Petrović și Gajić împotriva Serbiei

SEGUNDA SECȚIUNE Cerere nr. 36470/06 Goran PETROVI își adresează Serbiei Igor GAJIC la 4 septembrie 2006 DECLARAREA FACTELOR Reclamanții, dl Goran Petrović și dl Igor Gajić, sunt cetățeni sârbi, care s-au născut în 1967 și, respectiv, în 1973 și care în prezent îndeplinesc o condamnare la închisoare în închisoarea Sremska Mitrovica. Sunt reprezentați în fața Curții de către dl S. Protić, avocat care practică în Zemun. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 martie 2003, Primul Ministru sârb Zoran δinשić a fost asasinat. La 13 martie 2003, starea de urgență a fost declarată în Serbia. În aceeași zi Guvernul sârb a emis o directivă care a limitat unele drepturi civile în timpul statului de urgență.

Habeas corpus și dreptul de a consiliere în timpul custodiei de poliție au fost suspendate. Reclamanții au fost arestați la 14 martie 2003. Ei au fost ținuți incomunicați în diferite locații până la 13 mai 2003. Potrivit reclamanților, în acel timp au fost supuși la tortură, în special bătăi, asfixiare, șocuri electrice, execuții false și amenințări. La 13 mai 2003, reclamanții au fost adusi în fața judecătorului de investigare care le-a înarmat în custodie în așteptarea anchetei penale împotriva lor. Reclamanții au plâns că au fost torturați, dar se pare că nu au fost luate măsuri în acest sens de către judecătorul de investigare. La 23 iunie 2003, avocatul reclamantului a solicitat judecătorului de investigare să colecteze documentele medicale referitoare la reclamanții din diferitele închisoare în care au fost reținuți.

La 4 septembrie 2003, Amnesty International a raportat că reclamanții au fost presupus torturați. În răspunsul la acest raport, Serviciul General de Inspecție („Inspecție”) a instigat o investigație internă la 12 septembrie 2003. La 17 septembrie 2003, au fost interogați mai mulți martori și un raport a fost finalizat la 6 noiembrie 2003. Printre faptele menționate în raport, se menționează că la 1 aprilie 2003, un medic a remarcat hematoma asupra ambelor solicitanți și că la 3 aprilie 2003, gardienii de închisoare au remarcat „leziuni vizibile” asupra ambelor solicitanți. Raportul a concluzionat că acuzațiile din raportul lui Amnesty International au fost „în parte fondate”: pe de o parte, utilizarea forței împotriva reclamanților nu a fost legală, ci, pe de altă parte, tratamentul lor de către poliție nu a constituit tortură.

Inspectoratul a recomandat Ministerului Internului să investigheze în continuare acest caz, să identifice persoanele care au folosit forța, să examineze motivele pentru care a fost folosită forța și să condamne persoanele responsabile în cazul în care a constatat că motivele de responsabilitate existau. Nu este clar dacă Ministerul Interiorului a făcut acest lucru. La 22 octombrie 2003, reclamanții au depus o plângere penală care susține tortura împotriva persoanelor necunoscute. Procurorul a solicitat informații suplimentare privind acest caz de la secția de poliție Kruševac. La 9 august 2004, inspectoratul a solicitat informații suplimentare privind tratamentul reclamanților de la secția de poliție Kruševac.

La 18 aprilie 2005, Inspectoratul a solicitat din nou secția de poliție Kruševac să furnizeze informații privind tratamentul reclamanților. La 16 iunie 2005, șeful secției de poliție Kruševac a informat Inspectoratul că forța a fost utilizată într-adevăr împotriva reclamanților, dar că utilizarea forței a fost legală. La 13 ianuarie 2005, reclamanții au solicitat procurorului să interogheze anumite ofițeri de poliție, dar se pare că nu au primit niciun răspuns. La 17 iunie 2005, reclamanții au depus o altă plângere penală, indicând numele presupuselor infractori pentru prima dată, dar din nou se pare că nu au primit niciun răspuns.

