AFFAIRE DAĞABAKAN ET YILDIRIM c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 3 - Interdiction de la torture (Article 3 - Traitement dégradant;Traitement inhumain) (Volet matériel);Violation de l'article 3 - Interdiction de la torture (Article 3 - Enquête efficace) (Volet procédural)
AFFAIRE DAĞABAKAN ET YILDIRIM c. TURQUIE (CtEDO, 2013)
A DOUA SECȚIE
CAUZA DAĞABAKAN ȘI YILDIRIM c. TURCIA
(Cererea n
o
20562/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 aprilie 2013
DEFINITIVĂ
09/07/2013
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi supusă unor corecții de formă.
În cauza Dağabakan și Yıldırım c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), având în componență o cameră alcătuită din
:
Guido Raimondi,
președinte,
Danutė Jočienė,
Peer Lorenzen,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Nebojša Vučinić,
Helen Keller,
judecători,
și Stanley Naismith,
grefier
de secție,
După deliberare în camera de consiliu la 19 martie 2013,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată
:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se găsește o cerere (n
o
20562/07) îndreptată împotriva Republicii Turcia și depusă de doi cetățeni ai acestui stat, d-nii Mehmet Dağabakan și Çetin Yıldırım («
reclamanții
»), care au sesizat Curtea la 3 mai 2007 în virtutea articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («
Convenția
»).
2.
Reclamanții au fost reprezentați de avocat T. Öztürk, din Bursa. Guvernul turc («
Guvernul
») a fost reprezentat de agentul acestuia.
3.
Reclamanții invocă o încălcare a articolelor 3, 6 și 13 din Convenție.
4.
La 4 noiembrie 2010, petiția a fost comunicată Guvernului. Cum o permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei.
PE FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamanții s-au născut respectiv în 1945 și 1969 și locuiesc la Bursa.
6.
La 15 iunie 1999, conform procesului-verbal stabilit în aceeași zi la ora 14 h 30 de trei polițiști, reclamanții au fost arestați și puși în arest preventiv. Unul din fiii primului reclamant era căutat de poliție.
7.
În aceeași zi, Fikret Dağabakan, alt fiu al lui Mehmet Dağabakan, a fost, de asemenea, pus în arest preventiv, apoi eliberat la 17 h 30.
8.
Raportul medical colectiv stabilit la 15 iunie 1999 la 17 h 50 în numele lui Çetin Yıldırım și Fikret Dağabakan a precizat că aceștia nu aveau plângeri relative la acte de violență. Raportul menționa o «
absență de [urme de] violență
» (
Darp izine rastlanmadı
) pe corpurile lor.
9.
Tot la 15 iunie 1999, reclamanții au depus o plângere penală pentru mautrair cu privire la răspunzătorii arestului lor preventiv. În plângerea lor, aceștia indicau următoarele
: Bülent, un fiu al lui Mehmet Dağabakan, era căutat pentru escrocherie
; polițiștii i-au arestat
; amândoi fuseseră loviți și injuriați de către șeful poliției M.D.
10.
Raportul medical din 17 iunie 1999 stabilit de institutul medico-legal din Bursa a indicat că Çetin Yıldırım prezenta sub latura din stânga a bărbiei o umflare și o sensibilitate
; institutul solicita transferul reclamantului la spitalul public din Bursa pentru examinare și apoi revenirea sa la institut cu raportul corespunzător examinărilor efectuate.
11.
La 18 iunie 1999, Çetin Yıldırım a fost audiat de procurorul din Bursa. El a declarat
:
–
La 15 iunie 1999 se afla la casa unchiului său matern Mehmet Dağabakan în compania fiului acestuia Fikret Dağabakan. Apoi, la un apel telefonic al poliției, unchiul său s-a dus la secția de poliție. Scurt timp după, mai mulți polițiști în civil s-au dus la casa unchiului său pentru a-i lua, pe el și pe Fikret Dağabakan, la secția de poliție. La sosirea la secția de poliție, șeful poliției M.D. l-a lovit cu pumnii și picioarele. Acest șef a injurat, de asemenea, unchiul său. Apoi, toți trei au fost puși într-o aceeași cală. Mehmet Dağabakan a fost eliberat imediat după, în timp ce Fikret Dağabakan și el însuși au rămas în arest preventiv.
