Secțiunea a doua Cerere nr 38624/07 Laura PANETTA împotriva Italiei introdusă la 24 august 2007 EXPOSAT DE FAPTE recurenta, M Laura Panetta, este o resortisantă franco-italiană născută în 1968 și rezidentă în Wickerschwiher (Haut-Rhin). Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: Recurenta era căsătorită cu un resortisant italian, M.N. La 8 decembrie 1994, cuplul a avut un copil, Andrea. Prin hotărârea din 24 februarie 1998, Tribunalul de Mare Instanță din Colmar a pronunțat divorțul soților și a fixat, în sarcina M.N., o contribuție de întreținere lunară de 1 200 de franci (aproximativ 182,94 de euro (EUR)), sumă care ar fi trebuit să fie imputată la indexul prețurilor intitulat " În aprilie 1998, M.N. a părăsit Franța și s-a întors în Italia. În decembrie 1998, el a încetat să mai plătească pensie alimentară. În acest caz, recurenta a încercat să execute hotărârea din 24 februarie 1998 în saiul de alocaii familiale al Înaltului Rhin. Dosarul a fost transmis subdireciei cooperării internaionale în dreptul familiei și biroului de recuperare a creanțelor alimentare în străinătate. La 18 februarie 1999, recurenta a depus o plângere împotriva M.N. pentru abandonarea familiei pe lângă Parchetul Colmar. La sfârșitul acestei plângeri nu este cunoscută. La 21 iunie 2000, autoritățile italiene au informat Ministerul francez al Afacerilor Externe că au sesizat Prefectura competentă din punct de vedere teritorial pentru a-l face pe M.N. Acesta a fost convocat la Prefectură la 8 august 2000. El a recunoscut efectele hotărârii judecătorești a lui Colmar, dar a declarat că nu este în măsură să verse mâncarea deoarece era șomer; el a fost dispus să se conformeze obligației sale de întreținere a fiului său minor de îndată ce situația sa financiară ar permite acest lucru. Martie 2001, fondul de alocații familiale al Haut-Rhin-ului a transmis Ministerului Italian de la Õ o atestare a creatorului și o situație actualizată a datoriei alimentare. Printr-o notă din 26 iulie 2004, carabinierii au indicat că M.N. desfășoară o activitate de mecanic auto pe lângă un garaj al cărui proprietar era. Pe baza acestor informații noi, la 13 august 2004 Prefectura de Reggio de Calabria a solicitat M.N. să se prezinte pentru comunicații urgente. Această convocare a rămas fără precedent. La 17 februarie 2005, avocatul de la ï ( avvocatura dello Stato ) a fost însărcinat cu o acțiune judiciară în vederea obținerii recunoașterii (exequatur) a Tribunalului de Mare Instanță din Colmar, 24 În februarie 1998, în vederea recuperării datoriei recurentei, M.N. a fost convocat la o audiere, stabilită la 28 februarie 2006. El a afirmat că nu se opune cererii de recunoaștere a hotărârii Tribunalului de la Colmar, dar a insistat asupra imposibilității sale de a se conforma, din cauza precarității situației sale financiare. Prin hotărârea din 27 ianuarie 2010, Tribunalul din Reggio de Calabria a declarat că erau îndeplinite condițiile necesare pentru recunoașterea în Italia a hotărârii Tribunalului din Colmar din 24 februarie 1998. decembrie 2005 de către ministrul lapei, acționând în calitate de organism intermediar în temeiul Convenției internaționale de la New York din 20 iunie 1956 privind recuperarea creanțelor alimentare în străinătate. Potrivit anchetelor efectuate de poliția vamală și fiscală italiană, M.N. era titular al unei activități de reparații mecanice ale autovehiculelor din Polistena (Regio de Calabre). Pentru anii 2007, 2008 și 2009, acesta declarase venituri nete de 6 896, 1 558 EUR, respectiv 964 EUR. El deținea proprietăți imobiliare (clădiri și terenuri) în comunele Polistena și San Giorgio Morgeto și, respectiv, un teren care raporta venituri de aproximativ 530 EUR pe lună. Conform informațiilor furnizate de reclamantă la 28 noiembrie 2012, la acea dată nu primise nicio plată de la fostul ei soț. În noiembrie 2012, Ministerul francez al Afacerilor Externe și Europene i-a solicitat o recapitulare a sumelor datorate de debitor și i-a recomandat să depună o plângere în Italia pentru abandonarea familiei. Pe tot parcursul procedurii, la solicitarea recurentei, Ministerul francez al Afacerilor Externe și