La 7 iunie 2006, la cererea reclamanților, acestea au primit un rezumat al raportului Inspectoratului din 6 noiembrie 2003. La 19 decembrie 2006, în urma unui ordin al comisarului informațional, reclamanții au fost serviți cu o versiune mai lungă a raportului Inspectorat din 6 noiembrie 2003. Cu toate acestea, nu este clar dacă întregul raport a fost transmis acestora sau o parte a acestuia. Faptele privind procedurile penale împotriva reclamanților La 15 noiembrie 2004, ambele reclamante au fost condamnate la condamnare la închisoare pentru crimă organizată. În timpul procesului de primă instanță și în apelul lor, reclamanții au susținut că au fost supuși la tortura în detenție de poliție.

O audiere pentru apelul lor a fost programată în fața unui comitet de cinci judecători al Curții Supreme a Serbiei pentru 15 și 16 septembrie 2005, însă, la 14 septembrie, raportorul judecător în acest caz a fost arestat și acuzat că a acceptat bani de la unul dintre reclamanți pentru a anula hotărârea de primă instanță și a eliberat reclamanții de la detenția anterioară. La scurt timp după această arestare, unul dintre miniștrii guvernului sârb a declarat public că alți cinci judecători ai Curții Supreme a Serbiei ar fi trebuit să fie arestat. Președintele Curții Supreme a Serbiei a numit apoi un alt raportor judecător și a programat o ședință pentru 29 și 30 septembrie 2005. La 30 septembrie 2005, una din ziarele Belgradului a publicat un articol susținând că noul judecător raportor a fost, de asemenea, sub presiunea de către cartele criminale prin intermediul fiicei sale.

Fiica ei a făcut apoi o declarație publică care a respins aceste acuzații. La 30 septembrie 2005, Curtea Supremă a Serbiei a schimbat calificarea juridică a infracțiunii reclamanților și a susținut atenția hotărârii de primă instanță. Reclamanții au apelat la punctele de drept care se plâng că judecătorii care se ocupă de cazul lor au acționat sub presiune de la executiv și de la mass-media și că, prin urmare, au lipsit de independență. În plus, reclamanții au susținut că noul raportor judecător a avut doar 14 zile pentru a pregăti un caz care constă din mii de pagini de materiale. Reclamanții au prezentat o mărturie a celui de-al doilea raportor în cazul lor (din procesul penal al primului raportor judecător) conform căreia ea a fost obligată să citească până la 20 de ore pe zi.

La 24 martie 2006, Curtea Supremă a Serbiei, într-o altă formă, a respins apelul reclamanților asupra punctelor de drept. Reclamanții au primit această decizie la 9 iunie 2006. Legea internă relevantă Codul penal 1977 (publicat în Jurnalul Oficial al Republicii Socialiste Serbiei nr. 26/77, amendamente publicate în Jurnalul Oficial al Republicii Socialiste a Serbiei nos. 28/77, 43/77, 20/79, 24/84, 39/86, 51/87, 6/89, 42/89, și Gazettea Oficială a Republicii Serbiei nos.

16/90, 21/90, 26/91, 75/91, 9/92, 49/92, 51/92, 23/93, 67/93, 47/94, 17/95, 44/98, 10/02, 11/02, 80/02, 39/03 și 67/03) au fost în vigoare de la 1 iulie 1977 până la 1 ianuarie 2006. Articolele relevante se menționează după cum urmează: art. 66 (Tratmentul legal de către funcționarii publici care acționează în calitate oficială) „Cine acționează într-o capacitate oficială neregulă sau insultă o altă persoană sau trata altfel o astfel de persoană în mod umilitor și degradant, este pedepsit cu închisoare de la trei luni la trei ani.” Codul de procedură penală 2001 (publicat în Jurnalul Oficial al Republicii Federale de Iugoslavia nr. 70/01, amendamente publicate în Jurnalul Oficial al Republicii Federale Iugoslave nr. 68/02 și în Jurnalul Oficial al Republicii Serbiei nos.