12.
La 21 iunie 1999, procurorul din Bursa l-a audiat pe Mehmet Dağabakan. El a făcut următoarea declarație
:
–
A fost convocat la secția de poliție cu privire la unul din fiii săi, care era căutat de poliție pe motiv că ar fi cumpărat o mașină fără a plăti vânzătorului. Șeful poliției M.D. i-ar fi ordonat să-și găsească fiul și l-ar fi injurat. El depune plângere împotriva acestui șef pentru atingere la demnitate.
13.
La 21 iunie 1999, procurorul din Bursa l-a audiat pe Fikret Dağabakan, care a reiterat declarația lui Çetin Yıldırım.
14.
Raportul medical din 22 iunie 1999 stabilit de spitalul public din Bursa a indicat că Çetin Yıldırım a suferit o examinare radiologică și se plângea de dureri la mandibula din stânga. El preciza că avizul medical definitiv trebuia să fie dat de institutul medico-legal. La acest raport erau atașate radiografiile și raportul radiologului.
15.
Raportul medical din 3 august 1999 stabilit de institutul medico-legal din Bursa a indicat că radiografia lui Çetin Yıldırım arăta sub latura din stânga a bărbiei o umflare și o sensibilitate. El concluziona la o incapacitate de muncă de trei zile.
16.
Printr-un act de acuzare din 7 septembrie 1999, procurorul din Bursa a angajat, pe baza articolului 245 vechi din codul penal, o acțiune penală împotriva șefului M.D. El indica în acest act că șeful avea să pună reclamanții în arest preventiv pentru a-i obliga să dezvăluie locul în care se ascundea Bülent sau să-și găsească și să-l predea poliției. El menționa, de asemenea, că Çetin Yıldırım a avut o incapacitate temporară de muncă de trei zile.
17.
La ședința din 7 decembrie 1999, Mehmet Dağabakan a explicat că a fost convocat la secția de poliție de mai multe ori cu privire la fiul său căutat de poliție. La 15 iunie 1999, șeful, după ce i-a cerut din nou locul în care se ascundea fiul său, l-ar fi injurat și apoi pus în arest preventiv.
18.
La 7 decembrie 1999, Mehmet Dağabakan și Çetin Yıldırım s-au constituit «
parte intervenientă
» (
müdahil
) în procedura penală angajată împotriva șefului în cauză, păstrând-și drepturile personale.
19.
La ședința din 5 aprilie 2000, tribunalul pentru contravenții l-a audiat pe Fikret Dağabakan, fiul lui Mehmet Dağabakan, ca martor. Fikret Dağabakan a declarat că a fost luat la secția de poliție cu Çetin Yıldırım, că acesta din urmă a fost bătut de șeful M.D. și că șeful a injurat, de asemenea, pe tatăl său, Mehmet Dağabakan.
20.
Printr-o sentință din 6 iulie 2000, al 7-lea tribunal pentru contravenții din Bursa a achitat polițistul pentru lipsa unei probe determinante și suficiente. În motivele sale, tribunalul indica următoarele
: Mehmet Dağabakan nu a suferit vreun mautrair
; raportul medical stabilit la ziua arestării indica că nu existau urme de violență pe corpul lui Çetin Yıldırım
; raportul medical stabilit la 17 iunie 1999, două zile după sfârșitul arestului preventiv, de institutul medico-legal constatau că Çetin Yıldırım a fost rănit și că avea nevoie de un aresta de muncă de trei zile. De asemenea, în motivele sale, considerând că martorul Fikret Dağabakan era o parte care se plângea (
olayın müștekisi olduğu
), tribunalul nu a luat în considerare mărturisirea sa.
21.
La 15 august 2000, în calitatea lor de «
parte intervenientă
», reclamanții au formulat o apelație împotriva acestei sentințe la Curtea de Casație.
22.
Printr-o hotărâre din 15 februarie 2002, Curtea de Casație a revocat sentința tribunalului pentru contravenții din Bursa din 6 iulie 2000.
23.
