AFFAIRE ABDULSİTAR AKGÜL c. TURQUIE

AFFAIRE ABDULSİTAR AKGÜL c. TURQUIE (CtEDO, 2013)

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL AKGÜL c. TURCIA (solicitarea nr. 31595/07) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 iunie 2013 DEFINITIVF 25/09/2013 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Abdulsitar Akgülc. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Guido Raimondi, președinte, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișul Karakaș, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera de consiliu la 4 iunie 2013, Rend la hotărârea de aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o sentință (n 31595/07) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, Abdulsitar Akgül ( La 22 octombrie 2010, cererea a fost comunicată guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (1) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și asupra fondului cauzei. ÎN FAȚĂ CIRCONSTANCE DE LA L La 6 noiembrie 2006, la cererea procurorului districtual al Republicii Diyarbak. Printr-un act de punere sub acuzare din 22 noiembrie 2006, procurorul Republicii a inițiat o acțiune penală împotriva mai multor persoane, printre care și reclamantul, în fața instanței de judecată a Diyarbakar (atracțiunea de asediu). La 14 ianuarie 2007, reclamantul a fost arestat. După ce a citit în scris acuzațiile reținute împotriva sa și i-a reamintit dreptul său de a fi asistat de un avocat la alegerea sa sau de un jurist din oficiu, forțele de ordine i-au cerut să semneze un formular privind drepturile inculpaților și ale suspecților, menționând motivele arestării. În aceeași zi, recurentul, însoțit de avocatul său, a fost condus în fața judecătorului de pace din Diyarbak Ulterior, fără a se putea ajunge la concluzia cu privire la acuzațiile aduse reclamantului, el a ordonat ca acesta să fie pus în detenție pentru a fi condus cât mai curând posibil în fața autorității judiciare competente, și anume în instanță. La 19 ianuarie 2007, reclamantul a solicitat să fie ascultat de instanța de judecată și a solicitat eliberarea sa. 10. În aceeași zi, instanța de judecată a ținut o audiere în prezența procurorului republicii și în absența reclamantului și a reprezentantului său legal. La sfârșitul instanței, aceasta a dispus menținerea în detenție provizorie a acestuia. 11. La 25 ianuarie 2007, reclamantul s-a prezentat în fața instanței de judecată și a fost interogat pentru prima dată cu privire la faptele și acuzațiile aduse împotriva sa. La sfârșitul instanței, instanța de judecată, pe motiv că existau suspiciuni puternice împotriva reclamantului, a dispus menținerea acestuia în detenție provizorie. 12. La 13 septembrie 2007, instanța de judecată, luând în considerare, în special, durata detenției deja efectuate, a ordonat eliberarea provizorie a reclamantului. 13. Prin hotărârea din 24 iulie 2008, instanța de judecată l-a numit pe solicitant. 14. printr-o hotărâre pronunțată la 14 martie 2011, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 15. Astfel, dispozițiile relevante din Codul de procedură penală sunt formulate în conformitate cu art. 94. În cazul în care o persoană arestată în temeiul unui ordin judecătoresc sau al unui proces în temeiul unui mandat de hotărâre emis de un judecător sau de o instanță judecătorească nu poate fi deferită în termen de 24 de ore în fața judecătorului sau a instanței competente, aceasta trebuie să fie pronunțată în același termen în fața unui judecător al instanței judecătorești cel mai apropiat. În cazul în care nu este eliberată, aceasta trebuie să fie pusă în detenție provizorie pentru a fi deferită în cel mai scurt timp în fața instanței judecătorești sau a instanței competente. În etapa de judecată, judecătorul instanței judecătorești din statul de drept penal poate emite, la cererea procurorului republicii, un mandat de arestare împotriva unui suspect care nu este prezentat la o convocare sau care nu poate fi convocat. (...) ÎN CEEA CE PRIVEȘTE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 5 ALINEATUL (3) DIN CONVENȚIA 16. Invocând art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost reținut provizoriu în închisoare, în temeiul unui mandat de arestare și fără a fi fost în măsură să-și prezinte apărarea. În această privință, el precizează că judecătorul de pace în fața căruia a fost adus nu l-a auzit cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa și că Õ el nu avea competența de a-l elibera. Curtea consideră oportun să examineze acest aspect din unghiul articolului 5 alineatul (3) din Convenție, astfel de formulare Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (1) (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a persoanei respective. Cu privire la admisibilitatea 17. Constatând că nu există niciun alt motiv întemeiat în mod vădit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că nu există alt motiv pentru care nu se aplică, Curtea îl declară admisibil. Pe fond 18. Guvernul susține că reclamantul a fost adus în fața unui judecător de pace imediat după arestarea sa, așa cum prevede art. 5 alin. (3) din Convenție. Acesta precizează că, având în vedere mandatul de arestare și în temeiul articolului 94 din CPP, acest judecător a dispus arestarea provizorie a reclamantului pentru ca acesta să fie condus în fața autorității judiciare competente cât mai curând posibil. 