribunalul, pe baza articolului 6 din legea n o 647, a ordonat suspendarea executării sentinței ( teciline ).

Printr-o hotărâre din 26 ianuarie 2006, în urma intrării în vigoare a noului cod penal, Curtea de Casație a revocat sentința tribunalului pentru contravenții din Bursa din 14 octombrie 2003.

Printr-o sentință din 14 septembrie 2006, tribunalul pentru contravenții din Bursa și-a reiterat sentința din 14 octombrie 2003.

La 6 noiembrie 2006, reclamanții și-au depus memoriul ampliat la Curtea de Casație.

Printr-o hotărâre din 11 iunie 2008, Curtea de Casație a declarat acțiunea publică stinsă prin prescripție. II.

Cu privire la condițiile în care o victimă poate deveni « parte intervenientă » într-o acțiune publică, Curtea se referă la privirea dreptului intern figurând în hotărârea Beyazgül c. Turcia (n o 27849/03, §§ 34-36, 22 septembrie 2009). ÎN DREPT I.

Ținând seama de formularea plângerilor reclamanților, Curtea consideră că ar trebui să le examineze în contextul articolului 3 din Convenție (a se vedea, printre altele, Batı și alții c. Turcia , n os 33097/96 și 57834/00, § 147, CEDO 2004 ‑ IV (fragmente), Fahriye Çalıșkan c. Turcia , n o 40516/98, § 45, 2 octombrie 2007, și Karaman și alții c. Turcia , n o 60272/08 , § 37, 31 ianuarie 2012). Această dispoziție este redactată după cum urmează : « Nimeni nu poate fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante. »

Guvernul se opune acestor poziții. A. Cu privire la admisibilitate 1. Excepție bazată pe neepuizarea căilor de atac interne

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne pe două motive. În primul rând, el argumentează că reclamanții nu au utilizat căile de atac administrative și civile împotriva statului sau împotriva forțelor de ordine, căi care ar fi fost, totuși, potrivite pentru a le permite, eventual, să obțină daune-interese.

Această primă ramură a excepției este contestată de reclamanți.

Curtea reamintește că a respins deja o asemenea excepție în circumstanțe similare cu cele ale cazului de față (a se vedea, printre altele, Sonkaya c. Turcia , n o 11261/03, § 21, 12 februarie 2008, și Fazıl Ahmet Tamer și alții c. Turcia , n o 19028/02, § 75, 24 iulie 2007). După examinarea acestui caz, ea consideră că Guvernul nu a furnizat în acest caz nici un fapt, nici argument convingător care să conducă la o concluzie diferită. Prin urmare, trebuie respinsă această ramură a excepției Guvernului.

În al doilea rând, Guvernul evidențiază faptul că reclamanții și-au depus cererile fără să aștepte finalizarea procedurii penale pendente în fața instanțelor naționale, procedură care era, totuși, potrivit lui, susceptibilă să aducă reparații plângerilor pe care le supun Curții.

Această a doua ramură a excepției de neepuizare a căilor de atac interne este, de asemenea, contestată de reclamanți.

Curtea reamintește că tolera că nivelul final al căilor de atac interne să fie atins după depunerea cererilor, dar înainte ca ea să fie chemată să se pronunțe asupra admisibilității ( Okçu c. Turcia , n o 39515/03, § 35, 21 iulie 2009, E.K. c. Turcia (hotărâre), n o 28496/95, 28 noiembrie 2000). Prin urmare, trebuie respinsă această ramură a excepției Guvernului. 2. Excepție bazată pe nerespectarea termenului de șase luni

Referindu-se la cauza Varnava și alții c. Turcia [GC] (n os 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, §§ 161 și următoarele, CEDO 2009) și la lentoarea procedurii penale duse de instanțele naționale, Guvernul susține că reclamanții nu au respectat termenul de șase luni. Într-adevăr, el este de părere că reclamanții ar fi trebuit să sesizeze Curtea din Strasbourg mult mai devreme, la 3 mai 2007, în măsura în care au fost chestionați cu privire la plângerile lor în iunie 1999.

Reclamanții contestă această excepție.

Curtea reamintește mai întâi că modalitatea aplicării regulii celor șase luni adoptată în cauza Varnava și alții [GC], precitată, se referă la cazuri care se încadrează în art. 2 din Convenție în cazurile de dispariție de persoane. Prin urmare, ea nu este convinsă de relevanța acestei jurisprudențe pentru cazul de față. În plus, Curtea consideră că nu poate fi reproșat reclamanților – care au depus o plângere formală în fața instanțelor naționale cu privire la plângerile lor – că au așteptat rezultatul eforturilor lor în fața tribunalului pentru contravenții și apoi în fața Curții de Casație înainte de a-și depune petiția în fața Curții din Strasbourg. Într-adevăr, reclamanții puteau aștepta în mod legitim de la Curtea de Casație să se pronunțe în ultima instanță asupra plângerilor lor bazate pe art. 3 din Convenție. Trebuie concluzionat că termenul de șase luni începe să curgă, în circumstanțele particulare ale cazului de față, de la data hotărârii Curții de Casație din 11 iunie 2008, declarând acțiunea publică stinsă prin prescripție. Or, Curtea din Strasbourg a fost sesizată de reclamanți la 3 mai 2007, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție.