58/04, 85/05, 115/05, 49/07, 20/09 și 72/09 au fost în vigoare de la 28 martie 2002 până la 15 ianuarie 2013. Cele mai multe infracțiuni penale (inclusiv maltraturile de către funcționarii publici care acționează în calitate oficială) sunt supuse urmăririi publice, dar unele infracțiuni minore sunt supuse doar urmăririi private. Prin art. 20 din Codul, procurorul public trebuie să proceseze atunci când există suficiente dovezi că o persoană numită a comis o infracțiune care este supusă urmăririi publice. art. 61 din Codul prevede că atunci când procurorul decide să nu pună în aplicare o astfel de infracțiune din cauza lipsei de dovezi, victima infracțiunii poate, totuși, să înceapă un proces subsidiar în termen de opt zile de la notificarea deciziei procurorului public.

Reclamanții se plâng în temeiul articolului 3 din Convenție că au fost torturați în timp ce au fost în custodie de poliție și că nu au existat anchete oficiale eficace privind tortura lor. În temeiul articolului 5 § 2, ei se plâng că nu au fost informați cu privire la motivele de arestare a acestora. În plus, acestea se plâng în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 că nu au avut un proces penal echitabil de către un tribunal independent și imparțial. Întrebări PENTRU PARTE Este plângerea reclamanților în temeiul aspectului procedural al articolului 3 compatibil cu dispozițiile Convenției, ratione temporis , având în vedere că presupusul lor maltrat de către poliție data din 2003 (a se vedea Stanimirović c. Serbia, nr. 26088/06, § 28, 18 octombrie 2011 și autoritățile citate în acest articol)?

Având în vedere plângerile de mai sus prevăzute la art. 3, reclamanții au respectat termenul de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție (a se vedea Stanimirović , citat mai sus, și autoritățile citate în acest articol)? având în vedere protecția procedurală împotriva torturei (a se vedea punctul 1) 131 din Labita v. Italia [GC], nr. 26772/95, CEDH 2000-IV), a fost ancheta în acest caz de către autoritățile interne în încălcarea articolului 3 din Convenție?

Guvernul este solicitat să prezinte următoarele documente: o copie a întregii dosare referitoare la presupusele maltraturi ale reclamanților de la Serviciul Inspectorului General (în special, toate rapoartele sale privind acest caz), Biroul Procurorului din Kruševac și închisoarea Kruševac (în special nota oficială redactată de personalul de închisoare la 3 aprilie 2003); o copie a dosarelor medicale ale reclamanților de la Ambulanția Ićevac și sediul de poliție Varvarin; Ordonanța de serviciu a inspectorului general 2001 ( Pravilnik o radu službe Generalnog inspektora RJB ) și o copie a întregii dosare penale din procedura penală împotriva reclamanților. Reclamanții au avut o audiere echitabilă în determinarea acuzațiilor penale împotriva acestora, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție?

În special, a fost instanța care a tratat cazul reclamanților independent și imparțial, conform articolului 6 § 1 din Convenție?

SECOND SECTION

Application no. 36470/06 Goran PETROVIĆ and Igor GAJIC against Serbia lodged on 4 September 2006

STATEMENT OF FACTS

The applicants, Mr Goran Petrović and Mr Igor Gajić, are Serbian nationals, who were born in 1967 and 1973 respectively and are currently serving a prison sentence in Sremska Mitrovica Prison. They are represented before the Court by Mr S. Protić, a lawyer practising in Zemun. The circumstances of the case 1. Concerning the applicants’ alleged torture The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. On 12 March 2003 Serbian Prime Minister Zoran Đinđić was assassinated. On 13 March 2003 the state of emergency was declared in Serbia. On the same day the Serbian Government issued a directive which limited some civil rights during the state of emergency. Among others, habeas corpus and the right to counsel during police custody were suspended.