19. Curtea reamintește că art. 5 alin. (3) din Convenție oferă persoanelor arestate sau deținute pe motiv că sunt suspecte că au comis o infracțiune a garanțiilor împotriva unei privări arbitrare sau nejustificate de libertate. Acest articol, care formează un întreg împreună cu art. 5 alin. (1) c), are ca obiect principal de a impune extinderea din momentul în care detenția încetează să mai fie rațională. Primele cuvinte din art. 5 alin. (3) nu se limitează la garantarea accesului deținutului la o autoritate judiciară Acestea urmăresc să impună magistratului în fața căruia persoana arestată prezintă obligația de a examina circumstanțele militante pentru sau împotriva detenției, să se pronunțe în conformitate cu criterii juridice cu privire la existența unor motive care să o justifice și, în absența unor astfel de motive, să se pronunțe în temeiul unor criterii juridice privind existența unor motive care să justifice extinderea. Cu alte cuvinte, art. 5 alineatul (3) prevede că magistratul trebuie să analizeze temeinicia detenției (Aquilina c. Malta [GC], n 25642/94, § 47, CEDH 1999 III 20. Curtea amintește că, în temeiul articolului 94 din CPP, în cazul în care persoana arestată în temeiul unui mandat de pronunțare a hotărârii nu poate fi înaintată în termen de 24 de ore în fața instanței judecătorești sau a instanței competente, aceasta trebuie să fie pronunțată în același termen în fața judecătorului celui mai apropiat tribunal de judecată. În cazul în care persoana arestată nu este repusă în libertate, aceasta trebuie să fie pusă în detenție provizorie pentru a fi deferită în cel mai scurt timp în fața judecătorului sau a instanței competente. În speță, Curtea constată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Acesta a dispus punerea în custodia provizorie a persoanei în cauză în vederea transferului în fața autorității judiciare competente, și anume în fața instanței judecătorești competente din același oraș. Curtea consideră că există îndoieli serioase cu privire la faptul că reclamantul trebuie să fie adus în fața instanței judecătorești din Diyarbakr în termen de 24 de ore de la arestarea sa. Cu toate acestea, având în vedere concluzia la care ajunge, Comisia consideră că nu este necesar să se soluționeze această întrebare. Prin urmare, rămâne de examinat dacă judecătorul de pace care a dispus plasarea în detenție provizorie a reclamantului în vederea transferului în fața instanței judecătorești de ședere se referă în mod serios la justificarea detenției reclamantului. În primul rând, Curtea arată că: în conformitate cu art. 94 din CPP, judecătorul de pace care a decis detenția reclamantului avea competența de a elibera reclamantul (a se vedea Saliah Salman K. Turcia, nr 22077/10, § 26, 5 martie 2013). În plus, Comisia observă că judecătorul în cauză este limitat să verifice identitatea persoanei în cauză pentru a se asigura că aceasta se referă la persoana vizată de mandatul de arestare și să notifice acestuia mandatul în cauză. Judecătorul nu a colectat declarațiile reclamantului și nu a examinat circumstanțele care au stat la baza sau împotriva detenției acestuia. Prin urmare, acesta nu a examinat în niciun fel temeinicia detenției sale. Prin urmare, în fața acestui judecător nu era în măsură să asigure respectarea art. 5 alin. (3) din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Salih Salman K Faptul că la 25 ianuarie 2007, adică la unsprezece zile după arestarea sa, a fost examinat de instanța de judecată a reclamantului ca fiind în detenție. Prin urmare, este necesar să se concluzioneze că nu a fost tradus imediat în fața unui judecător în sensul art. 5 alin. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLUL 5 § 4 DIN CONVENȚIA 23. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul reproșează instanței de judecată că a respins acțiunea sa și a dispus menținerea sa în detenție fără a fi ascultat. Curtea consideră că este necesar să se examineze acest aspect din unghiul articolului Õ 4 din Convenție, astfel cum a fost formulat. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât acesta să decidă în scurt timp asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală. Constatarea faptului că acest .. ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea reamintește că art. 5 alin. (4) din Convenție conferă oricărei persoane arestate sau deținute dreptul de a introduce o acțiune cu privire la cerințele de procedură și de fond necesare pentru În sensul articolului 5 alineatul (1) din privarea sa de libertate. În cazul în care procedura prevăzută la art. 5 alineatul (4) nu trebuie să fie întotdeauna însoțită de garanții identice cu cele prevăzute la art. 6 pentru procesele civile și penale, cele două dispoziții care urmăresc obiective diferite (Reinprecht c. Austria, nr. 67175/01, § 39 CEDH 2005 XII) mai întâi trebuie să aibă caracter judiciar și să ofere garanții adecvate naturii privării de libertate în cauză (D.N. c. Elveția [GC], nr 27154/95, § 41, CEDH 2001 III). În special, un proces privind o acțiune împotriva unei detenții trebuie să fie contradictoriu și să garanteze egalitatea armelor între părți, și anume procurorul și deținut ( Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 58, CEDO 1999 II. Legislația națională poate îndeplini această cerință în diferite moduri, dar metoda adoptată de aceasta trebuie să garanteze că partea adversă este conștientă de depunerea de informații și că are o posibilitate reală de a le comenta (Lietzow c. Germania, nr. 24479/94, § 44, CEDH 2001). I. Pentru a stabili dacă o procedură care intră sub incidența art. 5 alin. (4) oferă garanțiile necesare, trebuie să se țină seama de natura specială a circumstanțelor în care aceasta are loc. 27. Curtea amintește, de asemenea, că prima garanție care decurge din art. 5 alineatul (4) din convenție este dreptul de a fi ascultat efectiv de către instanța sesizată cu o acțiune împotriva unei detenții. Pentru persoanele deținute în condițiile prevăzute la art. 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție, articolul Õ 4 impune desfășurarea unei ședințe ( Nikolova, citată anterior, § 58, Reinprecht, citată anterior, § 31, Svipta c. Letonia, nr. 66820/01, § 129, CEDO 2006 III și Włoch c. Polonia, nr. 27785/95, § 126, CEDO 2000 XI 28. Curtea amintește, de asemenea, că a admis deja în cauze anterioare că, în anumite circumstanțe, în special în cazul în care Tribunalul a putut să se pronunțe în fața instanței judecătorești care se pronunță cu privire la cererea sa de extindere în primă instanță, respectarea cerințelor procedurale inerente articolului 5 alineatul (4) nu impunea ca aceasta să se afle din nou în fața instanței de recurs (a se vedea, printre altele, Depa c. Polonia, n 62324/00, §§ 48-49, 12 decembrie 2006 și Saghinadze și altele c. Georgia, n 18768/05, § 150, 27 mai 2010). În aceste cazuri, procedura în fața instanței de recurs nu a adus atingere principiului contradicției și al egalității armelor, fie pentru că nici una dintre părți nu a participat la procedura în recurs, fie pentru că prezența singurului avocat a fost suficientă pentru a îndeplini aceste cerințe. 29. noiembrie 2011), Curtea a precizat că, în măsura în care niciuna dintre părți, și anume reclamantul și procurorul Republicii, nu luase parte oral la această procedură. 30. În speță, Curtea arată că, la 19 ianuarie 2007, instanța de judecată se pronunță asupra menținerii în detenție a reclamantului în absența acestuia din urmă și a avocatului său, dar în prezența procurorului Republicii. Prin urmare, reclamantul nu a avut posibilitatea de a participa la o dezbatere contradictorie în fața tribunalului de judecată, invitată să se pronunțe cu privire la opoziția sa împotriva deciziilor de menținere în detenție și, prin urmare, nu a beneficiat de egalitate de arme cu procurorul în această parte a procedurii. 31. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (4) din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 5 ALINEATUL (2) DIN CONVENȚIA 32. Recurentul, invocând articolele 5 alineatul (2) și 6 alineatul (3) litera (a) și (b) din convenție, declară că nu a fost informat cu privire la motivele arestării sale și la acuzațiile aduse împotriva sa la data de 25 ianuarie 2007. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, cu privire la motivele arestării sale și la orice acuzație adusă împotriva ei. 33. Guvernul respinge această teză. 34. Curtea reamintește că art. 5 alin. (2) din Convenție prevede o garanție elementară : Orice persoană arestată trebuie să fie informată cu privire la motivele arestării sale. Integrată în sistemul de protecție pe care îl oferă la art. 5, această dispoziție obligă o astfel de persoană să semnaleze, într-un limbaj simplu și accesibil pentru ea, motivele juridice și de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât aceasta să poată discuta legalitatea în fața unei instanțe în temeiul alineatului 4 din acest articol. L În speță, Curtea constată că: 36. În urma arestării sale, reclamantul a semnat un formular referitor la drepturile persoanelor acuzate și suspectate, în care recunoaștea că a fost informat cu privire la motivele arestării sale. 36. Prin urmare, acest fapt este în mod clar greșit întemeiat și că trebuie declarat inadmisibil, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenția IV. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 38. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 iunie 2013, în temeiul articolului 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Guido Raimondi Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