Curtea constată că petiția nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă. 3. Privitor la plângerile lui Mehmet Dağabakan

Mehmet Dağabakan reia plângerile sale.

Guvernul precizează că în plângerea depusă în fața procurorului din Bursa, Mehmet Dağabakan indica că a fost injurat în absența unui martor. Guvernul argumentează că nu există niciun element care să dovedească că ar fi fost supus vreunui mautrair.

Curtea reamintește că plângerile de mautrair contrare articolului 3 trebuie să fie sprijinite de elemente de dovadă adecvate ( Hüsniye Tekin c. Turcia , n o 50971/99, § 43, 25 octombrie 2005, Martinez Sala și alții c. Spania , n o 58438/00, § 121, 2 noiembrie 2004 ).

În cauza de față, Curtea constată că reclamantul nu prezintă niciun raport medical care să indice vreun fel de urme de răniri pe corpul său pentru a susține plângerile sale conform cărora ar fi suferit mautrair în timp ce era în arest preventiv. Curtea observă, în cel mai bun caz, că din declarațiile persoanelor audiate și ale reclamantului însuși pare a rezulta că el pare să fi fost injurat de către șeful poliției în cauză.

După examinarea elementelor supuse aprecierii sale, Curtea consideră că elementele de care dispune cu privire la plângerea de mautrair în timp ce era în arest preventiv nu furnizează indicii de natură să susțină o asemenea concluzie. De altfel, orice ar fi putut fi natura injuriilor proferite de către funcționarul poliției împotriva reclamantului, Curtea nu dispune de elemente suficiente, « dincolo de orice îndoială rezonabilă », pentru a concluziona la o încălcare materială a articolului 3 din Convenție.

Rezultă din aceasta că acest grief este în mod evident neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. B. Cu privire la fond Privitor la plângerile lui Çetin Yıldırım

Reclamantul reia plângerile sale.

Guvernul susține că raportul medical stabilit la 15 iunie 1999 indica că Çetin Yıldırım nu se plângea de vreun fel de violență și menționa absența unor urme de violență pe corpul său. Raportul medical din 17 iunie 1999 stabilit de institutul medico-legal din Bursa indica că Çetin Yıldırım se plângea că a fost lovit și că avea o umflare și o sensibilitate sub latura din stânga a bărbiei. Raportul medical din 22 iunie 1999 stabilit de spitalul din Bursa indica că reclamantul se plângea de dureri la mandibula din stânga. Aceasta este motivul pentru care Curtea de Casație a revocat sentința de primă instanță, considerând că există o contradicție între aceste rapoarte medicale. Ulterior, tribunalul pentru contravenții l-a condamnat pe șeful în cauză, dar Curtea de Casație a declarat acțiunea publică stinsă prin prescripție.

Referindu-se la cauza Batı și alții , precitată, § 147, Guvernul susține că autoritățile naționale au examinat cu grijă toți aspectele cauzei. Acestea au inițiat imediat o anchetă și au angajat o acțiune penală împotriva șefului poliției în cauză în fața tribunalului pentru contravenții competent, pentru mautrair. Șeful a fost achitat inițial, apoi condamnat, dar sentința de condamnare nu a căpătat putere de lucru hotărât din cauza apelului formulat în fața Curții de Casație. În final, Curtea de Casație a constatat stingerea acțiunii publice pentru motiv de prescripție. Guvernul este de părere că autoritățile au făcut tot ce le stă în putință pentru a încheia examinarea cauzei în cel mai scurt timp, în măsura în care nu poate fi reproșat autoritățile judiciare nici o perioadă de inactivitate. a) Cu privire la plângerile de mautrair

Curtea reamintește că, atunci când o persoană este rănită în timp ce se află în arest preventiv, în timp ce se afla complet sub controlul funcționarilor poliției, orice rănire suferită în această perioadă dă naștere la presupuneri de fapt puternice (a se vedea Salman c. Turcia [GC], n o 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII). Prin urmare, este datoria Guvernului să furnizeze o explicație plauzibilă privind originile acestor răniri și să producă dovezi care să stabilească fapte care pun la îndoială plângerile victimei, în special dacă acestea sunt susținute de documente medicale (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franța [GC], n o 25803/94, § 87, CEDO 1999 ‑ V, și Soner Önder c. Turcia , n o 39813/98, § 34, 12 iulie 2005, și Dönmüș și Kaplan c. Turcia , n o 9908/03, § 44, 31 ianuarie 2008).

Curtea reitera că plângerile de mautrair contrare articolului 3 trebuie să fie susținute de elemente de dovadă adecvate ( Martinez Sala și alții, precitat). Pentru stabilirea faptelor invocate, ea folosește criteriul dovezii « dincolo de orice îndoială rezonabilă », o asemenea dovadă putând, totuși, rezulta dintr-un set de indicii, sau de presupuneri nerefutate, suficient de grave, precise și concordante ( Irlanda c. Regatul Unit , hotărâre din 18 ianuarie 1978, § 161 in fine , seria A n o 25, și Labita c. Italia [GC], n o 26772/95, §§ 121 și 152, CEDO 2000 ‑ IV).

