PETROVIĆ AND GAJIĆ v. SERBIA
PETROVIĆ AND GAJIĆ v. SERBIA (CtEDO, 2013)
SEGUNDA SECȚIUNE Cerere nr. 36470/06 Goran PETROVI își adresează Serbiei Igor GAJIC la 4 septembrie 2006 DECLARAREA FACTELOR Reclamanții, dl Goran Petrović și dl Igor Gajić, sunt cetățeni sârbi, care s-au născut în 1967 și, respectiv, în 1973 și care în prezent îndeplinesc o condamnare la închisoare în închisoarea Sremska Mitrovica. Sunt reprezentați în fața Curții de către dl S. Protić, avocat care practică în Zemun. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 martie 2003, Primul Ministru sârb Zoran δinשić a fost asasinat. La 13 martie 2003, starea de urgență a fost declarată în Serbia. În aceeași zi Guvernul sârb a emis o directivă care a limitat unele drepturi civile în timpul statului de urgență. Habeas corpus și dreptul de a consiliere în timpul custodiei de poliție au fost suspendate. Reclamanții au fost arestați la 14 martie 2003. Ei au fost ținuți incomunicați în diferite locații până la 13 mai 2003. Potrivit reclamanților, în acel timp au fost supuși la tortură, în special bătăi, asfixiare, șocuri electrice, execuții false și amenințări. La 13 mai 2003, reclamanții au fost adusi în fața judecătorului de investigare care le-a înarmat în custodie în așteptarea anchetei penale împotriva lor. Reclamanții au plâns că au fost torturați, dar se pare că nu au fost luate măsuri în acest sens de către judecătorul de investigare. La 23 iunie 2003, avocatul reclamantului a solicitat judecătorului de investigare să colecteze documentele medicale referitoare la reclamanții din diferitele închisoare în care au fost reținuți. La 4 septembrie 2003, Amnesty International a raportat că reclamanții au fost presupus torturați. În răspunsul la acest raport, Serviciul General de Inspecție („Inspecție”) a instigat o investigație internă la 12 septembrie 2003. La 17 septembrie 2003, au fost interogați mai mulți martori și un raport a fost finalizat la 6 noiembrie 2003. Printre faptele menționate în raport, se menționează că la 1 aprilie 2003, un medic a remarcat hematoma asupra ambelor solicitanți și că la 3 aprilie 2003, gardienii de închisoare au remarcat „leziuni vizibile” asupra ambelor solicitanți. Raportul a concluzionat că acuzațiile din raportul lui Amnesty International au fost „în parte fondate”: pe de o parte, utilizarea forței împotriva reclamanților nu a fost legală, ci, pe de altă parte, tratamentul lor de către poliție nu a constituit tortură. Inspectoratul a recomandat Ministerului Internului să investigheze în continuare acest caz, să identifice persoanele care au folosit forța, să examineze motivele pentru care a fost folosită forța și să condamne persoanele responsabile în cazul în care a constatat că motivele de responsabilitate existau. Nu este clar dacă Ministerul Interiorului a făcut acest lucru. La 22 octombrie 2003, reclamanții au depus o plângere penală care susține tortura împotriva persoanelor necunoscute. Procurorul a solicitat informații suplimentare privind acest caz de la secția de poliție Kruševac. La 9 august 2004, inspectoratul a solicitat informații suplimentare privind tratamentul reclamanților de la secția de poliție Kruševac. La 18 aprilie 2005, Inspectoratul a solicitat din nou secția de poliție Kruševac să furnizeze informații privind tratamentul reclamanților. La 16 iunie 2005, șeful secției de poliție Kruševac a informat Inspectoratul că forța a fost utilizată într-adevăr împotriva reclamanților, dar că utilizarea forței a fost legală. La 13 ianuarie 2005, reclamanții au solicitat procurorului să interogheze anumite ofițeri de poliție, dar se pare că nu au primit niciun răspuns. La 17 iunie 2005, reclamanții au depus o altă plângere penală, indicând numele presupuselor infractori pentru prima dată, dar din nou se pare că nu au primit niciun răspuns. La 7 iunie 2006, la cererea reclamanților, acestea au primit un rezumat al raportului Inspectoratului din 6 noiembrie 2003. La 19 decembrie 2006, în urma unui ordin al comisarului informațional, reclamanții au fost serviți cu o versiune mai lungă a raportului Inspectorat din 6 noiembrie 2003. Cu toate acestea, nu este clar dacă întregul raport a fost transmis acestora sau o parte a acestuia. Faptele privind procedurile penale împotriva reclamanților La 15 noiembrie 2004, ambele reclamante au fost condamnate la condamnare la închisoare pentru crimă organizată. În timpul procesului de primă instanță și în apelul lor, reclamanții au susținut că au fost supuși la tortura în detenție de poliție. O audiere pentru apelul lor a fost programată în fața unui comitet de cinci judecători al Curții Supreme a Serbiei pentru 15 și 16 septembrie 2005, însă, la 14 septembrie, raportorul judecător în acest caz a fost arestat și acuzat că a acceptat bani de la unul dintre reclamanți pentru a anula hotărârea de primă instanță și a eliberat reclamanții de la detenția anterioară. La scurt timp după această arestare, unul dintre miniștrii guvernului sârb a declarat public că alți cinci judecători ai Curții Supreme a Serbiei ar fi trebuit să fie arestat. Președintele Curții Supreme a Serbiei a numit apoi un alt raportor judecător și a programat o ședință pentru 29 și 30 septembrie 2005. La 30 septembrie 2005, una din ziarele