Europene a solicitat Ministerului italian al Informațiilor, invitându-l să depună toate eforturile pentru a pune în aplicare hotărârea de divorț și Convenția de la New York din 20 iunie 1956 privind recuperarea pensiilor alimentare în străinătate. Chiar reclamanta a contactat în mai multe rânduri administrația italiană. GRIEF Invochează art. 5 din Protocolul nr. 7, precum și Convenția de la New York din 20 iunie 1956 privind recuperarea pensiilor alimentare în străinătate și Convenția de la Haga din 2 octombrie 1973 privind obligațiile de întreținere în domeniul familiei, recurenta se plânge de inacțiunea autorităților italiene în fața cererilor sale de a obține plata pensiei alimentare. Ea subliniază că este o mamă singură, funcționar al statului francez, care trebuie să ramburseze un împrumut imobiliar. RĂSPUNSURI LA GUVERNARE Având în vedere faptul că reclamanta nu a fost parte la procedura de recuperare a creanței sale alimentare începută conform Convenției internaționale de la New York din 20 iunie 1956, guvernul consideră că o cale de atac conform legii nr. 89 din 2001 (a se vedea, de exemplu, K. c. Italia 3880′′′, § 29, 20 iulie 2004) Presupunând că reclamanta a fost exonerată de obligația de a introduce o acțiune în temeiul Legii nr. mai mult, durata procedurii de recuperare a creanței sale alimentare a fost compatibilă cu condiția de judecată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție Faptul că, potrivit celor mai recente informații furnizate de reclamantă, în Italia nu s-a dat nici o execuție la judecata Tribunalului de Mare Instanță din Colmar din 24 februarie 1998 a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție
Requête n
o
38624/07
Laura PANETTA
contre l’Italie
introduite le 24 août 2007
La requérante, M
me
Laura Panetta, est une ressortissante franco-italienne née en 1968 et résidant à Wickerschwiher (Haut-Rhin).
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante était mariée à un ressortissant italien, M.N. Le 8
décembre 1994, le couple eut un enfant, Andrea.
Par un jugement du 24 février 1998, le tribunal de Grande instance de Colmar prononça le divorce des époux et fixa, à la charge de M.N., une contribution d’entretien mensuelle de 1
200 francs (environ 182,94 euros (EUR)), somme qui aurait dû être indexée sur l’indice des prix intitulé «
ensemble des ménages hors tabac
». Le jugement de divorce fut inscrit dans les registres de l’état civil de la commune de Cinquefondi (Reggio de Calabre), en Italie.
En avril 1998, M.N. quitta la France et retourna vivre en Italie. A partir de décembre 1998, il arrêta de payer la pension alimentaire.
La requérante tenta alors de faire exécuter le jugement du 24 février 1998 en s’adressant à la caisse d’allocations familiales du Haut-Rhin. Le dossier fut transmis à la sous-direction de la coopération internationale en droit de la famille et au bureau du recouvrement des créances alimentaires à l’étranger.
Le 18 février 1999, la requérante porta plainte contre M.N. pour abandon de famille auprès du parquet de Colmar. L’issue de cette plainte n’est pas connue.
Le 21 juin 2000, les autorités italiennes informèrent le ministère français des Affaires étrangères qu’elles avaient saisi la Préfecture territorialement compétente afin de faire rechercher et entendre M.N. Celui-ci fut convoqué à la Préfecture le 8 août 2000. Il reconnut les effets du jugement du tribunal de Colmar, mais déclara ne pas être en mesure de verser les aliments car il était sans emploi
; il s’engagea à se conformer à son obligation d’entretien de son fils mineur dès que sa situation financière le permettrait.
Le 23
mars 2001, la caisse d’allocations familiales du Haut-Rhin transmit au ministère italien de l’Intérieur une attestation de la créancière et un état actualisé de la dette alimentaire.
Par une note du 26 juillet 2004, les carabiniers indiquèrent que M.N. exerçait une activité de mécanicien automobile auprès d’un garage dont il était le propriétaire. Sur la base de ces nouvelles informations, le 13 août 2004 la Préfecture de Reggio de Calabre invita M.N. à se présenter pour des communications urgentes. Cette convocation resta sans suite.
