Cererea nr. 10944/13 P.N. împotriva Țărilor de Jos depusă la 4 februarie 2013 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl P.N., este un național rwandez, care s-a născut în 1985 și locuiește în Delfzijl. El este reprezentat în fața Curții de către dna A.M.J.M. Louwerse, un avocat care practică în Amsterdam. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a venit în Țările de Jos în 2000 când era minor. El a solicitat azil în 2001. La 8 mai 2002, Ministrul Adjunct al Justiției ( Staatssecretaris van Justitie ) a refuzat cererea deoarece conturile reclamantului nu a demonstrat că ar exista un risc real de tratament în contravenție cu art. 3 la întoarcerea sa în Rwanda. De asemenea, ministrul adjunct a refuzat un permis de reședință din cauza faptului că reclamantul este minor neînsoțit, deoarece a venit în Țările de Jos cu sora sa mai mare. Acțiunea a fost declarată inadmisibilă de Curtea Regională ( rechtbank ) din Haga la 6 septembrie 2002, deoarece nu au fost depuse motive pentru recurs în timp util. La 29 iulie 2003, reclamantul a solicitat Ministrul Imigrației și integrării (ministrul voor Vreemdelingenzaken en Integration ; succesorul ministrului Adjunct al Justiției) pentru a utiliza competențele sale discreționale pentru acordarea unui permis de ședere. Ministrul nu a făcut. Reclamantul a depus obiecție, dar ministrul a declarat opoziția inadmisibilă la 22 septembrie 2004, deoarece nicio opoziție nu impune o decizie de a nu utiliza competențe discreționale. La 15 martie 2004, reclamantul a solicitat un permis de reședință regulat pentru motive umanitare. La 1 februarie 2005, Curtea regională a Haga, ședința la Arnhem, A anulat decizia ministrului din 22 septembrie 2004 și a ordonat-o să ia o nouă decizie, hotărând că cererea reclamantului din 29 iulie 2003 ar trebui interpretată ca fiind o cerere de azil și de permis de ședere pentru motive umanitare. La 28 iunie 2005, reclamantul a fost plasat într-un spital psihiatric, din cauza refuzului său de a accepta voluntar tratamentul și deoarece s-a considerat că, fără tratament, el ar deveni un pericol pentru el însuși din cauza psihozelor. El a fost deja plasat într-un set de custodie de două ori în 2004. La 2 noiembrie 2005, Secțiunea de evaluare medicală ( Biroul Medische Consiliering „BMA” a Ministerului Justiției a elaborat un raport consultativ privind starea de sănătate (mentală) a reclamantului. Acesta menționează următoarele: „Reclamantul] suferă de probleme psihice, adică schizofrenie paranoică, și a fost plasat într-un loc de custodie în mai multe ocazii deoarece nu a luat medicamentele sale. [Reclamantul] probabil va avea nevoie de tratament pe tot parcursul vieții. De asemenea, singurul tip de medicament antipsihotic care este vândut în Rwanda nu este întotdeauna în aprovizionare. Dacă [ reclamantul] trebuia să fie deportat într-o țară în care tratamentul nu este disponibil imediat, se așteaptă ca o situație medicală de urgență să apară pe termen scurt.” La 21 septembrie 2006, reclamantul a fost condamnat pentru infracțiuni sexuale și condamnat la 12 luni de închisoare. 10. Ministrul a solicitat un nou aviz la 24 noiembrie 2006, deoarece o întrebare esențială nu a fost pusă BMA și, în consecință, încă nu a putut fi luată o decizie. 11. La 5 martie 2007, BMA a emis un nou raport consultativ. [Reclamantul] nu recunoaște nevoia de a lua medicamente, dar dacă el nu le ia el devine psihotic și sever dezorganizat. Tratamentul va trebui probabil să fie lungă viață. Posibilele de terapie în Rwanda sunt aproape inexistente. Nu există nici o posibilitate de îngrijire psihiatrica. În cazul în care [ reclamantul] nu ia medicamentele sale, simptomele vor crește imediat cu șansa de decompensare severă. [ reclamantul] poate călători numai într-o țară în care tratamentul poate fi continuat imediat. Dacă el merge într-o țară în care tratamentul nu poate fi continuat imediat, se așteaptă ca o situație de urgență medicală să apară pe termen scurt. Problemele psihice ale reclamantului sunt incurabile, dar, cu tratament, nu pun în pericol viața.” 