În cauza de față, Curtea observă că reclamanții au fost arestați la 15 iunie 1999. La finalizarea arestului lor preventiv din aceeași zi, Çetin Yıldırım și Fikret Dağabakan au fost examinați de un medic care a stabilit un raport medical colectiv care indica absența unor urme de violență pe corpurile lor. În schimb, rapoartele medicale din 17 iunie 1999, din 22 iunie 1999 și din 3 august 1999 stabilite de institutul medico-legal sau spitalul indicau că Çetin Yıldırım avea, în special, o umflare pe latura din stânga a bărbiei. Ultimul raport medical concluziona la o incapacitate de muncă de trei zile.

Curtea observă, de asemenea, că la ședința din 24 septembrie 2003 în fața tribunalului pentru contravenții (§23 mai sus), medicul – membru al institutului medico-legal – a declarat că raportul stabilit la finalizarea arestului preventiv nu ar fi fost stabilit în mod corespunzător. La lumina acestei declarații, Curtea consideră că raportul medical colectiv din 15 iunie 1999 este supus dubiei.

Prin urmare, în absența unei explicații plauzibile din partea Guvernului, pe de o parte asupra acestei discordanțe între raportul inițial și cele ulterioare, și pe de altă parte asupra umflării constatate pe corpul reclamantului, este imperativ să se concluzioneze că examinarea medicală inițială nu a avut loc în mod corespunzător (a se vedea Akkoç c. Turcia , n os 22947/93 și 22948/93, § 118, CEDO 2000 ‑ X, și Soner Önder, precitat). Curtea observă apoi că tribunalul pentru contravenții l-a condamnat pe șeful M.D. la o pedeapsă de închisoare de șase luni și la excluderea din funcția publică pentru o perioadă de șase luni și apoi a ordonat suspendarea executării sentinței (§24 mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că plângerile de mautrair infligit reclamantului au fost stabilite de către instanța de fond. Cu toate acestea, Curtea de Casație a hotărât să pună capăt procedurii penale angajate împotriva șefului M.D. pentru prescripția faptelor ca urmare a lentoarei procedurii penale (§28 mai sus). În această privință, reamintind obligația autoritățile de a răspunde pentru indivizii puși sub controlul lor și obligația statului pârât, în lumina articolului 3, de a proteja orice persoană în situație de vulnerabilitate și încredințată în mâinile funcționarilor poliției sau unei instituții penitenciare, ea reafirmă că statul nu poate în mod legitim se folosi nici de achitare, nici de suspendarea executării sentinței, nici de prescrierea faptelor persoanelor presupuse responsabile invocate de victimele mautrair, nici de dificultățile inerente, de exemplu, combaterii terorismului sau criminalității organizate ( Ciğerhun Öner c. Turcia (n o 2) , n o 2858/07, § 93, 23 noiembrie 2010).

De aceea, Curtea consideră că leziunile constatate pe corpul lui Çetin Yıldırım i-au cauzat, fără îndoială, suferințe de natură să se analizeze ca un tratament inuman și degradant pentru care statul pârât poartă responsabilitatea.

Rezultă din aceasta că a existat o încălcare materială a articolului 3 din Convenție. b) Cu privire la eficacitatea investigațiilor desfășurate

Curtea reamintește că, atunci când un individ afirmă în mod defensibil că a suferit, din partea poliției sau altor servicii similare ale statului, severități grave ilegale și contrare articolului 3, această dispoziție, combinată cu datoria generală impusă statului de art. 1 din Convenție de a « recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile definite (...) [în] Convenție », cere, prin implicare, să existe o anchetă oficială eficace ( Assenov și alții c. Bulgaria , 28 octombrie 1998, §§ 102 ‑ 103, Recueil , 1998 ‑ VIII, și Ay c. Turcia , n o 30951/96, § 59-60, 22 martie 2005). În ceea ce privește obligația autoritățile naționale de a deschide și de a desfășura o anchetă eficace, Curtea se referă la principiile care rezultă din jurisprudența sa în hotărârile Khachiev și Akaïeva c. Rusia (n os 57942/00 și 57945/00, § 177, 24 februarie 2005), Menecheva c. Rusia , n o 59261/00, § 67, CEDO 2006 ‑ III), Batı și alții , precitat, §§ 134-137, și Abdülsamet Yaman c. Turcia (n o 32446/96, § 54, 2 noiembrie 2004).

Curtea reamintește ca preliminare că, în urma plângerii depuse de reclamanți, o procedură penală a fost deschisă împotriva polițiștilor și că ea a fost declarată stinsă pentru motiv de prescripție. În circumstanțe similare cu cele ale cauzei de față, ea a deja judecat că autoritățile naționale trebuie să ia toate măsurile pozitive necesare pentru a acționa cu promptitudine suficientă și diligență rezonabilă, în așa fel încât autorii traitamentelor contrare articolului 3 să nu se bucure de o cvasi-impunitate, în ciuda existenței dovezilor irefutabile împotriva lor ( Batı și alții , precitat, § 146, și, mutatis mutandis , Selmouni , precitat, §§ 78-79).