The applicants were arrested on 14 March 2003. They were held incommunicado at different locations until 13 May 2003. According to the applicants, during that time they were subjected to torture, notably, beatings, asphyxiation, electric shocks, mock executions and threats. On 13 May 2003 the applicants were brought before the investigating judge who remanded them in custody pending criminal investigation against them. The applicants complained that they had been tortured, but it would appear that no steps were taken in this regard by the investigating judge. On 23 June 2003 the applicants’ counsel requested the investigating judge to gather the medical documentation concerning the applicants from different prisons in which they had been detained.

On 4 September 2003 Amnesty International reported that the applicants had allegedly been tortured. In response to this report, the Inspectorate General’s Service (“Inspectorate”) instigated an internal investigation on 12 September 2003. On 17 September 2003 several witnesses were questioned and a report was finalised on 6 November 2003. Among the facts mentioned in the report, it is stated that on 1 April 2003 a doctor had noted hematoma on both applicants and that on 3 April 2003 prison guards had noted “visible injuries” on both applicants. The report concluded that the allegations from the Amnesty International’s report were “partly founded”: on the one hand, the use of force against the applicants had not been lawful, but on the other hand, their treatment by the police had not amounted to torture.

The Inspectorate recommended the Ministry of Interior to further investigate this case, identify the persons who had used force, examine the reasons why the force had been used, and sanction those responsible in case it found that the grounds for responsibility existed. It is not clear whether the Ministry of Interior did so. On 22 October 2003 the applicants filed a criminal complaint alleging torture against unknown persons. The public prosecutor requested further information concerning this case from the Kruševac Police Station. On 9 August 2004 the Inspectorate requested more information concerning the applicants’ treatment from the Kruševac Police Station. On 18 April 2005 the Inspectorate requested again the Kruševac Police Station to provide information concerning the applicants’ treatment.

On 16 June 2005 the chief of the Kruševac Police Station informed the Inspectorate that force had indeed been used against the applicants but that the use of force has been lawful. On 13 January 2005, the applicants asked the public prosecutor to interview certain police officers, but it would appear that they have received no response. On 17 June 2005, the applicants filed another criminal complaint, indicating the names of the alleged perpetrators for the first time, but again it would appear that they have received no response. On 7 June 2006, upon the applicants’ request, they received a summary of the Inspectorate’s report of 6 November 2003. On 19 December 2006, following an order by the Information Commissioner, the applicants were served with a longer version of the Inspectorate’s report of 6 November 2003. It is not clear, however, whether the entire report was delivered to them or a part of it.

2. Facts concerning the criminal proceedings against the applicants On 15 November 2004 both applicants were sentenced to prison sentences for organised crime. During the first-instance trial and in their appeal, the applicants maintained that they had been subjected to torture in police detention. A hearing for their appeal was scheduled before a five-judge committee of the Supreme Court of Serbia for 15 and 16 September 2005. However, on 14 September the judge rapporteur in this case was arrested and charged with accepting money from one of the applicants to quash the first-instance judgment and release the applicants from pre-trial detention. Shortly after that arrest, one of the ministers in the Serbian Government publicly stated that five other judges of the Supreme Court of Serbia should have also been arrested.

The President of the Supreme Court of Serbia then appointed another judge rapporteur and scheduled a hearing for 29 and 30 September 2005. On 30 September 2005 one of the Belgrade newspapers published an article claiming that the new judge rapporteur was also under the pressure from criminal cartels through her daughter. Her daughter then made a public statement refuting those allegations. On 30 September 2005 the Supreme Court of Serbia changed the legal qualification of the applicants’ offence and upheld the reminder of the first-instance judgement. The applicants appealed on points of law complaining that the judges dealing with their case had acted under the pressure from the executive and the media and that they had therefore lacked independence.

