Meglič împotriva Sloveniei

Reclamantul s-a născut în 1949 și locuiește în Mirna.

La 3 ianuarie 2001 reclamantul a intentat o acțiune împotriva angajatorului său în fața Curții Supreme din Novo Mesto, cerând despăgubiri pentru daunele suferite la locul de muncă.

La 6 februarie 2002 instanța de primă instanță a ținut prima ședință. Curtea a numit doi experți. Experții și-au depus rapoartele la 16 aprilie 2002 și 17 ianuarie 2003.

La 10 martie 2003 instanța a ținut a doua ședință și a pronunțat o hotărâre prin care a acceptat cererea reclamantului în parte. Ambele părți au întârziat.

La 18 ianuarie 2004 Curtea Supremă din Ljubljana a trimis cazul pentru reexaminare în partea privind suma despăgubirii.

Între 19 aprilie 2004 și 26 noiembrie 2004 instanța de primă instanță a ținut trei ședințe.

La 21 ianuarie 2005 reclamantul a cerut un apel în judecata în cauză. 17 Reclamantul s-a plâns că procedura în care era parte a fost excesiv de lungă. El s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție, care spune următoarele: "La stabilirea drepturilor și obligațiilor sale civile ... toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de către un tribunal ... " Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că căile de atac disponibile pentru procedurile excesiv de lungi din Slovenia au fost ineficiente. art. 13 din Convenția Supremă spune următoarele: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți prevăzute în [Convenția] sunt încălcate, are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei autorități, în ciuda faptului că încălcarea a fost deja comisă de o autoritate națională. " Aceste argumente au fost urmate în mod rezonabil de către o instanță ... " În primul rând, după data de 20 ianuarie 2007, când au fost depuse, au fost depuse în fața Curții, iar a doua dispoziție a Legii nu prevedea că aceste cereri de atac vor fi depuse în mod rezonabil înaintea Curții, cu excepția cazului în care încălcarea a fost încălcată în temeiul dispoziției de la art. 1 din Legea nr. 1 din 20 ianuarie 2007". Având în vedere Legea din 2006 ca fiind în vigoare la momentul faptei (a se vedea, prin contrast, Žurej împotriva Sloveniei, (dec.), nr. 10386/03, § 17, 16 martie 2010), reclamantul nu a avut posibilitatea de a cere despăgubiri pentru întârzierile înregistrate în cadrul procedurilor (a se vedea mutatis mutandis , Tomažič împotriva Sloveniei , no. 38/02, § 41-45, 13 ianuarie 2007 și Lesjak împotriva Sloveniei, no. 33946/03, 25.01.2003, § 55-54 și a continuat ulterior în fața Curții Supreme). Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procedurii trebuie evaluată în lumina circumstanțelor cauzei și cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și a autorităților relevante și ceea ce era în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender împotriva Franței [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 27. După examinarea tuturor materialelor prezentate și având în vedere jurisprudența sa pe această temă (a se vedea Šramel împotriva Sloveniei, nr. 39154/02, §§ 21 - 23, 13 decembrie 2007 ; Lakota împotriva Sloveniei, nr. 33488/02, §§ 26-29, 7 decembrie 2006; și Kudrč împotriva Sloveniei, nr. 35489/02, §§ 21-23, 21 decembrie 2006), Curtea consideră că în cazul Curții nu a fost încălcată o cerință rezonabilă de timp pentru a se pronunța în favoarea autorității naționale, în temeiul articolului 6 din CEDO, §§ 30-26, §§ 1 din art. 13 din CEDO. În speță, Curtea nu este convinsă că reclamantul ar fi putut avea acces la cererea de despăgubire și consideră că căile de atac ale Legii din 2006 sunt ineficiente (vezi punctele 21-22 de mai sus).În ceea ce privește căile de atac disponibile înainte de punerea în aplicare a Legii din 2006, Curtea nu vede niciun motiv pentru a adopta o abordare diferită de cea adoptată în cazurile anterioare în care aceste căi de atac au fost considerate ineficiente (vezi Lukenda împotriva Sloveniei, nr. 23032/02, 6 octombrie 2005).31 În consecință, Curtea consideră că în speță a existat o încălcare a articolului 13 din cauza lipsei unei căi de atac în temeiul dreptului intern prin care reclamantul ar fi putut obține o hotărâre care să confirme dreptul său de a-și fi judecat cazul într-un timp rezonabil, așa cum este prevăzut la art. 6 § 1 II.APLICARE A ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIIONULUI ARTICOLULUILA 41.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.33.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.34.3 Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectuate efectiv și neapărat și sunt rezonabile din punct de vedere cantitativ. În cazul de față, Curtea observă că reprezentantul reclamantului a perceput 2.380 EUR pentru redactarea cererii depuse Curții. Curtea notează că reprezentantul și-a dublat taxele datorate reprezentării în fața unui tribunal internațional, pe care Curtea o consideră destul de nerezonabilă, deoarece, de exemplu, el a fost autorizat să folosească limba slovena în fața Curții. Curtea consideră că este oportun să atribuie reclamantului suma de 1.000 EUR, plus orice impozit care poate fi perceput de la solicitant. C. Impozitul de default Curtea consideră că rata de dobândă corespunzătoare ar trebui să se bazeze pe rata marginală de dobândă a Băncii Centrale Europene, care ar trebui să fie de două sute de euro, care trebuie să fie declarată în termen de trei luni. (iii) În conformitate cu art. 3 din Convenție, art. 3 din Convenție, orice impozit de trei sute de euro (în plus trei sute de puncte) poate fi adă în valoare de trei sute de euro (în plus o majoritate de trei sute de voturi) (în cazul în care reclamantul a primit o declarație finală, în conformitate cu art. 1 din Convenție, respectiv cu art. 3 din Convenție, și cu art. 6 din Convenție) (iii) (a) (a) (a) (a) (a) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) (iii) ( 1.000 EUR (o mie de euro), plus orice impozit care poate fi impus reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzii simple vor fi plătite pe sumele menționate mai sus la o rată egală cu rata dobânzii marginale a Băncii Centrale Europene în perioada de nerambursare plus trei puncte procentuale; 4. respinge în unanimitate restul cererii reclamantului de satisfacție echitabilă. făcută în limba engleză și notificată în scris la 18 aprilie 2013, în conformitate cu Regula 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Claudia Westerdiek Mark Villiger Recretașul Președinte În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și Regula 74 § 2 din Regulamentul Curții, opinia separată a judecătorului Pečić Brač je în anexa la prezenta hotărâre.