ABDULSİTAR AKGÜL c. TURQUIE

(Requête n

o

31595/07)

ARRÊT

STRASBOURG

25 juin 2013

DÉFINITIF

25/09/2013

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Abdulsitar Akgül c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Guido Raimondi,

président,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Helen Keller,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier

de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 juin 2013,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

31595/07) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Abdulsitar Akgül («

le requérant

»), a saisi la Cour le 13 juillet 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant a été représenté par M

e

R.H. Karakoç, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

3.

Le 22 octobre 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et sur le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1986 et réside à Diyarbakır.

5.

Le 6 novembre 2006, sur demande du procureur de la République de Diyarbakır («

le procureur de la République

»), le juge de paix de Diyarbakır («

le juge de paix

») délivra un mandat d’arrêt contre le requérant, qui était soupçonné d’homicide volontaire.

6.

Par un acte d’accusation du 22 novembre 2006, le procureur de la République engagea une action pénale contre plusieurs personnes, dont le requérant, devant la cour d’assises de Diyarbakır («

la cour d’assises

»).

7.

Le 14 janvier 2007, le requérant fut arrêté. Après avoir donné lecture à l’intéressé des charges retenues contre lui et lui avoir rappelé son droit d’être assisté par un avocat de son choix ou commis d’office, les forces de l’ordre lui firent signer un formulaire relatif aux droits des accusés et des suspects, mentionnant les raisons de l’arrestation.

8.

Le même jour, le requérant, accompagné de son avocat, fut conduit devant le juge de paix de Diyarbakır. Le juge de paix notifia à l’intéressé le mandat d’arrêt lancé contre lui et établit son identité. Par la suite, sans l’entendre sur les accusations portées contre le requérant, il ordonna que celui-ci fût placé en détention afin d’être conduit dans les plus brefs délais devant l’autorité judiciaire compétente, à savoir la cour d’assises.

9.

Le 19 janvier 2007, le requérant demanda à être entendu par la cour d’assises et réclama sa remise en liberté.

10.

Le même jour, la cour d’assises tint une audience en présence du procureur de la République et en l’absence du requérant et de son représentant légal. A l’issue de l’audience, elle ordonna le maintien de l’intéressé en détention provisoire.