12. La 19 martie 2007, ministrul Adjunct al Justiției (succesorul Ministrului pentru Imigrație și Integrare) a respins obiecția împotriva refuzului ministrului de a utiliza competențele sale discreționale pentru acordarea unui permis de ședere din motive umanitare, declarând că o restituire ar fi greu de realizat având în vedere problemele psihice ale reclamantului, dar că condamnarea sa s-a întemeiat în detrimentul său. 13. La 13 februarie 2008, ministrul adjunct a refuzat cererea de azil a reclamantului din 23 iulie 2003, deoarece nu s-a găsit în etapele avansate ale unei boli terminale și incurabile și pentru că a fost condamnat. 14. La 26 iunie 2008, Curtea Regională de la Haga, ședința la Amsterdam, a respins recursul reclamantului împotriva deciziei din 19 martie 2007. Reclamantul nu a apelat la această decizie. 15. La 13 octombrie 2008, ministrul Adjunct a informat reclamantul că decizia din 13 februarie 2008 a fost revocată și că va fi luată o nouă decizie. 16. La 25 februarie 2009, BMA a emis un nou raport consultativ. Acesta menționează următoarele: “[Reclamantul] suferă de schizofrenie paranoică și halucinații auditive. Tulburarea psihiatrică este incurabilă, dar el nu se găsește într-o etapă care pune în pericol viața bolii sale. Dacă el nu ia medicamente sau nu este tratat, el va deveni confuz și speriat. Sentimentul său de realitate, deja limitat, va continua să scadă, ceea ce va duce la o creștere a halucinațiilor auditive etc. Chiar dacă istoria lui nu arată o tendință de a deveni violentă față de el sau de alții, acest lucru va deveni o amenințare gravă dacă el nu primește tratament. O situație de urgență medicală va apărea pe termen scurt. Netratamentul nu va duce imediat la un proces ireversibil care va conduce la moartea [de reclamantului], dar nu se poate prezice modul în care [depunetorul] se va comporta și se va acționa în viitor. [Reclamantul] va trebui să fie însoțit în Ruanda de o asistentă psihiatru și, după sosire imediat, predat unei persoane locale care tratează tulburări psihice, deoarece, din cauza bolii sale, el este insuficient capabil de a contacta unul însuși sau de a realiza necesitatea acestuia. Există posibilități de terapie în Ruanda, cu posibilitatea de spitalizare. Medicamentul [ reclamantul] este disponibil în Rwanda.” 17. La 20 aprilie 2009, psihiatra reclamantului a trimis sfatul reclamantului o scrisoare în care a declarat următoarele: "Dacă tratamentul medical nu este continuat [ reclamantul] va trăi foarte repede doar în lumea sa paranoică. Halucinațiile oamenilor schizofrenici sunt reale pentru ei, precum și iluziunile lor. Dacă o persoană schizofrenica alucina că el este torturat, este la fel de real ca fiind torturat de fapt." 18. La 14 iulie 2009, viceministrul a refuzat din nou cererea de azil a reclamantului din 23 iulie 2003, declarând că reclamantul nu s-a găsit în etapele avansate ale unei boli terminale și incurabile și că a fost condamnat. În plus, a apărut din ultimul raport consultativ al BMA că există posibilități de tratament în Rwanda și că afirmația reclamantului că ar fi în pericol de răzbunare sau de deținere riscată în cazul în care acesta ar deveni un pericol pentru terți a fost în mare măsură speculativă. Cererea reclamantului în temeiul articolului 8 nu a putut fi luată în considerare, deoarece procedura în curs a avut în vedere o cerere de azil. De asemenea, ministrul adjunct a susținut că, dacă deciziile au fost luate în timp util și au fost luate în considerare schimbările de politică, reclamantul ar fi primit un permis de ședere pe motiv de ședere ca reclamant minor de azil. Cu toate acestea, permisul de ședere ar fi expirat la 12 octombrie 2003, în ziua în care a împlinit 18 ani și ar fi fost prelungit cu un an. Reclamantul nu ar fi primit un permis de reședință continuă la 12 octombrie 2004, deoarece a comis prima sa infracțiune la 2 aprilie 2004. 