AFFAIRE PANTELIOU-DARNE ET BLANTZOUKA c. GRÈCE

La originea cauzei se găsesc două cereri (n os 25143/08 și 25156/08) adresate Republicii Elenă și pe care două cetățene ale acestui Stat, d-nele Dimitra Panteliou-Darne și Despina Blantzouka ( " reclamantele " ), au sesizat Curtea la 22 și 21 mai 2008 respectiv în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( " Convenția " ).

Reclamantele sunt reprezentate de d-na F. Spyropoulos, avocat la Baroul de Atena. Guvernul grec ( " Guvernul " ) este reprezentat de delegații agenților săi, d-nii S. Spyropoulos, asistent la Consiliul Juridic al Statului, și C. Poulakos, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantele invocă în special o încălcare a dreptului lor la respectul bunurilor lor, garantat de art. 1 al Protocolului n o 1.

La 25 februarie 2010, cererile au fost comunicate Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. FAPTE I.

În 1984 și 1990 respectiv, au fost angajate de compania aeriană Olympic Airways (în ceea ce urmează " O.A. "), o întreprindere din sectorul public la acea vreme, ca stewardese. Soțul primei reclamante lucra în sectorul public și soțul celei de-a doua lucra și el la O.A. În septembrie 1989 și martie 1996, au avut fiecare câte un copil. 7. art. 11 al legii nr. 1505/1984, privind restructurarea scalelor salariale ale funcționarilor, după cum a fost modificată de legea nr. 2470/1997, prevedea că dacă unul dintre soți era funcționar public și celălalt lucra în " rest " al sectorului public, după cum se preciza în art. 6 § 1 al legii nr. 1256/1982, alocația familială ar fi primită numai de către unul dintre soți. Conform articolului 1 § 6 al legii nr. 1256/1982, O.A. făcea parte din rest din sectorul public.

În vertu al legislației menționate mai sus, O.A. nu a versado alocația familială reclamantelor. La 12 februarie și 11 ianuarie 2001 respectiv, acestea au sesizat instanțele civile cu două acțiuni împotriva O.A. urmând să obțină retroactiv sumele datorate cu titlu de alocație familială în cauză ; 1 208 254 drahme (3 545,87 euro) de la 30 septembrie 1989 pentru prima reclamantă și 478 406 drahme (1 403,98 euro) de la 30 martie 1996 pentru a doua. Au solicitat, de asemenea, plata anticipată a unei sume lunare de 12 371 drahme (36,31 euro) și respectiv 9 519 drahme (27,94 euro) de la ianuarie 2001.

La 16 septembrie 2002, tribunalul de primă instanță din Atena a respins acțiunea primei reclamante ca neîntemeiată (decizie nr. 2083/2002). La 29 ianuarie 2003, aceasta a depus apel.

Între timp, la 13 septembrie 2002, tribunalul de primă instanță din Atena a admis cererea celei de-a doua reclamante. Această instanță a respins obiecția O.A., și anume că exercitarea dreptului în cauză s-a făcut în mod abuziv (decizie nr. 2061/2002). La 26 noiembrie 2002, partea adversă a depus apel.

La 17 iunie și 1 iulie 2003, curtea de apel din Atena a constatat pe de o parte că reclamantele aveau dreptul la alocația cerută ținând seama de faptul că, prin hotărârea sa nr. 3/2001 din 7 martie 2001, Curtea Supremă specială a declarat art. 11 din legea nr. 1505/1984 neconstitucional ca fiind contrar principiului egalității. Pe de altă parte, curtea de apel s-a gândit la circumstanțele în care reclamantele revendicaseră dreptul de a percepe alocația în cauză și a examinat dacă exercitarea respectivului drept s-a făcut în mod abuziv, conform articolului 281 al Codului civil. Conform acestei dispoziții, nu este permis ca exercitarea unui drept să depășească limitele stabilite de bună credință, bunele moravuri și scopul socio-economic al dreptului în cauză.