11.

Le 25 janvier 2007, le requérant comparut devant la cour d’assises et fut interrogé pour la première fois sur les faits et les accusations portées contre lui. A la fin de l’audience, la cour d’assises, au motif qu’il existait de forts soupçons contre le requérant, ordonna le maintien de celui-ci en détention provisoire.

12.

Le 13 septembre 2007, la cour d’assises, prenant notamment en compte la durée de la détention déjà effectuée, ordonna la remise en liberté provisoire du requérant.

13.

Par un jugement du 24 juillet 2008, la cour d’assises acquitta le requérant.

14.

Par un arrêt rendu le 14 mars 2011, la Cour de cassation confirma ce jugement.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

15.

Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale («

CPP

») sont ainsi libellées

:

Article 94

«

Lorsqu’une personne arrêtée dans le cadre d’une instruction ou d’un procès en vertu d’un mandat d’arrêt délivré par un juge ou un tribunal ne peut être déférée dans les vingt-quatre heures devant le juge ou le tribunal compétent, elle doit être traduite dans le même délai devant un juge du tribunal d’instance pénal le plus proche. Dans le cas où elle n’est pas remise en liberté, elle doit être placée en détention provisoire pour être déférée dans les plus brefs délais devant le juge ou le tribunal compétent.

»

Article 98

«

Au stade de l’instruction, le juge du tribunal d’instance pénal peut délivrer, sur demande du procureur de la République, un mandat d’arrêt contre un suspect qui ne s’est pas présenté à une convocation ou qui ne peut être convoqué. (...)

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 3 DE LA CONVENTION

16.

Invoquant l’article 5 § 1 c) de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été placé en détention provisoire en prison, et ce en vertu d’un mandat d’arrêt et sans avoir été en mesure de présenter sa défense. Il précise à cet égard que le juge de paix devant lequel il a été traduit ne l’a pas entendu quant aux accusations portées contre lui et qu’il n’avait pas compétence pour le remettre en liberté. La Cour estime opportun d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1

c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.

»

A.

Sur la recevabilité

17.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

B.

Sur le fond

18.

Le Gouvernement soutient que le requérant a été traduit devant un juge de paix immédiatement après son arrestation, comme l’exige selon lui l’article 5 § 3 de la Convention. Il précise que ce juge, compte tenu du mandat d’arrêt et au regard de l’article 94 du CPP, a ordonné le placement en détention provisoire du requérant afin que celui-ci fût conduit devant l’autorité judiciaire compétente dans les plus brefs délais.

19.

La Cour rappelle que l’article 5 § 3 de la Convention fournit aux personnes arrêtées ou détenues au motif qu’on les soupçonne d’avoir commis une infraction pénale des garanties contre une privation arbitraire ou injustifiée de liberté. Cet article, qui forme un tout avec l’article 5 § 1

c), a essentiellement pour objet d’imposer l’élargissement à partir du moment où la détention cesse d’être raisonnable. Les premiers mots de l’article

5 §

3 ne se contentent pas de garantir l’accès du détenu à une autorité judiciaire

; ils visent à imposer au magistrat devant lequel la personne arrêtée comparaît l’obligation d’examiner les circonstances militant pour ou contre la détention, de se prononcer selon des critères juridiques sur l’existence de raisons la justifiant et, en l’absence de pareilles raisons, d’ordonner l’élargissement. En d’autres termes, l’article 5 § 3 exige que le magistrat se penche sur le bien-fondé de la détention (

Aquilina c.

Malte

[GC], n

o

25642/94, § 47, CEDH 1999

‑

III).

20.