Curtea este de părere că prevederile legislative și repressive ale dreptului național au fost folosite în fapt pentru a evita orice condamnare efectivă a șefului în cauză, urmărit penal la acest titlu. Or, scopul unor asemenea dispoziții este de a permite o protecție reală a persoanelor, în special în timp ce sunt în arest preventiv, și de a include măsuri eficace pentru a pedepsi și a preveni orice mautrair din partea agenților statului ( Zeynep Özcan c. Turcia , n o 45906/99, § 43, 20 februarie 2007, Abdülsamet Yaman , precitat, § 55, și Ciğerhun Öner (n o 2) , precitat, § 100).

În acest context, Curtea reamintește că, atunci când un funcționar al statului este acuzat de acte contrare articolului 3, procedura sau condamnarea nu pot fi anulate, de exemplu, prin jocul prescripției, și că aplicarea unor măsuri precum amnistia, grația sau suspendarea executării sentinței nu poate, de asemenea, fi permisă (a se vedea, în acest sens, Zeynep Özcan , precitat, § 45, Okkalı , precitat, §§ 76 și 78, și, mutatis mutandis , Abdülsamet Yaman , precitat, § 55).

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că a existat o încălcare a cerințelor procedurale ale articolului 3 din Convenție. II.

Reclamanții nu au prezentat niciun fel de cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este indicat să le aloce o sumă la acest titlu. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă cu privire la plângerile lui Çetin Yıldırım bazate pe art. 3 din Convenție și inadmisibilă pentru rest ; 2. Zice că a existat o încălcare materială a articolului 3 din Convenție ; 3. Zice că a existat o încălcare procedurală a articolului 3 din Convenție ; Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 aprilie 2013, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 20562/07) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Mehmet Dağabakan et Çetin Yıldırım (« les requérants »), ont saisi la Cour le 3 mai 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants ont été représentés par M e T. Öztürk, avocat à Bursa. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Les requérants allèguent une violation des articles 3, 6 et 13 de la Convention.

Le 4 novembre 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 15 mars 1999, selon le procès-verbal établi le même jour à 14 h 30 par trois policiers, les requérants furent arrêtés et placés en garde à vue. L’un des fils du premier requérant était recherché par la police.

Le même jour, Fikret Dağabakan, un autre fils de Mehmet Dağabakan, fut également placé en garde à vue, puis libéré à 17 h 30.

Le rapport médical collectif établi le 15 juin 1999 à 17 h 50 au nom de Çetin Yıldırım et de Fikret Dağabakan précisa qu’ils n’avaient pas de plaintes relatives à des violences. Le rapport mentionnait une « absence de [traces de] violence » ( Darp izine rastlanmadı ) sur leurs corps.

Toujours le 15 juin 1999, les requérants déposèrent une plainte pénale pour mauvais traitements à l’encontre des responsables de leur garde à vue. Dans leur plainte, ils indiquaient ce qui suit : Bülent, un fils de Mehmet Dağabakan, était recherché pour escroquerie ; les policiers les avaient arrêtés ; ils avaient tous deux été frappés et injuriés par le commissaire de police M.D.

Le rapport médical du 17 juin 1999 établi par l’institut médicolégal de Bursa indiqua que Çetin Yıldırım présentait sous le côté gauche du menton une enflure et une sensibilité ; l’institut demandait le transfert du requérant à l’hôpital public de Bursa pour examen puis son retour à l’institut avec le rapport correspondant aux examens effectués.

Le 18 juin 1999, Çetin Yıldırım fut entendu par le procureur de la République de Bursa. Il déclara ceci : – Le 15 juin 1999 il se trouvait chez son oncle maternel Mehmet Dağabakan en compagnie de son fils Fikret Dağabakan. Puis sur appel téléphonique de la police, son oncle s’était rendu au commissariat. Peu de temps après, plusieurs policiers en tenue civile s’étaient rendus au domicile de son oncle pour les emmener, lui et Fikret Dağabakan, au commissariat de police. A son arrivée au commissariat de police, le commissaire M.D. l’avait frappé à coups de poings et de pieds. Ce commissaire avait également injurié son oncle. Puis, tous les trois avaient été placés dans une même cellule. Mehmet Dağabakan avait été mis en liberté aussitôt après, alors que Fikret Dağabakan et lui-même étaient restés en garde à vue.

Le 21 juin 1999, le procureur de la République entendit Mehmet Dağabakan. Il fit la déposition suivante : – Il avait été convoqué au commissariat de police au sujet d’un de ses fils, qui était recherché par la police au motif qu’il aurait acheté une voiture sans avoir payé le vendeur. Le commissaire M.D. lui aurait ordonné de retrouver son fils et l’aurait injurié. Il portait plainte contre ce commissaire pour atteinte à sa dignité.

Le 21 juin 1999, le procureur de la République entendit Fikret Dağabakan, qui réitéra la déposition de Çetin Yıldırım.

Le rapport médical du 22 juin 1999 établi par l’hôpital public de Bursa indiqua que Çetin Yıldırım avait subi un examen radiologique et qu’il se plaignait de douleurs sur la mandibule gauche. Il précisait que l’avis médical définitif devait être rendu par l’institut médicolégal. A ce rapport étaient joints les radiographies et le rapport du radiologue.