19. În noiembrie 2009 reclamantul a fost declarat lipsă de sora sa. El a fost găsit la Bruxelles într-o stare confuză de spirit și s-a angajat într-o instituție psihiatrică. 20. Curtea Regională a Haga a anulat hotărârea din 14 iulie 2009 la 8 iunie 2011 cu privire la rapoartele consultative BMA, susținând că din aceste rapoarte, reclamantul va deveni un pericol pentru el însuși și că, deși a parut că există posibilități de tratament în Rwanda, nu se pare că aceste facilități de tratament vor fi disponibile reclamantului. 21. Divizia de Jurisdicție Administrativă a Consiliului de Stat (Afdeling bestuursrechtspraak van de Raad van State , „Diviziunea” a anulat decizia Curții Regionale la 15 ianuarie 2013, susținând că reclamantul nu s-a găsit într-o etapă a bolii sale care pune viața în pericol, că există posibilități de tratament în Rwanda și că netratamentul nu ar conduce la un proces ireversibil care duce la moartea reclamantului. COMPLAINTE 22. La întoarcerea în Rwanda, reclamantul se teme că va muri și/sau va cădea victimă la tratament contrar art. 3 din Convenție. În timpul sejurului său în Țările de Jos el a primit îngrijire constantă pentru problemele sale psihice severe și a fost plasat într-un set de custodie în mai multe ocazii, deoarece el nu recunoaște necesitatea de a suferi tratament și/sau de a lua medicamente. El susține că în Rwanda nu sunt disponibile condiții de tratament forțat și că, dacă el nu este tratat, va suferi grav din cauza halucinațiilor sale. El susține în continuare că BMA i-a spus că, în absența tratamentului, o situație care pune viața în pericol va apărea. În plus, el ar putea deveni un pericol pentru alții, punend-l în pericol de arest și de detenție, cu riscul ulterior de tortură și privare de îngrijire medicală, și, eventual, răzbunare împotriva lui de către victimele sale. În plus, el nu mai are o rețea socială în Rwanda; părinții săi sunt morți, cele două surori sunt în Europa și el a trăit în afara Ruanda în ultimii 13 ani. 23. Reclamantul solicită, în temeiul articolului 13 din Convenție, să citească coroborat cu art. 3 din Convenție, că procedura dinaintea Diviziei nu a furnizat un remediu eficace, deoarece acest tribunal nu este suficient de obiectiv și imparțial și a anulat decizia Curții regionale fără nici măcar să-l audă. 24. Reclamantul susține în continuare, în temeiul articolului 8, că autoritățile interne își încalcă dreptul de a respecta viața sa privată, deoarece trăiește în Țările de Jos timp de 13 ani și că interesele Țărilor de Jos în plecarea sa nu sunt mari, așa cum este ilustrat prin faptul că au luat 13 ani pentru a decide asupra cererii sale de azil. De asemenea, dacă autoritățile i-ar fi acordat azil în 2003, el ar fi fost naturalizat în 2008. În plus, el nu are sprijin social în Rwanda. 25. Reclamanții în temeiul art. 13 din Convenție au citit în conjuncție cu art. 8 din Convenție că instanța națională nu a judecat în privința cererilor sale în temeiul art. 8. Având în vedere afirmațiile reclamantului și documentele care au fost depuse, ar trebui să se confrunte cu riscul de a fi tratat în încălcarea articolului 3 din Convenție dacă a fost expulzat în Rwanda? Având în vedere consecințele pe termen scurt și lung în cazul în care reclamantul nu își primește medicamentele și/sau tratamentul, astfel cum este descris în rapoartele consultative BMA din 2 noiembrie 2005, 5 martie 2007 și 25 februarie 2009, ar apărea o situație în încălcarea situației articolului 3 în cazul în care reclamantul nu a avut acces la medicamente și/sau la tratament în Rwanda? Ce aranjamente au fost făcute pentru călătoria de întoarcere a reclamantului în Rwanda? Ce aranjamente au fost sau vor fi făcute pentru reclamantul din Rwanda și, în special, pentru continuarea imediată a tratamentului său, în conformitate cu recomandările BMA? 5a. Va continua reclamantul să primească tratamentul de care are nevoie în Rwanda, având în vedere faptul că, potrivit raportului consultativ al BMA din 25 februarie 2009, sunt disponibile doar două facilități de tratament și că din rapoartele anterioare ale BMA (2 noiembrie 2005 și 5 martie 2007) a apărut că, lângă posibilitățile de terapie și nu au fost disponibile tratamente psihice în Rwanda? 