La Cour rappelle que selon les termes de l’article 94 du CPP, lorsque la personne arrêtée en vertu d’un mandat d’arrêt ne peut être déférée dans les vingt-quatre heures devant le juge ou le tribunal compétent, elle doit être traduite dans le même délai devant le juge du tribunal d’instance pénal le plus proche. Dans le cas où la personne arrêtée n’est pas remise en liberté, elle doit être placée en détention provisoire pour être déférée dans les plus brefs délais devant le juge ou le tribunal compétent. En l’espèce, la Cour constate qu’à la suite de son arrestation, le requérant a été traduit devant le juge de paix de Diyarbakır. Celui-ci a ordonné la mise en détention provisoire de l’intéressé en vue de son transfert devant l’autorité judiciaire compétente, à savoir la cour d’assises de la même ville. La Cour estime que de sérieux doutes se posent quant à l’impossibilité de traduire le requérant devant la cour d’assises de Diyarbakır dans les vingt-quatre heures après son arrestation. Toutefois, eu égard à la conclusion à laquelle elle parvient, elle juge inutile de trancher cette question. Dès lors, il reste à examiner la question de savoir si le juge de paix qui a ordonné le placement en détention provisoire du requérant en vue de son transfert devant la cour d’assises s’est réellement penché sur le bien-fondé de la détention du requérant. La Cour relève tout d’abord qu’en vertu de l’article 94 du CPP, le juge de paix qui a décidé du placement en détention du requérant avait le pouvoir d’ordonner la mise en liberté de celui-ci (voir

Salih Salman Kılıç c. Turquie

, n

o

22077/10, § 26, 5 mars 2013). Elle observe de surcroît que le juge en question s’est borné à vérifier l’identité de l’intéressé pour s’assurer qu’il s’agissait de la personne visée par le mandat d’arrêt et à lui notifier le mandat en question. Le juge n’a pas recueilli les déclarations du requérant et n’a pas examiné les circonstances militant pour ou contre la détention de celui-ci. Il n’a donc aucunement examiné le bien-fondé de sa détention. Aussi la comparution du requérant devant ce juge n’était-elle pas en mesure d’assurer le respect de l’article 5 §

3 de la Convention (voir, mutatis mutandis,

Salih Salman Kılıç c. Turquie

, précité, § 27).

21.

Ce n’est que le 25 janvier 2007, soit onze jours après son arrestation, que le bien-fondé du placement en détention du requérant a été examiné par la cour d’assises. Force est donc de conclure que l’intéressé n’a pas été traduit

«

aussitôt

» devant un juge au sens de l’article 5 § 3.

22.

Partant, la Cour conclut à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 4 DE LA CONVENTION

23.

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant reproche à la cour d’assises d’avoir rejeté son recours et ordonné son maintien en détention sans l’avoir entendu. La Cour estime qu’il convient d’examiner ce grief sous l’angle de l’article

5

:

«

Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. »

24.

Le Gouvernement combat la thèse du requérant.

A.

Sur la recevabilité

25.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

B.

Sur le fond

26.

La Cour rappelle que l’article 5 § 4 de la Convention confère à toute personne arrêtée ou détenue le droit d’introduire un recours au sujet des exigences de procédure et de fond nécessaires à la «

régularité

» et à la «

légalité

», au sens de l’article 5 § 1, de sa privation de liberté. Si la procédure au titre de l’article 5 § 4 ne doit pas toujours s’accompagner de garanties identiques à celles que l’article 6 prescrit pour les procès civils et pénaux – les deux dispositions poursuivant des buts différents (

Reinprecht c.

Autriche

, n

o

67175/01, § 39, CEDH 2005

‑

XII) –, il faut qu’elle revête un caractère judiciaire et qu’elle offre des garanties adaptées à la nature de la privation de liberté en question (

D.N. c. Suisse

[GC], n

o

27154/95, §

41, CEDH 2001

‑

III). En particulier, un procès portant sur un recours formé contre une détention doit être contradictoire et garantir l’égalité des armes entre les parties, à savoir le procureur et le détenu (

Nikolova c.

Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, §

58, CEDH 1999

‑

II). La législation nationale peut remplir cette exigence de diverses manières, mais la méthode adoptée par elle doit garantir que la partie adverse soit au courant du dépôt d’observations et jouisse d’une possibilité véritable de les commenter (

Lietzow c. Allemagne

, n

o

24479/94, §

44, CEDH 2001

‑

I). Pour déterminer si une procédure relevant de l’article 5 § 4 offre les garanties nécessaires, il faut avoir égard à la nature particulière des circonstances dans lesquelles elle se déroule.