Le rapport médical du 3 août 1999 établi par l’institut médicolégal de Bursa indiqua que la radiographie de Çetin Yıldırım montrait sous le côté gauche du menton une enflure et une sensibilité. Il concluait à une incapacité de travail de trois jours.

Par un acte d’accusation du 7 septembre 1999, le procureur de la République de Bursa engagea, sur le fondement de l’ancien article 245 du code pénal, une action pénale contre le commissaire M.D. Il indiquait dans cet acte que le commissaire avait placé les requérants en garde à vue pour les obliger à révéler l’endroit où se cachait Bülent ou à retrouver celui-ci et à le livrer à la police. Il mentionnait en outre que Çetin Yıldırım avait eu une incapacité temporaire de travail de trois jours.

Lors de l’audience du 7 décembre 1999, Mehmet Dağabakan expliqua avoir été convoqué au commissariat à plusieurs reprises au sujet de son fils recherché par la police. Le 15 juin 1999, le commissaire, après lui avoir une nouvelle fois demandé l’endroit où se cachait son fils, l’aurait injurié puis placé en garde à vue.

Le 7 décembre 1999, Mehmet Dağabakan et Çetin Yıldırım se constituèrent « partie intervenante » ( müdahil ) dans la procédure pénale engagée contre le commissaire en question, en réservant leurs droits personnels.

Lors de l’audience du 5 avril 2000, le tribunal correctionnel entendit comme témoin Fikret Dağabakan, fils de Mehmet Dağabakan. Fikret Dağabakan déclara qu’il avait été emmené au commissariat avec Çetin Yıldırım, que celui-ci avait été battu par le commissaire M.D. et que le commissaire avait également injurié son père, Mehmet Dağabakan.

Par un jugement du 6 juillet 2000, le 7 e tribunal correctionnel de Bursa acquitta le commissaire de police pour absence de preuve déterminante et suffisante. Dans ses attendus, le tribunal indiquait ce qui suit : Mehmet Dağabakan n’avait subi aucun mauvais traitement ; le rapport médical établi le jour de l’arrestation indiquait qu’il n’y avait aucune trace de violence sur le corps de Çetin Yıldırım ; le rapport médical établi le 17 juin 1999, deux jours après la fin de la garde à vue, par l’institut médicolégal constatait que Çetin Yıldırım avait été blessé et qu’il avait besoin d’un arrêt de travail de trois jours. Toujours dans ses attendus, considérant que le témoin Fikret Dağabakan était un plaignant ( olayın müștekisi olduğu ), le tribunal ne prit pas en considération son témoignage.

Le 15 août 2000, en leur qualité de « partie intervenante », les requérants formèrent un pourvoi contre ce jugement devant la Cour de cassation.

Par un arrêt du 15 février 2002, la Cour de cassation infirma le jugement du tribunal correctionnel de Bursa du 6 juillet 2000.

A l’audience du 24 septembre 2003, le tribunal correctionnel entendit le médecin A.Ö., membre de l’institut médicolégal de Bursa. Il déclara que le rapport médical du 15 juin 1999 avait été établi sans que Çetin Yıldırım ait été correctement examiné par le médecin, alors que le rapport médical du 17 juin 1999 avait, lui, bien été établi après que Çetin Yıldırım ait été examiné correctement pour déterminer s’il avait subi des violences. Le médecin A.Ö. confirma les lésions constatées dans le rapport médical du 17 juin 1999.

Par un jugement du 14 octobre 2003, le tribunal correctionnel de Bursa condamna le commissaire M.D. à une peine d’emprisonnement de six mois et à l’exclusion de la fonction publique pour une durée de six mois pour mauvais traitements. Considérant toutefois le comportement du policier et le fait que son casier judiciaire était vierge, et convaincu par là que l’intéressé ne commettrait plus d’infraction à l’avenir, le tribunal, se fondant sur l’article 6 de la loi n o 647, ordonna le sursis à l’exécution de la peine ( teciline ).

Par un arrêt du 26 janvier 2006, à la suite de l’entrée en vigueur du nouveau code pénal, la Cour de cassation infirma le jugement du tribunal correctionnel de Bursa du 14 octobre 2003.

Par un jugement du 14 septembre 2006, le tribunal correctionnel de Bursa réitéra son jugement du 14 octobre 2003.

Le 6 novembre 2006, les requérants déposèrent leur mémoire ampliatif devant la Cour de cassation.

Par un arrêt du 11 juin 2008, la Cour de cassation déclara l’action publique éteinte par la prescription. II.

L’article 243 de l’ancien code pénal disposait : « Le président et les membres d’un tribunal ou d’un organisme officiel ou tout autre fonctionnaire qui, pour faire avouer des délits, torturent ou commettent des sévices, se rendent coupables d’actes inhumains ou violent la dignité humaine seront punis de cinq ans de réclusion au maximum et de l’interdiction à perpétuité ou à temps d’exercer des fonctions publiques. »

L’article 6 § 1 de la loi n o 647 sur l’exécution des peines se lit ainsi : « Quiconque n’ayant jamais été condamné (...) à une peine autre qu’une amende et se voyant infliger (...) une amende (...) et/ou une peine d’emprisonnement d’un an [maximum] peut bénéficier d’un sursis à l’exécution de cette peine, si le tribunal est convaincu que [l’auteur], compte tenu de [sa] tendance à transgresser la loi, se gardera de récidiver si on lui accorde un tel sursis (...) »

Concernant les conditions dans lesquelles une victime peut devenir « partie intervenante » dans une action publique, la Cour se réfère à l’aperçu du droit interne figurant dans l’arrêt Beyazgül c. Turquie (n o 27849/03, §§ 34-36, 22 septembre 2009). EN DROIT I.