În particular, curtea de apel a observat că reclamantele primeau fiecare lună, în perioadele litigioase, fișa lor de salariu pe care apărea în mod analitic salariul lor precum și încărcăturile lor salariale. Curtea de apel a notat că toate fișele de salariu conțineau un avis conform căruia, în cazul dezacordului cu calculul salariului, interesoase erau invitate să facă cunoscute obiecțiile lor angajatorului. În caz contrar, era menționat că O.A. va considera că interesoase aprobau calculul salariului așa cum era enunțat în fișa de salariu. Ulterior, curtea de apel a notat că reclamantele nu au ridicat niciodată, în perioada de peste zece și respectiv cinci ani și după nașterea copiilor lor, obiecții la angajatorul lor cu privire la absența plății alocației în cauză. De altfel, respectiva instanță a observat că în aceeași perioadă alți angajați cu copii se plânseseră deja la O.A. cu privire la omisiunea acesteia de a le versa alocația precitată. Curtea de apel a concluzionat că atitudinea reclamantelor în curs de o perioadă atât de lungă îi permituse cu legitimitate O.A. să concluzioneze că chestiunea relației sale salariale cu reclamantele era reglată definitiv. Conform curții de apel, acest element era preponderent pentru gestionarea financiară a întreprinderii ; de fapt, O.A. avea interes să știe în timp util numărul angajaților săi care nu erau de acord cu traiul lor salarial pentru a-și proiecta obligațiile financiare în viitor. Curtea de apel a observat în acest sens că acordarea retroactiv a alocației tuturor angajaților O.A. care aveau dreptul la ea s-ar ridica la peste 5 000 000 000 drahme (aproximativ 14 673 513 euro) și ar submina situația economică a companiei aeriene, care se confrunta deja cu probleme financiare grave și era supusă unui plan de restructurare financiară conform legilor nr. 2271/1994 și 2602/1998. Cât pentru pretențiile viitoare ale reclamantelor, curtea de apel a respins această parte a acțiunilor lor ca prematură (hotărâri nr. 5076/2003 și 5690/2003).

La 15 aprilie și 10 februarie 2006 respectiv, reclamantele s-au pourvăzut în casație. Prin două hotărâri din 6 noiembrie 2007, Curtea de Casație a confirmat hotărârile atacate și a respins pourvuirile reclamantelor. În particular, înaltul corp jurisdicțional civil a considerat că curtea de apel interpretase corect art. 281 al Codului civil considerând că exercitarea dreptului recunoscut reclamantelor s-a făcut în mod abuziv, în sensul dispoziției menționate mai sus (hotărâri nr. 1913/2007 și 1914/2007). Aceste hotărâri au fost puse la punct și certificate conform la 23 noiembrie și respectiv 11 decembrie 2007. II.

Reiese din jurisprudența Curții de Casație că aplicarea articolului 281 al Codului civil nu presupune doar inerția din partea beneficiarului dreptului în cauză. Atitudinea sa trebuie, în plus, să evidențieze, în mod obiectiv și în bună credință că nu are intenția exercita acest drept. Pornind de aici, revendicarea ulterioară a acestui drept, combinată cu consecințe grave asupra situației părții adverse, ar putea fi considerată abuzivă (a se vedea hotărârile Curții de Casație nr. 1752/84 (plenară), 62/90 (plenară), 232/2001).

Conform jurisprudenței Curții de Casație, renunțarea din partea angajatului la dreptul lui de a-și primi remunerația este nulă, în măsura în care privește salariul minim prevăzut de legislația relevantă sau convențiile colective de muncă (a se vedea, inter alia, hotărârea nr. 1089/2006). De altfel, conform Curții a Uniunii Europene, invocarea de către un Stat a problemelor financiare cu care s-ar putea confrunta, nu este suficientă în sine pentru a-l exonera de obligația sa de a se conforma normelor dreptului Uniunii Europene privind egalitatea sexelor (a se vedea, inter alia, hotărârile nr. C-187/98, 28.10.1999 și C-196/02, 10.3.2005).