The case originated in an application (no. 29119/06) against the Republic of Slovenia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Slovenian national, Mr Stanko Meglič (“the applicant”), on 4 July 2006.

The applicant was represented by Mr B. Verstovšek, a lawyer practising in Celje. The Slovenian Government (“the Government”) were represented by their Agent.

The applicant alleged under Article 6 § 1 of the Convention that the length of the proceedings before the domestic courts to which he was a party was excessive. He also complained under Article 13 of the Convention that there was no effective domestic remedy in respect of the excessive length of the proceedings.

On 30 March 2009 the application was communicated to the Government. THE FACTS I.

On 3 January 2001 the applicant instituted proceedings against his employer before the Novo Mesto District Court seeking compensation for damage sustained at the workplace.

On 6 February 2002 the first-instance court held the first hearing. The court appointed two experts. The experts submitted their reports on 16 April 2002 and 17 January 2003.

On 10 March 2003 the court held the second hearing and rendered a judgment upholding the applicant’s request in part. Both parties appealed.

On 18 January 2004 the Ljubljana Higher Court remitted the case for re-examination in the part concerning the amount of compensation.

Between 19 April 2004 and 26 November 2004 the first-instance court held three hearings.

On 21 January 2005 the court rendered a judgment upholding the applicant’s request in part. The applicant appealed.

On 22 February 2006 the appeal court rendered judgment amending the first-instance judgment. The applicant lodged an appeal on points of law.

On 26 February 2007 the applicant lodged a supervisory appeal with the first-instance court in accordance with the Act on the Protection of the Right to a Trial without undue Delay (“the 2006 Act”).