La ședința din 24 septembrie 2003, tribunalul pentru contravenții l-a audiat pe medicul A.Ö., membru al institutului medico-legal din Bursa. El a declarat că raportul medical din 15 iunie 1999 a fost stabilit fără ca Çetin Yıldırım să fi fost examinat în mod corespunzător de către medic, în timp ce raportul medical din 17 iunie 1999 a fost, într-adevăr, stabilit după ce Çetin Yıldırım a fost examinat în mod corespunzător pentru a determina dacă a suferit acte de violență. Medicul A.Ö. a confirmat leziunile constatate în raportul medical din 17 iunie 1999.
24.
Printr-o sentință din 14 octombrie 2003, tribunalul pentru contravenții din Bursa l-a condamnat pe șeful M.D. la o pedeapsă de închisoare de șase luni și la excluderea din funcția publică pentru o perioadă de șase luni pentru mautrair. Cu toate acestea, având în vedere comportamentul polițistului și faptul că antecedentele sale penale erau curate, și fiind convins de aceasta că persoana în cauză nu va mai comite alte infracțiuni în viitor, tribunalul, pe baza articolului 6 din legea n
o
647, a ordonat suspendarea executării sentinței (
teciline
).
25.
Printr-o hotărâre din 26 ianuarie 2006, în urma intrării în vigoare a noului cod penal, Curtea de Casație a revocat sentința tribunalului pentru contravenții din Bursa din 14 octombrie 2003.
26.
Printr-o sentință din 14 septembrie 2006, tribunalul pentru contravenții din Bursa și-a reiterat sentința din 14 octombrie 2003.
27.
La 6 noiembrie 2006, reclamanții și-au depus memoriul ampliat la Curtea de Casație.
28.
Printr-o hotărâre din 11 iunie 2008, Curtea de Casație a declarat acțiunea publică stinsă prin prescripție.
II.
DREPTUL INTERN RELEVANT
29.
Dreptul intern în vigoare la momentul faptelor este prezentat în hotărârile
Batı și alții c. Turcia
(n
os
33097/96 și 57834/00, §§ 96
‑
100, CEDO 2004
‑
IV) și
Okkalı c. Turcia
(n
o
52067/99, §§ 47-53, CEDO 2006
‑
XII). De asemenea, trebuie să se ia în considerare modificarea codului penal care a intrat în vigoare la 1
iunie 2005
Ciğerhun Öner c. Turcia (n
o
2)
, (n
o
2858/07, §§ 72-76, 23 noiembrie 2010).
30.
art. 243 din codul penal vechi prevedea
:
«
Președintele și membrii unui tribunal sau al unui organism oficial sau orice alt funcționar care, pentru a obține confesiuni ale unor delicte, torturează sau comite severități, se fac culpabili de acte inumane sau încalcă demnitatea umană vor fi pedepsiți cu maximum cinci ani de închisoare și interdicție perpetuă sau temporară de a exercita funcții publice.
»
31.
art. 6 § 1 din legea n
o
647 privind executarea pedepselor prevede
:
«
Oricine nu a fost niciodată condamnat (...) la o pedeapsă alta decât amendă și i se înfaptui (...) o amendă (...) și/sau o pedeapsă de închisoare de un an [maximum] poate beneficia de suspendarea executării acestei pedepse, dacă tribunalul este convins că [autorul], ținând seama de [tendința sa] de a încălca legea, va renunța la a recidiva dacă i se acordă o asemenea suspendare (...)
»
32.
Cu privire la condițiile în care o victimă poate deveni «
parte intervenientă
» într-o acțiune publică, Curtea se referă la privirea dreptului intern figurând în hotărârea
Beyazgül c. Turcia
(n
o
27849/03, §§
34-36, 22 septembrie 2009).
ÎN DREPT
I.
PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLELOR 3, 6 ȘI 13 DIN CONVENȚIE
33.
Reclamanții se plâng de mautrair în timpul arestului lor preventiv, de durata procedurii penale angajate în fața instanțelor naționale și de modalitatea în care acestea au examinat plângerile lor. Invocă articolele 3, 6 și 13 din Convenție.
34.