Dispoziția relevantă a legii nr. 1505/1984, privind restructurarea scalelor salariale ale funcționarilor în vigoare la vremea faptelor, era redactată după cum urmează : art. 11 § 6 " (...) Dacă unul dintre soți este funcționar public sau angajat dintr-o persoană morală de drept public sau administrație locală, în activitate sau retragere și celălalt este angajat, în activitate sau retragere : a) din rest din sectorul public, după cum se precizează în art. 6 § 1 al legii nr. 1256/1982. b) persoane morale de drept public care nu sunt incluse în noțiunea de sector public menționată mai sus dar care funcționează cu toate acestea sub forma de organisme de utilitate publică sau întreprinderi de stat, alocația familială este acordată doar unuia din cei doi soți, conform alegerii lor. "

În vertu al hotărârii nr. 3/2001, Curtea Supremă specială a considerat că art. 11 al legii nr. 1505/1984 era neconstitucional ca fiind contrar principiului egalității. În particular, această instanță a considerat că discriminarea între funcționari care se găsesc în aceeași situație familială, din motive care nu sunt legate de munca produsă de ei înșiși ci de statutul profesional al soților sau soțiilor lor, nu era conformă principiului egalității. De altfel, Curtea Supremă specială a considerat că o asemenea diferență de tratament era și contrară articolului 21 al Constituției, dispoziție care consacră protecția familiei, conform căruia contribuția soților la familia lor trebuie să fie echitabilă. ÎN DREPT I.

Reclamantele se plâng că au fost unjust lipsite de dreptul lor la alocația familială. Invocă art. 1 al Protocolului n o 1, care se citește după cum urmează : " Oricine are dreptul la respectul bunurilor. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care-l au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi. " A. Cu privire la admisibilitate

Curta constată că acest protest nu este manifestă netemeinic în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Observă, de altfel, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este, prin urmare, necesar să-l declare admisibil. B. Cu privire la fond 1. Tezele parties

În primul rând, reclamantele afirmă că au exercitat dreptul lor legal de a revendica în instanță pretențiile lor, care, de altfel, nu erau prescrise. Citează un extras din hotărârea nr. 701/2009 a Curții de Casație, în care a considerat că " (...) doar inerția titularului unui drept pentru o perioadă mai scurtă decât cea prevăzută pentru prescripție, precum și convingerea datornicului că acest drept nu există sau că nu va fi exercitat, nu sunt în principiu suficiente pentru a face abuzivă exercitarea respectivului drept ". Subliniază că preschimbarea unui drept înainte de prescripția sa pune în pericol siguranța juridică.

Reclamantele consideră că nu au dat dovezi de inerție și că nu li se poate reproșa că nu au ațipat împotriva angajatorului lor la o vreme când practica sa de a nu versa alocație familială era considerată ca fiind legitimă. De altfel, la acea vreme, chestiunea constituționalității legislației în cauză era în curs de judecată în fața Curții Supreme speciale. Reclamantele adaugă că instanțele interne nu ar fi trebuit să se refere la convingerea O.A. că nu vor revendica alocațiile lor, întrucât întreprinderea trebuia deja să facă față multor acțiuni formulate de alți angajați.

Conform reclamantelor, suma pretențiilor lor (a se vedea §8 mai-sus) nu era importantă și mai ales nu era susceptibilă să aducă atingere interesului general. Aceasta ar fi confirmată și de faptul că instanțele interne au admis acțiuni similare formulate de alți angajați ai O.A. Subliniază, în final, că gestionarea financiară slabă a O.A. nu poate constitui o scuză pentru încălcarea drepturilor salariaților.