Eu égard à la formulation des griefs des requérants, la Cour estime qu’il convient de les examiner sous l’angle de l’article 3 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Batı et autres c. Turquie , n os 33097/96 et 57834/00, § 147, CEDH 2004 ‑ IV (extraits), Fahriye Çalıșkan c. Turquie , n o 40516/98, § 45, 2 octobre 2007, et Karaman et autres c. Turquie , n o 60272/08 , § 37, 31 janvier 2012). Cette disposition est ainsi libellée : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

Le Gouvernement s’oppose à ces thèses. A. Sur la recevabilité 1. Exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes à un double titre. En premier lieu, il fait valoir que les requérants n’ont pas utilisé les voies de recours administrative et civile contre l’Etat ou bien contre les forces de l’ordre, voies qui étaient pourtant propres à leur permettre, le cas échéant, d’obtenir des dommages et intérêts.

Cette première branche de l’exception est combattue par les requérants.

La Cour rappelle avoir déjà, dans des circonstances similaires à celles de l’espèce, rejeté une telle exception (voir, entre autres, Sonkaya c. Turquie , n o 11261/03, § 21, 12 février 2008, et Fazıl Ahmet Tamer et autres c. Turquie , n o 19028/02, § 75, 24 juillet 2007). Ayant examiné la présente affaire, elle considère que le Gouvernement n’a fourni en l’espèce aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. Partant, il convient de rejeter cette branche de l’exception du Gouvernement.

En second lieu, le Gouvernement pointe le fait que les requérants ont introduit leurs requêtes sans attendre l’issue de la procédure pénale pendante devant les juridictions nationales, procédure qui était pourtant selon lui susceptible d’apporter un redressement aux griefs qu’ils soumettent à la Cour.

Cette seconde branche de l’exception de non-épuisement des voies de recours internes est également combattue par les requérants.

La Cour rappelle qu’elle tolère que le dernier échelon des recours internes soit atteint après le dépôt de la requête, mais avant qu’elle ne soit appelée à se prononcer sur la recevabilité ( Okçu c. Turquie , n o 39515/03, § 35, 21 juillet 2009, E.K. c. Turquie (déc.), n o 28496/95, 28 novembre 2000). Partant, il convient de rejeter cette branche de l’exception du Gouvernement. 2. Exception tirée du non-respect du délai de six mois

En se référant à l’affaire Varnava et autres c. Turquie [GC] (n os 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 et 16073/90, §§ 161 et suivants, CEDH 2009) ainsi qu’à la lenteur de la procédure pénale menée par les juridictions nationales, le Gouvernement soutient que les requérants n’ont pas respecté le délai de six mois. En effet, il est d’avis que les requérants auraient dû saisir la Cour de Strasbourg bien avant le 3 mai 2007 dans la mesure où ils avaient été interrogés au sujet de leurs allégations en juin 1999.

Les requérants contestent cette exception.

La Cour rappelle d’abord que la modalité d’application de la règle des six mois retenue dans l’affaire Varnava et autres [GC], précitée, concerne les affaires relevant de l’article 2 de la Convention dans les cas de disparition de personnes. Par conséquent, elle n’est pas convaincue de la pertinence de cette jurisprudence au cas d’espèce. Ensuite, la Cour estime qu’il ne saurait être reproché aux requérants – qui ont déposé une plainte formelle devant les juridictions nationales au sujet de leurs allégations – d’avoir attendu le résultat de leurs démarches devant le tribunal correctionnel puis la Cour de cassation avant d’introduire leur requête devant la Cour de Strasbourg. En effet, les requérants pouvaient légitimement attendre de la Cour de cassation qu’elle se prononce en dernier ressort sur leurs allégations tirées de l’article 3 de la Convention. Il convient de conclure que le délai de six mois commence à courir, dans les circonstances particulières du cas d’espèce, à partir de la date de l’arrêt de la Cour de cassation du 11 juin 2008, déclarant l’action publique éteinte par la prescription. Or, la Cour de Strasbourg a été saisie par les requérants le 3 mai 2007, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. 3. Concernant les allégations de Mehmet Dağabakan

Mehmet Dağabakan réitère ses allégations.

Le Gouvernement précise que dans sa plainte déposée devant le procureur de la République, Mehmet Dağabakan indiquait qu’il avait été injurié en l’absence de témoin. Le Gouvernement fait valoir qu’il n’existe aucun élément prouvant qu’il aurait fait l’objet de mauvais traitements.

La Cour rappelle que les allégations de mauvais traitements contraires à l’article 3 doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés ( Hüsniye Tekin c. Turquie , n o 50971/99, § 43, 25 octobre 2005, Martinez Sala et autres c. Espagne , n o 58438/00, § 121, 2 novembre 2004 ).