Belgradului a publicat un articol susținând că noul judecător raportor a fost, de asemenea, sub presiunea de către cartele criminale prin intermediul fiicei sale. Fiica ei a făcut apoi o declarație publică care a respins aceste acuzații. La 30 septembrie 2005, Curtea Supremă a Serbiei a schimbat calificarea juridică a infracțiunii reclamanților și a susținut atenția hotărârii de primă instanță. Reclamanții au apelat la punctele de drept care se plâng că judecătorii care se ocupă de cazul lor au acționat sub presiune de la executiv și de la mass-media și că, prin urmare, au lipsit de independență. În plus, reclamanții au susținut că noul raportor judecător a avut doar 14 zile pentru a pregăti un caz care constă din mii de pagini de materiale. Reclamanții au prezentat o mărturie a celui de-al doilea raportor în cazul lor (din procesul penal al primului raportor judecător) conform căreia ea a fost obligată să citească până la 20 de ore pe zi. La 24 martie 2006, Curtea Supremă a Serbiei, într-o altă formă, a respins apelul reclamanților asupra punctelor de drept. Reclamanții au primit această decizie la 9 iunie 2006. Legea internă relevantă Codul penal 1977 (publicat în Jurnalul Oficial al Republicii Socialiste Serbiei nr. 26/77, amendamente publicate în Jurnalul Oficial al Republicii Socialiste a Serbiei nos. 28/77, 43/77, 20/79, 24/84, 39/86, 51/87, 6/89, 42/89, și Gazettea Oficială a Republicii Serbiei nos. 16/90, 21/90, 26/91, 75/91, 9/92, 49/92, 51/92, 23/93, 67/93, 47/94, 17/95, 44/98, 10/02, 11/02, 80/02, 39/03 și 67/03) au fost în vigoare de la 1 iulie 1977 până la 1 ianuarie 2006. Articolele relevante se menționează după cum urmează: art. 66 (Tratmentul legal de către funcționarii publici care acționează în calitate oficială) „Cine acționează într-o capacitate oficială neregulă sau insultă o altă persoană sau trata altfel o astfel de persoană în mod umilitor și degradant, este pedepsit cu închisoare de la trei luni la trei ani.” Codul de procedură penală 2001 (publicat în Jurnalul Oficial al Republicii Federale de Iugoslavia nr. 70/01, amendamente publicate în Jurnalul Oficial al Republicii Federale Iugoslave nr. 68/02 și în Jurnalul Oficial al Republicii Serbiei nos. 58/04, 85/05, 115/05, 49/07, 20/09 și 72/09 au fost în vigoare de la 28 martie 2002 până la 15 ianuarie 2013. Cele mai multe infracțiuni penale (inclusiv maltraturile de către funcționarii publici care acționează în calitate oficială) sunt supuse urmăririi publice, dar unele infracțiuni minore sunt supuse doar urmăririi private. Prin art. 20 din Codul, procurorul public trebuie să proceseze atunci când există suficiente dovezi că o persoană numită a comis o infracțiune care este supusă urmăririi publice. art. 61 din Codul prevede că atunci când procurorul decide să nu pună în aplicare o astfel de infracțiune din cauza lipsei de dovezi, victima infracțiunii poate, totuși, să înceapă un proces subsidiar în termen de opt zile de la notificarea deciziei procurorului public. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 3 din Convenție că au fost torturați în timp ce au fost în custodie de poliție și că nu au existat anchete oficiale eficace privind tortura lor. În temeiul articolului 5 § 2, ei se plâng că nu au fost informați cu privire la motivele de arestare a acestora. În plus, acestea se plâng în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 că nu au avut un proces penal echitabil de către un tribunal independent și imparțial. Întrebări PENTRU PARTE Este plângerea reclamanților în temeiul aspectului procedural al articolului 3 compatibil cu dispozițiile Convenției, ratione temporis , având în vedere că presupusul lor maltrat de către poliție data din 2003 (a se vedea Stanimirović c. Serbia, nr. 26088/06, § 28, 18 octombrie 2011 și autoritățile citate în acest articol)? Având în vedere plângerile de mai sus prevăzute la art. 3, reclamanții au respectat termenul de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție (a se vedea Stanimirović , citat mai sus, și autoritățile citate în acest articol)? având în vedere protecția procedurală împotriva torturei (a se vedea punctul 1) 131 din Labita v. Italia [GC], nr. 26772/95, CEDH 2000-IV), a fost ancheta în acest caz de către autoritățile interne în încălcarea articolului 3 din Convenție? Guvernul este solicitat să prezinte următoarele documente: o copie a întregii dosare referitoare la presupusele maltraturi ale reclamanților de la Serviciul Inspectorului General (în special, toate rapoartele sale privind acest caz), Biroul Procurorului din Kruševac și închisoarea Kruševac (în special nota oficială redactată de personalul de închisoare la 3 aprilie 2003); o copie a dosarelor medicale ale reclamanților de la Ambulanția Ićevac și sediul de poliție Varvarin; Ordonanța de serviciu a inspectorului general 2001 ( Pravilnik o radu službe Generalnog inspektora RJB ) și o copie a întregii dosare penale din procedura penală împotriva reclamanților. Reclamanții au avut o audiere echitabilă în determinarea acuzațiilor penale împotriva acestora, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție? În special, a fost instanța care a tratat cazul reclamanților independent și imparțial, conform articolului 6 § 1 din Convenție?