Guvernul contrareplică că extractul din hotărârea nr. 701/2009 a Curții de Casație citat de reclamante este scos din context. Citează continuarea care se citește după cum urmează : " În cazul în care titularul dreptului încearcă să răstoarne o situație deja stabilită, lucru care ar avea consecințe nefavorabile pentru datornic dar nu neapărat solicitante sau imposibile, exercitarea acestui drept riscă să se dovedească incompatibilă cu bună credința și bunele moravuri și prin urmare abuzivă ".

Guvernul procedează ulterior la o analiză a noțiunii de abuz de drept, în sensul articolului 281 al Codului civil (a se vedea în special paragraful 15 mai-sus), și concluzionează că în speța acțiunea reclamantelor era de fapt abuzivă : acestea au neglijat, pentru o lungă perioadă, contestarea omisiunii angajatorului lor de a le versa alocațiile litigioase. El consideră că reclamantele creaseră astfel convingerea la angajatorul lor că nu doresc revendica aceste alocații. Subliniază că un număr considerabil de angajați începuseră deja să pună sub semnul întrebării legalitatea practicii O.A. de a nu versa alocații familiale, chiar dacă această practică era în conformitate cu legile nr. 1414/1984 și 2470/1997. O treime din angajații O.A. sesizaseră deja în 1994 instanțele interne cu acțiuni similare cu cea a reclamantelor. Guvernul adaugă că suma ridicată a cheltuielilor judiciare nu era motiv valid pentru a dispensa reclamantele de obligația lor de a sesiza mai devreme instanțele. Dată fiind numărul angajaților O.A. care sesizaseră instanțele, Guvernul estimează că plata alocațiilor respective s-ar ridica la aproximativ 14 700 000 euro. Făcând referință la situația economică proastă a O.A. Guvernul susține că plata unei asemenea sume ar face imposibilă continuarea activității O.A. Guvernul observă că suma redusă a pretențiilor reclamantelor nu era suficientă pentru a face să dispară caracterul abuziv al exercitării dreptului lor.

În final, neconstitucionalitatea articolului 11 al legii nr. 1505/1984 nu avea impact asupra caracterului abuziv al acțiunii reclamantelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât acestea sesizaseră instanțele civile cu câteva săptămâni înainte de publicarea hotărârii nr. 3/2001 a Curții Supreme speciale pronunțând neconstitucionalitatea legii menționate. 2. Aprecierea Curții a) Cu privire la existența unui " bun " în sensul articolului 1 al Protocolului n o 1

Curta reamintește că un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 al Protocolului n o 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează privesc " bunuri " în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de " bunuri " poate acoperi atât " bunuri actuale " cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o " speranță legitimă " de a obține folosirea efectivă a unui drept de proprietate ( Printul Hans-Adam II din Liechtenstein c. Germania [GC], nr. 42527/98, §§ 82-83, CEDH 2001 ‑ VIII, și Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (hotărâre) [GC], nr. 39794/98, § 69, CEDH 2002 ‑ VII) De altfel, cu privire la noțiunea de " speranță legitimă ", Curta a considerat că atunci când interesul patrimonial în cauză era de ordinul creanței, nu putea fi considerat ca " valoare patrimonială " decât când avea bază suficientă în dreptul intern, de pildă când era confirmat de o jurisprudență bine stabilită a tribunalelor ( Kopecký c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 52, CEDH 2004 ‑ IX).

Curta constată că toate instanțele civile sesizate în speța au recunoscut reclamantele ca titulare ale dreptului la alocația familială, după ce au luat în considerare în special hotărârea nr. 3/2001 a Curții Supreme speciale care a declarat neconstitucional art. 11 al legii nr. 1505/1984. În particular, curtea de apel din Atena, confirmată de Curtea de Casație, a considerat că reclamantele aveau în principiu dreptul de a percepe alocația familială litigioasă.