Additionally, the applicants claimed that the new judge rapporteur had had only 14 days to prepare a case which consisted of thousands of pages of material. The applicants submitted a testimony of the second judge rapporteur in their case (from the criminal trial of the first judge rapporteur) according to which she had been obliged to read up to 20 hours per day. On 24 March 2006, the Supreme Court of Serbia, in another formation rejected the applicants’ appeal on points of law. The applicants received that decision on 9 June 2006. B. Relevant domestic law The Criminal Code 1977 (published in Official Gazette of the Socialist Republic of Serbia no. 26/77, amendments published in Official Gazette of the Socialist Republic of Serbia nos.

28/77, 43/77, 20/79, 24/84, 39/86, 51/87, 6/89, 42/89, and Official Gazette of the Republic of Serbia nos. 16/90, 21/90, 26/91, 75/91, 9/92, 49/92, 51/92, 23/93, 67/93, 47/94, 17/95, 44/98, 10/02, 11/02, 80/02, 39/03 and 67/03) was in force from 1 July 1977 until 1 January 2006. The relevant Article reads as follows: Article 66 (Ill-treatment by public officials acting in an official capacity) “Whoever acting in an official capacity ill-treats or insults another or otherwise treats such person in a humiliating and degrading manner, shall be punished with imprisonment from three months to three years.” The Code of Criminal Procedure 2001 (published in Official Gazette of the Federal Republic of Yugoslavia no. 70/01, amendments published in Official Gazette of the Federal Republic of Yugoslavia no. 68/02 and Official Gazette of the Republic of Serbia nos.

58/04, 85/05, 115/05, 49/07, 20/09 and 72/09) was in force from 28 March 2002 until 15 January 2013. Most criminal offences (including ill-treatment by public officials acting in an official capacity) are subject to public prosecution, but some minor offences are only subject to private prosecution. By Article 20 of the Code, the public prosecutor must prosecute when there is sufficient evidence that a named individual has committed a criminal offence which is subject to public prosecution. Article 61 of the Code provides that when the public prosecutor decides not to prosecute such an offence because of the lack of evidence, the victim of the offence may nevertheless start a subsidiary prosecution within eight days from the notification of the public prosecutor’s decision.

COMPLAINTS The applicants complain under Article 3 of the Convention that they were tortured while in police custody and that there was no effective official investigation into their torture. Under Article 5 § 2 they complain that they were not informed of the reasons for their arrest. Furthermore, they complain under Articles 6 § 1 and 13 that they did not have a fair criminal trial by an independent and impartial tribunal.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1. Is the applicants’ complaint under the procedural aspect of Article 3 compatible with the provisions of the Convention, ratione temporis , given that their alleged ill-treatment by the police dates back to 2003 (see Stanimirović v. Serbia, no. 26088/06, § 28, 18 October 2011 and the authorities cited therein)? 2. Having regard to the above complaints under Article 3, have the applicants complied with the six-month time-limit laid down in Article 35 § 1 of the Convention (see Stanimirović , cited above, and the authorities cited therein)? 3. Having regard to the procedural protection from torture (see paragraph 131 of Labita v. Italy [GC], no. 26772/95, ECHR 2000-IV), was the investigation in the present case by the domestic authorities in breach of Article 3 of the Convention?

The Government are requested to submit the following documents: a) a copy of the entire files concerning the applicants’ alleged ill-treatment from the Inspector General’s Service (notably, all its reports concerning this case), the Office of the Public Prosecutor in Kruševac, and the Kruševac Prison (notably, the official note drafted by prison staff on 3 April 2003); b) a copy of the applicants’ medical files from the Ćićevac Ambulance and the Varvarin Police Station; c) the Inspector General’s Service Ordinance 2001 ( Pravilnik o radu službe Generalnog inspektora RJB ) and d) a copy of the entire criminal file from the criminal proceedings against the applicants. 4. Did the applicants have a fair hearing in the determination of the criminal charges against them, in accordance with Article 6 § 1 of the Convention?

In particular, was the court which dealt with the applicants’ case independent and impartial, as required by Article 6 § 1 of the Convention?