On 13 April 2008 the president of the Supreme Court rejected the supervisory appeal on procedural grounds.

On 17 December 2008 the Supreme Court rejected the appeal on points of law. The decision was served on the applicant on 16 January 2009. II.

The applicant complained that the proceedings to which he was a party had been excessively long. He relied on Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The applicant further complained that the remedies available for excessively long proceedings in Slovenia were ineffective. Article 13 of the Convention reads as follows: “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” A. Admissibility

Firstly, the Government argued that the duration of proceedings until 1 January 2007, the date when the new legislation became operational, was not excessive and secondly, they pleaded non-exhaustion of domestic remedies for the part of the proceedings before the Supreme Court, which were conducted after 1 January 2007.

The applicant contested these arguments. 21 . The Court observes that the transitional provision of the 2006 Act, namely section 25, provides for the procedure to be followed in respect of applications where the violation of the “reasonable time” requirement has already ceased to exist and which were lodged with the Court before 1 January 2007. As the proceedings to which the applicant was a party continued before the Supreme Court after the new legislation became operational the above provision does not apply to the applicant’s case. 22 . As regards the application of other provisions of the 2006 Act, in particular its section 19, the Court notes that the proceedings in the present case had been finally resolved before the 2006 Act became operational and have subsequently continued before the Supreme Court. Having regard to the 2006 Act as in force at the material time (see by contrast, Žurej v. Slovenia, (dec.), no. 10386/03, § 17, 16 March 2010), the applicant had no possibility to claim compensation for the delays incurred in the proceedings (see mutatis mutandis , Tomažič v. Slovenia , no. 38350/02, §§ 41-45, 13 December 2007 and Lesjak v. Slovenia, no. 33946/03, §§ 54 ‑ 55, 21 July 2009). 23 . The Government’s objection concerning the exhaustion of domestic remedies should therefore be dismissed.

The Court further notes that the application is not manifestly ill ‑ founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. Nor is it inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits 1. Article 6 § 1

The period to be taken into consideration began on 3 January 2001, the day the applicant instituted proceedings before the Novo Mesto District Court, and ended on 16 January 2009, the day the Supreme Court’s judgment was served on the applicant. It therefore lasted eight years at three levels of jurisdiction.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

Having examined all the material submitted to it, and having regard to its case-law on the subject (see Šramel v. Slovenia, no. 39154/02, §§ 21 ‑ 23, 13 December 2007 ; Lakota v. Slovenia, no. 33488/02, §§ 26-29, 7 December 2006; and Marič v. Slovenia, no. 35489/02, §§ 21-23, 21 December 2006), the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable-time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1. 2. Article 13

The Court reiterates that Article 13 guarantees an effective remedy before a national authority for an alleged breach of the requirement under Article 6 § 1 to hear a case within a reasonable time (see Kudła v. Poland [GC], no. 30210/96, § 156, ECHR 2000-XI).

In the present case the Court is not persuaded that the applicant could have had access to the compensation claim and finds the remedies of the 2006 Act ineffective (see paragraphs 21-22 above). As regards the remedies available prior to the implementation of the 2006 Act, the Court sees no reason to take a different approach from that taken in earlier cases in which those remedies were considered ineffective (see Lukenda v. Slovenia , no. 23032/02, 6 October 2005).

Accordingly, the Court considers that in the present case there has been a violation of Article 13 on account of the lack of a remedy under domestic law whereby the applicant could have obtained a ruling upholding his right to have his case heard within a reasonable time, as set forth in Article 6 § 1 II.

The applicant claimed 5,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.

The Government contested the claim.

The Court considers that the applicant must have sustained non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards award him EUR 3,200 under that head. B. Costs and expenses

The applicant also claimed EUR 2,832 for the costs and expenses incurred before the Court.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. In the present case, the Court notes that the applicant’s representative charged EUR 2,380 for drafting the application submitted to the Court. The Court notes the representative doubled his fees due to the representation before an international court, which the Court finds rather unreasonable, since, for example, he was allowed to use Slovenian before the Court. The Court considers it appropriate to award the applicant EUR 1,000 under that head, plus any tax that may be chargeable to the applicant. C. Default interest

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.