5b. În cazul în care au existat deja în 2005/2007, ce reprezintă diferența dintre concluziile obținute? 5d. Există posibilitatea ca reclamantul să fie plasat în una dintre facilitățile împotriva voinței sale? Va continua reclamantul să primească medicamentele de care are nevoie, având în vedere faptul că în conformitate cu raportul consultativ al BMA din 2 Noiembrie 2005 singurul tip de medicament antipsihotic care a fost vândut în Rwanda nu a fost întotdeauna în aprovizionare și că, potrivit informațiilor SOS International pe care raportul consultativ BMA din 25 februarie 2009 a fost bazat că medicamentele erau în prezent în aprovizionare?
Application no. 10944/13
P.N.
against the Netherlands
lodged on 4 February 2013
1.
The applicant, Mr P.N., is a Rwandan national, who was born in 1985 and lives in Delfzijl. He is represented before the Court by Ms
Louwerse, a lawyer practising in Amsterdam.
2.
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
3.
The applicant came to the Netherlands in 2000 when he was a minor. He applied for asylum in 2001. On 8 May 2002 the Deputy Minister of Justice (
staatssecretaris van Justitie
) denied the request because the applicant’s accounts did not show that there would be a real risk of treatment contrary to Article 3 upon his return to Rwanda. The Deputy Minister, on her own accord, also refused a residence permit on the ground that the applicant was an unaccompanied minor, because he had come to the Netherlands with his older sister. The appeal was declared inadmissible by the Regional Court (
rechtbank
) of The Hague
on 6 September 2002 as no grounds for the appeal had been submitted in time.
4.
On 29 July 2003 the applicant asked the Minister for Immigration and Integration (
minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie
; the successor to the Deputy Minister of Justice) to use her discretionary powers to grant a residence permit. The Minister did not. The applicant lodged an objection, but the Minister declared the objection inadmissible on 22 September 2004, since no objection lay against a decision not to use discretionary powers.
5.
On 15 March 2004 the applicant applied for a regular residence permit on humanitarian grounds.
6.
On 1 February 2005 the Regional Court of The Hague, sitting in Arnhem,
quashed the Minister’s decision of 22 September 2004 and ordered her to take a new decision. It decided that the applicant’s request of 29 July 2003 should be interpreted as a request for asylum and for a residence permit on humanitarian grounds.
7.
On 28 June 2005 the applicant was placed in a psychiatric hospital, because of his unwillingness to accept treatment voluntarily and because it was deemed that, without treatment, he would become a danger to himself due to psychoses. He had already been placed in a custodial setting twice in 2004.
8.
On 2 November 2005, the Medical Assessment Section (
Bureau Medische Advisering
, “BMA”) of the Ministry of Justice drew up an advisory report on the applicant’s (mental) health condition. It states the following:
“[The applicant] suffers from psychiatric problems, namely paranoid schizophrenia, and has been placed in a custodial setting on several occasions because he did not take his medication. [The applicant] will probably need lifelong treatment. There are next to no therapy possibilities in Rwanda and there is no psychiatric treatment available. Also, the one type of anti-psychotic drug that is sold in Rwanda is not always in supply. If [the applicant] were to be deported to a country where treatment is not immediately available, it is expected that a medical emergency situation will arise in the short term.”