27.

La Cour rappelle également que la première garantie découlant de l’article 5 § 4 de la Convention est le droit d’être effectivement entendu par le juge saisi d’un recours contre une détention. Pour les personnes détenues dans les conditions énoncées à l’article 5 § 1 c) de la Convention, l’article

5

Nikolova

, précité, §

58,

Reinprecht

, précité, § 31,

Svipsta c.

Lettonie

, n

o

66820/01, § 129, CEDH 2006

‑

III, et

Włoch c.

Pologne

, n

o

27785/95, § 126, CEDH 2000

‑

XI).

28.

La Cour rappelle en outre avoir déjà admis dans des affaires antérieures que, dans certaines circonstances, notamment lorsque l’intéressé a pu comparaître devant le tribunal statuant sur sa demande d’élargissement en premier ressort, le respect des exigences procédurales inhérentes à l’article 5 § 4 n’exigeait pas qu’il comparût de nouveau devant la juridiction de recours (voir, entre autres,

Depa c. Pologne

, n

o

62324/00, §§

48-49, 12

décembre 2006, et

Saghinadze et autres c.

Géorgie

, n

o

18768/05, §

150, 27 mai 2010). Dans ces affaires, la procédure devant la juridiction de recours ne donnait pas lieu à une atteinte au principe du contradictoire et de l’égalité des armes, soit parce qu’aucune des parties n’avait participé à la procédure en appel, soit parce que la présence du seul avocat suffisait à satisfaire à ces exigences.

29.

Enfin, dans l’arrêt

Altınok c. Turquie

(n

o

31610/08, §§

50-56, 29

novembre 2011), la Cour a précisé que l’absence de l’intéressé et de son représentant à la procédure d’opposition n’avait pas emporté violation de l’article 5 § 4 dans la mesure où aucune des parties, à savoir le requérant et le procureur de la République, n’avait pris part oralement à cette procédure.

30.

En l’espèce, la Cour relève que, le 19 janvier 2007, la cour d’assises s’est prononcée sur le maintien en détention du requérant en l’absence de ce dernier et de son avocat, mais en présence du procureur de la République. Le requérant n’a donc pas eu la possibilité de participer à un débat contradictoire devant la cour d’assises, invitée à se prononcer sur son opposition contre les décisions de maintien en détention, et il n’a ainsi pas bénéficié de l’égalité des armes avec le procureur dans cette partie de la procédure.

31.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 2 DE LA CONVENTION

32.

Le requérant, invoquant les articles 5 § 2 et 6 § 3 a) et b) de la Convention, affirme n’avoir été informé des raisons de son arrestation et des accusations portées contre lui qu’à l’audience du 25 janvier 2007. La Cour estime qu’il convient d’examiner ce grief uniquement sous l’angle de l’article 5 § 2 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle.

»

33.

Le Gouvernement repousse cette thèse.

34.

La Cour rappelle que l’article 5 § 2 de la Convention énonce une garantie élémentaire

: toute personne arrêtée doit être informée des raisons de son arrestation. Intégrée au système de protection qu’offre l’article

5, cette disposition oblige à signaler à une telle personne, dans un langage simple et accessible pour elle, les raisons juridiques et factuelles de sa privation de liberté, afin qu’elle puisse en discuter la légalité devant un tribunal en vertu du paragraphe

4 de cet article. L’intéressé doit bénéficier de ces renseignements «

dans le plus court délai

», mais l’officier qui l’arrête peut ne pas les lui fournir en entier sur-le-champ. Pour déterminer s’il en a reçu assez et suffisamment tôt, il faut avoir égard aux particularités de l’espèce (

Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni

, 30 août 1990, §

40, série A n

o

182).

35.

En l’espèce, la Cour observe qu’à la suite de son arrestation le requérant a signé un formulaire relatif aux droits des accusés et personnes soupçonnées, dans lequel il reconnaissait avoir été informé des raisons de son arrestation.

36.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être déclaré irrecevable, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

37.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

38.

Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 5 §§ 3 et 4, et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 juin 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Stanley Naismith

Guido Raimondi

Greffier

Président