En l’espèce, la Cour constate que le requérant ne présente aucun rapport médical indiquant des traces quelconques de lésions sur son corps pour étayer ses allégations selon lesquelles il aurait subi des mauvais traitements pendant sa garde à vue. La Cour relève, tout au plus, qu’il ressort de la déposition des personnes entendues et du requérant lui-même qu’il semble avoir été injurié par le commissaire de police en question.

A l’examen des éléments soumis à son appréciation, la Cour considère que ceux dont elle dispose quant à l’allégation de mauvais traitements lors de la garde à vue ne fournissent pas d’indices de nature à étayer une telle conclusion. Par ailleurs, quelle qu’ait pu être la nature des injures proférées par le fonctionnaire de police à l’encontre du requérant, la Cour ne dispose pas de suffisamment d’éléments, « au-delà de tout doute raisonnable », pour conclure à une violation matérielle de l’article 3 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. B. Sur le fond Concernant les allégations de Çetin Yıldırım

Le requérant réitère ses allégations.

Le Gouvernement soutient que le rapport médical établi le 15 juin 1999 indiquait que Çetin Yıldırım ne s’était plaint d’aucune violence et mentionnait l’absence de traces de violence sur son corps. Le rapport médical du 17 juin 1999 établi par l’institut médicolégal de Bursa indiquait que Çetin Yıldırım se plaignait d’avoir été frappé et qu’il avait une enflure et une sensibilité sous le côté gauche du menton. Le rapport médical du 22 juin 1999 établi par l’hôpital de Bursa indiquait que le requérant se plaignait de douleurs à la mandibule gauche. C’est la raison pour laquelle la Cour de cassation a infirmé le jugement de première instance, estimant qu’il y avait une contradiction entre ces rapports médicaux. Par la suite le tribunal correctionnel a condamné le commissaire mis en cause mais la Cour de cassation a déclaré l’action publique éteinte par la prescription.

En se référant à l’affaire Batı et autres , précitée, § 147, le Gouvernement soutient que les autorités nationales ont minutieusement examiné tous les aspects de l’affaire. Elles ont initié aussitôt une enquête et engagé une action pénale contre le commissaire de police en question devant le tribunal correctionnel compétent, pour mauvais traitements. Le commissaire a été acquitté dans un premier temps, puis condamné, mais le jugement de condamnation n’est pas passé en force de chose jugée en raison du pourvoi formé devant la Cour de cassation. Finalement, la Cour de cassation a constaté l’extinction de l’action publique pour cause de prescription. Le Gouvernement est d’avis que les autorités ont tout mis en œuvre pour conclure l’examen de l’affaire dans les meilleurs délais dans la mesure où aucune période d’inactivité ne peut être reprochée aux autorités judiciaires. a) Sur les allégations de mauvais traitements

La Cour rappelle que, lorsqu’une personne est blessée au cours d’une garde à vue, alors qu’elle se trouvait entièrement sous le contrôle de fonctionnaires de police, toute blessure survenue pendant cette période donne lieu à de fortes présomptions de fait (voir Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, § 100, CEDH 2000-VII). Il appartient donc au Gouvernement de fournir une explication plausible sur les origines de ces blessures et de produire des preuves établissant des faits qui font peser un doute sur les allégations de la victime, notamment si celles-ci sont étayées par des pièces médicales (voir, parmi d’autres, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 87, CEDH 1999 ‑ V, et Soner Önder c. Turquie , n o 39813/98, § 34, 12 juillet 2005, et Dönmüș et Kaplan c. Turquie , n o 9908/03, § 44, 31 janvier 2008).

La Cour réitère que les allégations de mauvais traitements contraires à l’article 3 doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés ( Martinez Sala et autres, précité). Pour l’établissement des faits allégués, elle se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable », une telle preuve pouvant néanmoins résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants ( Irlande c. Royaume-Uni , arrêt du 18 janvier 1978, § 161 in fine , série A n o 25, et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, §§ 121 et 152, CEDH 2000 ‑ IV).

En l’espèce, la Cour observe que les requérants ont été arrêtés le 15 juin 1999. A la fin de leur garde à vue du même jour, Çetin Yıldırım et Fikret Dağabakan ont été examinés par un médecin qui a établi un rapport médical collectif indiquant l’absence de traces de violence sur leurs corps. En revanche, les rapports médicaux du 17 juin 1999, du 22 juin 1999 et du 3 août 1999 établis par l’institut médicolégal ou l’hôpital indiquaient que Çetin Yıldırım avait, en particulier, une enflure sur le côté gauche du menton. Le dernier rapport médical concluait à une incapacité de travail de trois jours.

La Cour relève par ailleurs que lors de l’audience du 24 septembre 2003 devant le tribunal correctionnel (paragraphe 23 ci-dessus), le médecin – membre de l’institut médicolégal – a déclaré que le rapport établi à la fin de la garde à vue n’aurait pas été établi correctement. A la lumière de cette déclaration, la Cour estime que le rapport médical collectif du 15 juin 1999 est sujet à caution.