Ținând seama de formularea plângerilor reclamanților, Curtea consideră că ar trebui să le examineze în contextul articolului 3 din Convenție (a se vedea, printre altele,
Batı și alții c. Turcia
, n
os
33097/96 și 57834/00, § 147, CEDO 2004
‑
IV (fragmente),
Fahriye Çalıșkan c. Turcia
, n
o
40516/98, § 45, 2 octombrie 2007, și
Karaman și alții c. Turcia
, n
o
60272/08
, § 37, 31 ianuarie 2012). Această dispoziție este redactată după cum urmează
:
«
Nimeni nu poate fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante.
»
35.
Guvernul se opune acestor poziții.
A.
Cu privire la admisibilitate
1.
Excepție bazată pe neepuizarea căilor de atac interne
36.
Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne pe două motive. În primul rând, el argumentează că reclamanții nu au utilizat căile de atac administrative și civile împotriva statului sau împotriva forțelor de ordine, căi care ar fi fost, totuși, potrivite pentru a le permite, eventual, să obțină daune-interese.
37.
Această primă ramură a excepției este contestată de reclamanți.
38.
Curtea reamintește că a respins deja o asemenea excepție în circumstanțe similare cu cele ale cazului de față (a se vedea, printre altele,
Sonkaya c.
Turcia
, n
o
11261/03, § 21, 12 februarie 2008, și
Fazıl Ahmet Tamer și alții c.
Turcia
, n
o
19028/02, § 75, 24 iulie 2007). După examinarea acestui caz, ea consideră că Guvernul nu a furnizat în acest caz nici un fapt, nici argument convingător care să conducă la o concluzie diferită. Prin urmare, trebuie respinsă această ramură a excepției Guvernului.
39.
În al doilea rând, Guvernul evidențiază faptul că reclamanții și-au depus cererile fără să aștepte finalizarea procedurii penale pendente în fața instanțelor naționale, procedură care era, totuși, potrivit lui, susceptibilă să aducă reparații plângerilor pe care le supun Curții.
40.
Această a doua ramură a excepției de neepuizare a căilor de atac interne este, de asemenea, contestată de reclamanți.
41.
Curtea reamintește că tolera că nivelul final al căilor de atac interne să fie atins după depunerea cererilor, dar înainte ca ea să fie chemată să se pronunțe asupra admisibilității (
Okçu c. Turcia
, n
o
39515/03, §
35, 21 iulie 2009,
E.K. c. Turcia
(hotărâre),
n
o
28496/95, 28 noiembrie 2000). Prin urmare, trebuie respinsă această ramură a excepției Guvernului.
2.
Excepție bazată pe nerespectarea termenului de șase luni
42.
Referindu-se la cauza
Varnava și alții c. Turcia
[GC] (n
os
16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, §§ 161 și următoarele, CEDO 2009) și la lentoarea procedurii penale duse de instanțele naționale, Guvernul susține că reclamanții nu au respectat termenul de șase luni. Într-adevăr, el este de părere că reclamanții ar fi trebuit să sesizeze Curtea din Strasbourg mult mai devreme, la 3 mai 2007, în măsura în care au fost chestionați cu privire la plângerile lor în iunie 1999.
43.
Reclamanții contestă această excepție.
44.
Curtea reamintește mai întâi că modalitatea aplicării regulii celor șase luni adoptată în cauza
Varnava și alții
[GC], precitată, se referă la cazuri care se încadrează în art. 2 din Convenție în cazurile de dispariție de persoane. Prin urmare, ea nu este convinsă de relevanța acestei jurisprudențe pentru cazul de față. În plus, Curtea consideră că nu poate fi reproșat reclamanților – care au depus o plângere formală în fața instanțelor naționale cu privire la plângerile lor – că au așteptat rezultatul eforturilor lor în fața tribunalului pentru contravenții și apoi în fața Curții de Casație înainte de a-și depune petiția în fața Curții din Strasbourg. Într-adevăr, reclamanții puteau aștepta în mod legitim de la Curtea de Casație să se pronunțe în ultima instanță asupra plângerilor lor bazate pe art. 3 din Convenție. Trebuie concluzionat că termenul de șase luni începe să curgă, în circumstanțele particulare ale cazului de față, de la data hotărârii Curții de Casație din 11 iunie 2008, declarând acțiunea publică stinsă prin prescripție. Or, Curtea din Strasbourg a fost sesizată de reclamanți la 3 mai 2007, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție.
45.
Curtea constată că petiția nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă.