Curta observă, de altfel, că Guvernul nu contează existența dreptului în cauză.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curta pentru a putea califica creanțele reclamantelor drept " valoare patrimonială " în scopul articolului 1 al Protocolului n o 1. b) Cu privire la existența unei ingerințe

Curta constată că, în urma respingerii acțiunilor lor de instanțele interne, reclamantele se găseau în imposibilitate de a recupera retroactiv creanțele lor privind alocația familială în cauză, ceea ce constituie fără îndoială o ingerință în dreptul lor la respectul bunurilor. c) Cu privire la justificarea ingerinței

Nu este contestat că ingerința litigioasă era " prevăzută de lege ", după cum cere articolul 1 al Protocolului n o 1 și urmărea un scop legitim, și anume, după cum instanțele naționale au observat între altele, asigurarea situației financiare și funcționării fără tulburări a O.A. Este totuși obligația Curții de a examina, în lumina normei generale a acestui articol, dacă s-a păstrat un echilibru corect între cerințele interesului general și drepturile persoanelor în cauză. Curta reamintește în acest sens că preocuparea de a asigura un " echilibru corect " între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvguedarei drepturilor fundamentale ale individului se reflectă în structura întregului articol 1 al Protocolului n o 1 și se traduce prin necesitatea unei proporționalități rezonabile între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, inter alia, Vistiņš și Perepjolkins c. Letonia [GC], nr. 71243/01, §§ 108-109, 25 octombrie 2012; Ruspoli Morenes c. Spania , nr. 28979/07, § 36, 28 iunie 2011). Verificarea existenței unui asemenea echilibru necesită un examen global al diferitelor interese în cauză.

În speța, revendicarea de către reclamante a alocației în cauză, după o perioadă lungă de peste zece și respectiv cinci ani, a dus instanțele competente să respingă acțiunile lor ca abuzive. De fapt, curtea de apel din Atena legase tardivitatea în exercitarea acestor acțiuni de interesul legitim al O.A. de a ști în timp util numărul angajaților care contestau tratamentul lor salarial și să-și anticipeze obligațiile financiare. Pornind de aici, garantarea viabilității economice a O.A. a fost un element preponderent în raționamentul instanțelor competente pentru a considera acțiunile în cauză ca abuzive.

În general, Curta reamintește că o amplă latitudine este de obicei acordată Statului pentru a lua măsuri de ordin general în materie economică sau socială (a se vedea de pildă, James și alții c. Regatul Unit , 21 februarie 1986, § 46, seria A nr. 98 ; National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit , 23 octombrie 1997, § 80, Culegerea de hotărâri și decizii 1997 ‑ VII). De altfel, Curta se bucură de competență limitată pentru a verifica respectul dreptului intern ( Håkansson și Sturesson c. Suedia , 21 februarie 1990, § 47, seria A nr. 171 ‑ A) și nu-i revine sarcina de a se substitui instanțelor interne. Este mai întâi autoritățile naționale, în special curțile și tribunalele, care sunt responsabile pentru interpretarea legislației interne ( Waite și Kennedy c. Germania [GC], nr. 26083/94, § 54, CEDH 1999-I).

Cu toate acestea, rolul Curții este de a cerceta dacă rezultatele la care au ajuns instanțele naționale sunt compatibile cu drepturile garantate de Convenție și Protocoalele sale. Curta observă că, în ciuda tăcerii articolului 1 al Protocolului n o 1 cu privire la cerințele de procedură, o procedură judiciară referitoare la dreptul la respectul bunurilor trebuie să ofere, de asemenea, persoanei în cauză o ocazie adecvată de a-și expune cauza autorităților competente pentru a contesta în mod efectiv măsurile care aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziție. Pentru a se asigura respectul acestei condiții, procedurile aplicabile trebuie considerate dintr-un punct de vedere general (a se vedea Capital Bank AD c. Bulgaria , nr. 49429/99, § 134, CEDH 2005 ‑ XII (fragmente) ; Zafranas c. Grecia , nr. 4056/08, § 36, 4 octombrie 2011).