Le 17 février 2005, l’avocat de l’Etat (
avvocatura dello Stato
) fut chargé d’entamer une action judiciaire visant à obtenir la reconnaissance (
exequatur
) du jugement du tribunal de grande instance de Colmar du 24
février 1998, et ce en vue du recouvrement de la dette de la requérante. M.N. fut convoqué à une audience, fixée au 28 février 2006. Il affirma ne pas s’opposer à la demande de reconnaissance du jugement du tribunal de Colmar, mais insista sur son impossibilité de s’y conformer, et ce à cause de la précarité de sa situation financière.
Par un arrêt du 27 janvier 2010, la cour d’appel de Reggio de Calabre déclara que les conditions nécessaires à la reconnaissance en Italie du jugement du tribunal de Colmar du 24 février 1998 étaient remplies. La cour d’appel précisa que l’action en justice contre M.N. avait été entamée le 9
décembre 2005 par le ministre de l’Intérieur, agissant en qualité d’organe intermédiaire aux termes de la Convention internationale de New York du 20 juin 1956 sur le recouvrement des créances alimentaires à l’étranger.
Selon les enquêtes menées par la police douanière et fiscale italienne, M.N. était titulaire d’une activité de réparation mécanique de véhicules automobiles située à Polistena (Reggio de Calabre). Pour les années 2007, 2008 et 2009, il avait déclaré des revenus nets de 6
896, 1
558 et 964 EUR, respectivement. Il était propriétaire d’immeubles (bâtiments et terrains) dans les communes de Polistena et San Giorgio Morgeto et d’un terrain rapportant des revenus d’environ 530 EUR par mois.
Selon les informations fournies par la requérante le 28 novembre 2012, à cette date elle n’avait reçu aucun paiement de la part de son ex-mari. Le 16
novembre 2012, le ministère français des Affaires étrangères et européennes lui avait demandé un récapitulatif des sommes dues par le débiteur et lui avait conseillé de porter plainte en Italie pour abandon de famille. La requérante a déclaré ne pas souhaiter entreprendre cette action judiciaire, faute de moyens financiers.
Tout au long de la procédure, sur sollicitation de la requérante, le ministère français des Affaires étrangères et européennes demanda au ministère italien de l’Intérieur des renseignements, l’invitant à tout mettre en œuvre pour donner exécution au jugement de divorce et à la Convention de New York du 20 juin 1956 sur le recouvrement des pensions alimentaires à l’étranger. La requérante elle-même contacta à plusieurs reprises l’administration italienne.
GRIEF
Invoquant l’article 5 du Protocole n
o
7, ainsi que la Convention de New York du 20 juin 1956 sur le recouvrement des pensions alimentaires à l’étranger et la Convention de la Haye du 2 octobre 1973 sur les obligations alimentaires en matière familiale, la requérante se plaint de l’inaction des autorités italiennes face à ses demandes visant à obtenir le versement de la pension alimentaire. Elle souligne être une mère seule, fonctionnaire de l’Etat français, devant rembourser un prêt immobilier.
1.
Compte tenu du fait que la requérante n’était pas partie à la procédure pour le recouvrement de sa créance alimentaire entamée aux termes de la Convention internationale de New York du 20 juin 1956, le Gouvernement estime-t-il qu’un recours aux termes de la loi n
o
89 de 2001 (ainsi-dite «
loi Pinto
») était un remède accessible et efficace pour dénoncer devant les autorités italiennes le dépassement du «
délai raisonnable
» et obtenir une compensation financière (voir, notamment,
K. c. Italie
,
n
o
38805/97, §§
26
‑
29, 20 juillet 2004)
?
2.
A supposer que la requérante était exonérée de l’obligation d’introduire un recours aux termes de la loi «
Pinto
», la durée de la procédure pour le recouvrement de sa créance alimentaire était-elle compatible avec la condition de jugement dans un «
délai raisonnable
», au sens de l’article 6 § 1 de la Convention
?
3.
Le fait que, selon les dernières informations fournies par la requérante, aucune exécution n’a été donnée, en Italie, au jugement du tribunal de Grande instance de Colmar du 24 février 1998 a-t-il violé l’article 6 § 1 de la Convention
?