3.
Privitor la plângerile lui Mehmet Dağabakan
46.
Mehmet Dağabakan reia plângerile sale.
47.
Guvernul precizează că în plângerea depusă în fața procurorului din Bursa, Mehmet Dağabakan indica că a fost injurat în absența unui martor. Guvernul argumentează că nu există niciun element care să dovedească că ar fi fost supus vreunui mautrair.
48.
Curtea reamintește că plângerile de mautrair contrare articolului 3 trebuie să fie sprijinite de elemente de dovadă adecvate (
Hüsniye Tekin c. Turcia
, n
o
50971/99, § 43, 25 octombrie 2005,
Martinez Sala și alții c. Spania
, n
o
58438/00, § 121, 2 noiembrie 2004
).
49.
În cauza de față, Curtea constată că reclamantul nu prezintă niciun raport medical care să indice vreun fel de urme de răniri pe corpul său pentru a susține plângerile sale conform cărora ar fi suferit mautrair în timp ce era în arest preventiv. Curtea observă, în cel mai bun caz, că din declarațiile persoanelor audiate și ale reclamantului însuși pare a rezulta că el pare să fi fost injurat de către șeful poliției în cauză.
50.
După examinarea elementelor supuse aprecierii sale, Curtea consideră că elementele de care dispune cu privire la plângerea de mautrair în timp ce era în arest preventiv nu furnizează indicii de natură să susțină o asemenea concluzie. De altfel, orice ar fi putut fi natura injuriilor proferite de către funcționarul poliției împotriva reclamantului, Curtea nu dispune de elemente suficiente, «
dincolo de orice îndoială rezonabilă
», pentru a concluziona la o încălcare materială a articolului 3 din Convenție.
51.
Rezultă din aceasta că acest grief este în mod evident neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
B.
Cu privire la fond
Privitor la plângerile lui Çetin Yıldırım
52.
Reclamantul reia plângerile sale.
53.
Guvernul susține că raportul medical stabilit la 15 iunie 1999 indica că Çetin Yıldırım nu se plângea de vreun fel de violență și menționa absența unor urme de violență pe corpul său. Raportul medical din 17 iunie 1999 stabilit de institutul medico-legal din Bursa indica că Çetin Yıldırım se plângea că a fost lovit și că avea o umflare și o sensibilitate sub latura din stânga a bărbiei. Raportul medical din 22 iunie 1999 stabilit de spitalul din Bursa indica că reclamantul se plângea de dureri la mandibula din stânga. Aceasta este motivul pentru care Curtea de Casație a revocat sentința de primă instanță, considerând că există o contradicție între aceste rapoarte medicale. Ulterior, tribunalul pentru contravenții l-a condamnat pe șeful în cauză, dar Curtea de Casație a declarat acțiunea publică stinsă prin prescripție.
54.
Referindu-se la cauza
Batı și alții
, precitată, § 147, Guvernul susține că autoritățile naționale au examinat cu grijă toți aspectele cauzei. Acestea au inițiat imediat o anchetă și au angajat o acțiune penală împotriva șefului poliției în cauză în fața tribunalului pentru contravenții competent, pentru mautrair. Șeful a fost achitat inițial, apoi condamnat, dar sentința de condamnare nu a căpătat putere de lucru hotărât din cauza apelului formulat în fața Curții de Casație. În final, Curtea de Casație a constatat stingerea acțiunii publice pentru motiv de prescripție. Guvernul este de părere că autoritățile au făcut tot ce le stă în putință pentru a încheia examinarea cauzei în cel mai scurt timp, în măsura în care nu poate fi reproșat autoritățile judiciare nici o perioadă de inactivitate.
a)
Cu privire la plângerile de mautrair
55.
Curtea reamintește că, atunci când o persoană este rănită în timp ce se află în arest preventiv, în timp ce se afla complet sub controlul funcționarilor poliției, orice rănire suferită în această perioadă dă naștere la presupuneri de fapt puternice (a se vedea
Salman c. Turcia
[GC], n
o
21986/93, § 100, CEDO 2000-VII). Prin urmare, este datoria Guvernului să furnizeze o explicație plauzibilă privind originile acestor răniri și să producă dovezi care să stabilească fapte care pun la îndoială plângerile victimei, în special dacă acestea sunt susținute de documente medicale (a se vedea, printre altele,
Selmouni c. Franța
[GC], n
o
25803/94, §
87, CEDO 1999
‑
V, și
Soner Önder c.