Partant, en l’absence d’une explication plausible de la part du Gouvernement, d’une part sur cette discordance entre le rapport initial et les suivants, et d’autre part sur l’enflure constatée sur le corps du requérant, force est de conclure que l’examen médical initial n’a pas eu lieu en bonne et due forme (voir Akkoç c. Turquie , n os 22947/93 et 22948/93, § 118, CEDH 2000 ‑ X, et Soner Önder, précité). La Cour note ensuite que le tribunal correctionnel a condamné le commissaire M.D. à une peine d’emprisonnement de six mois et à son exclusion de la fonction publique pour une durée de six mois puis a ordonné le sursis à l’exécution de la peine (paragraphe 24 ci-dessus). Par conséquent, la Cour estime que les allégations de mauvais traitements infligés au requérant ont été établis par la juridiction de fond. Toutefois, la Cour de cassation a décidé de mettre un terme à la procédure pénale engagée contre le commissaire M.D. pour prescription des faits en raison de la lenteur de la procédure pénale (paragraphe 28 ci-dessus). A cet égard, rappelant l’obligation pour les autorités de rendre compte des individus placés sous leur contrôle et l’obligation pour l’Etat défendeur, au regard de l’article 3, de protéger toute personne en situation de vulnérabilité et confiée aux mains de fonctionnaires de police ou d’un établissement carcéral, elle réaffirme que l’Etat ne peut légitimement se prévaloir ni de l’acquittement ni du sursis à l’exécution de la peine ni de la prescription des faits des présumés responsables mis en cause par des victimes de mauvais traitements ni des difficultés inhérentes, par exemple, à la lutte contre le terrorisme ou le crime organisé ( Ciğerhun Öner c. Turquie (n o 2) , n o 2858/07, § 93, 23 novembre 2010).

Aussi la Cour estime que les lésions constatées sur le corps de Çetin Yıldırım lui ont incontestablement causé des souffrances telles qu’elles s’analysent en un traitement inhumain et dégradant dont l’Etat défendeur porte la responsabilité.

Il s’ensuit qu’il y a eu violation substantielle de l’article 3 de la Convention. b) Sur le caractère efficace des investigations menées

La Cour rappelle que, lorsqu’un individu affirme de manière défendable avoir subi, aux mains de la police ou d’autres services comparables de l’Etat, de graves sévices illicites et contraires à l’article 3, cette disposition, combinée avec le devoir général imposé à l’Etat par l’article 1 de la Convention de « reconnaître à toute personne relevant de [sa] juridiction, les droits et libertés définis (...) [dans la] Convention », requiert, par implication, qu’il y ait une enquête officielle effective ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, §§ 102 ‑ 103, Recueil , 1998 ‑ VIII, et Ay c. Turquie , n o 30951/96, § 59-60, 22 mars 2005). En ce qui concerne l’obligation pour les autorités nationales d’ouvrir et de mener une enquête effective, la Cour se réfère aux principes qui se dégagent de sa jurisprudence dans les arrêts Khachiev et Akaïeva c. Russie (n os 57942/00 et 57945/00, § 177, 24 février 2005), Menecheva c. Russie , n o 59261/00, § 67, CEDH 2006 ‑ III), Batı et autres , précité, §§ 134-137, et Abdülsamet Yaman c. Turquie (n o 32446/96, § 54, 2 novembre 2004).

La Cour rappelle à titre liminaire que, à la suite de la plainte déposée par les requérants, une procédure pénale a été ouverte contre les policiers et qu’elle a été déclarée éteinte pour cause de prescription. Dans des circonstances similaires à celles de l’espèce, elle a déjà jugé que les autorités nationales devaient prendre toutes les mesures positives nécessaires pour agir avec une promptitude suffisante et une diligence raisonnable, de sorte que les auteurs de traitements contraires à l’article 3 ne jouissent pas d’une quasi-impunité, nonobstant l’existence de preuves irréfutables à leur encontre ( Batı et autres , précité, § 146, et, mutatis mutandis , Selmouni , précité, §§ 78-79).

La Cour est d’avis que les dispositions législatives et répressives du droit national ont été utilisées en fait pour éviter toute condamnation effective du commissaire concerné, poursuivi à ce titre au pénal. Or l’objet de telles dispositions est de permettre une protection véritable des personnes, en particulier lors de la garde à vue, et d’inclure des mesures efficaces pour sanctionner et prévenir tous mauvais traitements de la part des agents de l’Etat ( Zeynep Özcan c. Turquie , n o 45906/99, § 43, 20 février 2007, Abdülsamet Yaman , précité, § 55, et Ciğerhun Öner (n o 2) , précité, § 100).

Dans ce contexte, la Cour rappelle que, lorsqu’un fonctionnaire de l’Etat est accusé d’actes contraires à l’article 3, la procédure ou la condamnation ne sauraient être rendues caduques, par exemple, par le jeu de la prescription, et que l’application de mesures telles que l’amnistie, la grâce ou le sursis à l’exécution de la peine ne peut davantage être autorisée (voir, en ce sens, Zeynep Özcan , précité, § 45, Okkalı , précité, §§ 76 et 78, et, mutatis mutandis , Abdülsamet Yaman , précité, § 55).

Dans ces conditions, la Cour estime qu’il y a eu violation des exigences procédurales de l’article 3 de la Convention. II.

Les requérants n’ont présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs de Çetin Yıldırım tirés de l’article 3 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation matérielle de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a violation procédurale de l’article 3 de la Convention ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 avril 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président