9.
On 21 September 2006 the applicant was convicted of sex crimes and sentenced to twelve months’ imprisonment.
10.
The Minister requested a new advice on 24 November 2006 since an essential question had not been put to the BMA and as a consequence no decision could be taken yet.
11.
On 5 March 2007 the BMA issued a new advisory report. It states the following:
“[The applicant] does not recognise the need for taking medication, but if he fails to take them he becomes psychotic and severely disorganised. The treatment will probably have to be life long. Therapy possibilities in Rwanda are almost non-existent. There is no possibility of psychiatric care. If [the applicant] does not take his medication, the symptoms will increase immediately with a chance of severe decompensation. [The applicant] can only travel to a country where the treatment can be continued immediately. If he goes to a country where the treatment cannot be immediately continued, it is expected that a medical emergency situation will arise in the short term. [The applicant’s] psychiatric problems are incurable, but, with treatment, not life-threatening.”
12.
On 19 March 2007 the Deputy Minister of Justice (the successor to the Minister for Immigration and Integration) rejected the objection against the Minister’s refusal to use her discretionary powers to grant a residence permit on humanitarian grounds, stating that a return would be hard to realise having regard to the applicant’s psychiatric problems but that his conviction tipped the scale to his detriment.
13.
On 13 February 2008 the Deputy Minister denied the applicant’s asylum request of 23 July 2003 because he did not find himself in the advanced stages of a terminal and incurable illness and because he had been convicted.
14.
On 26 June 2008 the Regional Court of The Hague, sitting in Amsterdam, rejected the applicant’s appeal against the decision of 19 March 2007. The applicant did not appeal this decision.
15.
On 13 October 2008 the Deputy Minister informed the applicant that the decision of 13 February 2008 had been revoked and that a new decision would be taken.
16.
On 25 February 2009 the BMA issued a new advisory report. It states the following:
“[The applicant] suffers from paranoid schizophrenia and auditory hallucinations. The psychiatric disorder is incurable, but he does not find himself in a life-threatening stage of his illness. If he does not take medication or is not treated, he will become confused and scared. His sense of reality, already limited, will continue to decrease, leading to an increase in auditory hallucinations etc. Even though his history does not show a tendency to become violent towards himself or others, this will become a serious threat if he does not receive treatment. A medical emergency situation will arise in the short term. Non-treatment will not immediately lead to an irreversible process that will lead to [the applicant’s] death, but it cannot be predicted how [the applicant] will behave and act in the future. [The applicant] will have to be accompanied to Rwanda by a psychiatric nurse and after arrival immediately handed over to a local person treating psychiatric disorders, because, due to his illness, he is insufficiently capable of contacting one himself or to realise the necessity thereof. There are therapy possibilities in Rwanda, with the possibility of hospitalisation. The medication [the applicant] uses is available in Rwanda.”
17.
On 20 April 2009 the applicant’s psychiatrist sent applicant’s counsel a letter in which he stated the following:
“If medical treatment is not continued [the applicant] will quite quickly only live in his paranoid world. The hallucinations of schizophrenic people are reality to them, as are their delusions. If a schizophrenic person hallucinates that he is being tortured, it is just as real as being actually tortured.”
18.
On 14 July 2009 the Deputy Minister again denied the applicant’s asylum request of 23 July 2003, stating that the applicant did not find himself in the advanced stages of a terminal and incurable illness and that he had been convicted. Moreover it appeared from the latest BMA advisory report that there were treatment possibilities in Rwanda and that the applicant’s claim that he would be in danger of revenge or risked detention if he became a danger to third parties, was largely speculative. The applicant’s claim under Article 8 could not be taken into account, since the current proceedings concerned an asylum request. The Deputy Minister further held that if decisions had been taken timely and policy changes been taken into account, the applicant would have been given a residence permit on the ground of stay as a minor asylum seeker. However, that residence permit would have expired on 12 October 2003, the day he turned 18, and been extended by one year. The applicant would not have been granted a permit for continued residence on 12 October 2004, since he had committed his first offence on 2 April 2004.