Turcia
, n
o
39813/98, § 34, 12 iulie 2005, și
Dönmüș și Kaplan c. Turcia
, n
o
9908/03, § 44, 31 ianuarie 2008).
56.
Curtea reitera că plângerile de mautrair contrare articolului 3 trebuie să fie susținute de elemente de dovadă adecvate (
Martinez Sala și alții,
precitat). Pentru stabilirea faptelor invocate, ea folosește criteriul dovezii «
dincolo de orice îndoială rezonabilă
», o asemenea dovadă putând, totuși, rezulta dintr-un set de indicii, sau de presupuneri nerefutate, suficient de grave, precise și concordante (
Irlanda c.
Regatul Unit
, hotărâre din 18 ianuarie 1978, §
161
in fine
, seria A n
o
25, și
Labita
c. Italia
[GC], n
o
26772/95, §§ 121 și 152, CEDO 2000
‑
IV).
57.
În cauza de față, Curtea observă că reclamanții au fost arestați la 15 iunie 1999. La finalizarea arestului lor preventiv din aceeași zi, Çetin Yıldırım și Fikret Dağabakan au fost examinați de un medic care a stabilit un raport medical colectiv care indica absența unor urme de violență pe corpurile lor. În schimb, rapoartele medicale din 17 iunie 1999, din 22 iunie 1999 și din 3 august 1999 stabilite de institutul medico-legal sau spitalul indicau că Çetin Yıldırım avea, în special, o umflare pe latura din stânga a bărbiei. Ultimul raport medical concluziona la o incapacitate de muncă de trei zile.
58.
Curtea observă, de asemenea, că la ședința din 24 septembrie 2003 în fața tribunalului pentru contravenții (§23 mai sus), medicul – membru al institutului medico-legal – a declarat că raportul stabilit la finalizarea arestului preventiv nu ar fi fost stabilit în mod corespunzător. La lumina acestei declarații, Curtea consideră că raportul medical colectiv din 15 iunie 1999 este supus dubiei.
59.
Prin urmare, în absența unei explicații plauzibile din partea Guvernului, pe de o parte asupra acestei discordanțe între raportul inițial și cele ulterioare, și pe de altă parte asupra umflării constatate pe corpul reclamantului, este imperativ să se concluzioneze că examinarea medicală inițială nu a avut loc în mod corespunzător (a se vedea
Akkoç c. Turcia
, n
os
22947/93 și 22948/93, §
118, CEDO 2000
‑
X, și
Soner Önder,
precitat). Curtea observă apoi că tribunalul pentru contravenții l-a condamnat pe șeful M.D. la o pedeapsă de închisoare de șase luni și la excluderea din funcția publică pentru o perioadă de șase luni și apoi a ordonat suspendarea executării sentinței (§24 mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că plângerile de mautrair infligit reclamantului au fost stabilite de către instanța de fond. Cu toate acestea, Curtea de Casație a hotărât să pună capăt procedurii penale angajate împotriva șefului M.D. pentru prescripția faptelor ca urmare a lentoarei procedurii penale (§28 mai sus). În această privință, reamintind obligația autoritățile de a răspunde pentru indivizii puși sub controlul lor și obligația statului pârât, în lumina articolului 3, de a proteja orice persoană în situație de vulnerabilitate și încredințată în mâinile funcționarilor poliției sau unei instituții penitenciare, ea reafirmă că statul nu poate în mod legitim se folosi nici de achitare, nici de suspendarea executării sentinței, nici de prescrierea faptelor persoanelor presupuse responsabile invocate de victimele mautrair, nici de dificultățile inerente, de exemplu, combaterii terorismului sau criminalității organizate (
Ciğerhun Öner c. Turcia (n
o
2)
, n
o
2858/07, § 93, 23 noiembrie 2010).
60.
De aceea, Curtea consideră că leziunile constatate pe corpul lui Çetin Yıldırım i-au cauzat, fără îndoială, suferințe de natură să se analizeze ca un tratament inuman și degradant pentru care statul pârât poartă responsabilitatea.
61.
Rezultă din aceasta că a existat o încălcare materială a articolului 3 din Convenție.
b)
Cu privire la eficacitatea investigațiilor desfășurate
62.
Curtea reamintește că, atunci când un individ afirmă în mod defensibil că a suferit, din partea poliției sau altor servicii similare ale statului, severități grave ilegale și contrare articolului 3, această dispoziție, combinată cu datoria generală impusă statului de art. 1 din Convenție de a «
recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile definite (...) [în] Convenție
», cere, prin implicare, să existe o anchetă oficială eficace (
Assenov și alții c. Bulgaria
, 28 octombrie 1998, §§ 102
‑
103,
Recueil
,
1998
‑
VIII, și
Ay c. Turcia
, n
o
30951/96, § 59-60, 22 martie 2005). În ceea ce privește obligația autoritățile naționale de a deschide și de a desfășura o anchetă eficace, Curtea se referă la principiile care rezultă din jurisprudența sa în hotărârile
Khachiev și Akaïeva c. Rusia
(n
os
57942/00 și 57945/00, §
177, 24 februarie 2005),
Menecheva
c. Rusia
, n
o
59261/00, §
67, CEDO 2006
‑
III),
Batı și alții
, precitat, §§
134-137, și
Abdülsamet Yaman c. Turcia
(n
o
32446/96, § 54, 2 noiembrie 2004).
63.
Curtea reamintește ca preliminare că, în urma plângerii depuse de reclamanți, o procedură penală a fost deschisă împotriva polițiștilor și că ea a fost declarată stinsă pentru motiv de prescripție. În circumstanțe similare cu cele ale cauzei de față, ea a deja judecat că autoritățile naționale trebuie să ia toate măsurile pozitive necesare pentru a acționa cu promptitudine suficientă și diligență rezonabilă, în așa fel încât autorii traitamentelor contrare articolului 3 să nu se bucure de o cvasi-impunitate, în ciuda existenței dovezilor irefutabile împotriva lor (
Batı și alții
, precitat, § 146, și,
mutatis mutandis
,
Selmouni
, precitat, §§ 78-79).
64.
Curtea este de părere că prevederile legislative și repressive ale dreptului național au fost folosite în fapt pentru a evita orice condamnare efectivă a șefului în cauză, urmărit penal la acest titlu. Or, scopul unor asemenea dispoziții este de a permite o protecție reală a persoanelor, în special în timp ce sunt în arest preventiv, și de a include măsuri eficace pentru a pedepsi și a preveni orice mautrair din partea agenților statului (
Zeynep Özcan c. Turcia
, n
o
45906/99, § 43, 20 februarie 2007,
Abdülsamet Yaman
, precitat, § 55, și
Ciğerhun Öner (n
o
2)
, precitat, §
100).
65.
În acest context, Curtea reamintește că, atunci când un funcționar al statului este acuzat de acte contrare articolului 3, procedura sau condamnarea nu pot fi anulate, de exemplu, prin jocul prescripției, și că aplicarea unor măsuri precum amnistia, grația sau suspendarea executării sentinței nu poate, de asemenea, fi permisă (a se vedea, în acest sens,
Zeynep Özcan
, precitat, § 45,
Okkalı
, precitat, §§ 76 și 78, și,
mutatis mutandis
,
Abdülsamet Yaman
, precitat, § 55).
66.
În aceste circumstanțe, Curtea consideră că a existat o încălcare a cerințelor procedurale ale articolului 3 din Convenție.
II.
PRIVITOR LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
67.
Potrivit articolului 41 din Convenție,
«
Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolurilor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite să șteargă decât incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă partea lezată, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
68.
Reclamanții nu au prezentat niciun fel de cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este indicat să le aloce o sumă la acest titlu.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
1.
Declară
petiția admisibilă cu privire la plângerile lui Çetin Yıldırım bazate pe art. 3 din Convenție și inadmisibilă pentru rest
;
2.
Zice
că a existat o încălcare materială a articolului 3 din Convenție
;
3.
Zice
că a existat o încălcare procedurală a articolului 3 din Convenție
;
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 aprilie 2013, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Stanley Naismith
Guido Raimondi
Grefier
Președinte