19.
In November 2009 the applicant was declared missing by his sister. He was found in Brussels in a confused state of mind and committed to a psychiatric institution.
20.
The Regional Court of The Hague quashed the decision of 14 July 2009 on 8 June 2011 with reference to the BMA advisory reports. It held that it appeared from these reports that the applicant would become a danger to himself and that, while it appeared that there were treatment possibilities in Rwanda, it did not appear that those treatment facilities would be available to the applicant.
21.
The Administrative Jurisdiction Division of the Council of State (
Afdeling bestuursrechtspraak van de Raad van State
, “the Division”) quashed the Regional Court’s decision on 15 January 2013, holding that the applicant did not find himself in a life-threatening stage of his illness, that there were treatment possibilities in Rwanda and that non-treatment would not lead to an irreversible process leading to the applicant’s death.
22.
Upon return to Rwanda the applicant fears that he will die and/or fall victim to treatment contrary to Article 3 of the Convention. During his stay in the Netherlands he has been receiving constant care for his severe psychiatric problems and has been placed in a custodial setting on several occasions because he does not recognise the necessity of undergoing treatment and/or taking medication. He claims that in Rwanda no forced treatment settings are available and that, if he is not treated, he will suffer gravely because of his hallucinations. He further claims that the BMA told him that in the absence of treatment a life-threatening situation would arise. In addition he might become a danger to others, putting him at risk of arrest and detention, with a subsequent risk of torture and deprivation of medical care, and possibly revenge against him by his victims. In addition, he no longer has a social network in Rwanda; his parents are dead, his two sisters are living in Europe and he has been living outside of Rwanda for the past 13 years.
23.
The applicant claims under Article 13 of the Convention read in conjunction with Article 3 of the Convention that the proceedings before the Division did not provide an effective remedy, because that tribunal is not sufficiently objective and impartial and quashed the Regional Court’s decision without even hearing him.
24.
The applicant further claims under Article 8 that the domestic authorities violate his right to respect for his private life, since he has been living in the Netherlands for 13 years and since the interests of the Netherlands in his departure are not great, as is illustrated by the fact that they took 13 years to decide on his asylum request. Also, had the authorities granted him asylum in 2003, he would have been naturalised in 2008. In addition he has no social support in Rwanda.
25.
The applicant claims under Article 13 of the Convention read in conjunction with Article 8 of the Convention that the national courts have not judged on his claims under Article 8.
1.
In the light of the applicant’s claims and the documents which have been submitted, would he face a risk of being subjected to treatment in breach of Article 3 of the Convention if he were expelled to Rwanda?
2.
Having regard to the short and long-term consequences if the applicant does not receive his medication and/or treatment as described in the BMA advisory reports of 2 November 2005, 5 March 2007 and 25
February 2009, would a situation in breach of Article 3 situation arise in case the applicant did not have access to medication and/or treatment in Rwanda?
3.
What arrangements, if any, have been made for the applicant’s return journey to Rwanda?
4.
What arrangements, if any, have been or will be made for the applicant in Rwanda and, in particular, for the immediate continuation of his treatment as advised by BMA?
5a.
Will the applicant continue to receive the treatment he needs in Rwanda, having regard to the fact that according to the BMA advisory report of 25 February 2009 only two treatment facilities are available and that from the earlier BMA reports (2 November 2005 and 5 March 2007) it appeared that next to no therapy possibilities and no psychiatric treatment was available in Rwanda?
5b.
Were the treatment facilities referred to in the BMA advice of 25
February 2009 new?
5c.
If they already existed in 2005/2007, what accounts for the difference in the conclusions drawn?
5d.
Is there a possibility of the applicant being placed in one of the facilities against his will?
6.
Will the applicant continue to receive the medication he needs, having regard to the fact that according to the BMA advisory report of 2
November 2005 the one type of anti-psychotic drug that was sold in Rwanda was not always in supply and that according to the information of SOS International on which the BMA advisory report of 25 February 2009 was based stated that medication was currently in supply?