În speța, Curta observă că decizia curții de apel din Atena, confirmată de Curtea de Casație, de a respinge acțiunile reclamantelor s-a fondat pe exercitarea abuzivă, conform articolului 281 al Codului civil, a dreptului de a percepe alocația familială în cauză. Cu alte cuvinte, instanțele interne nu au contestat faptul că reclamantele erau titulare ale dreptului în cauză, dar au considerat că modul în care l-au revendicat cădea sub autoritatea dispoziției precitate, așa cum fusese interpretată în dreptul intern. Pornind de aici, chestiunea ridicată de prezenta cauză se referă la motivele expuse de instanțele competente pentru aplicarea, în speța, a articolului 281 al Codului civil și, în general, la garanțiile care înconjoară procedura judiciară în cauză.

Curta observă că noțiunea de abuz de drept este prin natura sa flexibilă. Ea presupune existența dreptului în cauză și prin aceasta se deosebește de prescripție. Prin urmare, argumentul reclamantelor conform căruia pretențiile lor nu erau prescrise nu înseamnă în neapărat că exercitarea lor nu ar fi putut fi abuzivă în speța. De fapt, noțiunea de abuz de drept duce la slăbirea dreptului în cauză din cauza condițiilor concrete care înconjoară exercitarea sa. Reiese de aici că această noțiune implică luarea în considerare de către instanța competentă a ansemblului elementelor din fiecare caz particular.

În speța, instanțele interne au concluzionat la abuzul de drept fundând-se, mai întâi, pe un element concret al dosarului : avisul de pe toate fișele de salariu ale reclamantelor conform căruia acestea erau invitate, în caz de dezacord cu calculul salariului, să facă cunoscute obiecțiile lor angajatorului într-o perioadă de doi luni după primirea fiecărui buletin de plată. Conform curții de apel din Atena, confirmată de Curtea de Casație, faptul că reclamantele nu ridicaseră niciodată, în período de peste zece și respectiv cinci ani după nașterea copiilor lor, obiecții la O.A. cu privire la absența plății alocației în cauză, îi permituse cu legitimitate acesteia să concluzioneze că chestiunea relației sale salariale cu ele era reglată. Curta nu poate urmări reclamantele atunci când susțin că chestiunea constituționalității legii nr. 1505/1984 le-a împiedicat să sesizeze mai devreme instanțele interne. În particular, faptul că această chestiune nu era încă tranșată de Curtea Supremă specială este fără impact în speța, deoarece reclamantele sesizaseră instanțele civile când cauza era încă în curs în fața instanței precitate. Curta observă, de altfel, că, după cum indică Guvernul, mulți colegi ai reclamantelor, și anume o treime din angajații O.A., sesizaseră deja instanțele în 1994, când prim planul de restructurare a O.A. a fost adoptat.

De altfel, perioada lungă în care reclamantele au rămas inerte înainte de a revendica dreptul în cauză a fost luată în considerare de instanțele interne pentru a pune în balanță interesul lor individual și interesul economic al angajatorului lor. În particular, instanțele interne au observat că, cu scopul de a-și anticipa obligațiile financiare, O.A. avea un interes legitim de a ști în timp util numărul angajaților care ar obiecta tratamentul lor salarial. De altfel, curtea de apel din Atena a fondat acest argument pe două elemente concrete : pe de o parte, situația economică generală a O.A. care era deja supusă unui plan de restructurare financiară în vertu al legilor nr. 2271/1994 și 2602/1998 și, pe de altă parte, suma importantă pentru care O.A. ar fi responsabilă, echivalentă la aproximativ 14 700 000 euro, în cazul acordării retroactive tuturor angajaților care ar avea dreptul la alocația în cauză. Curtea de apel a estimat că plata unei asemenea sume ar fi avut efecte grave cu privire la viabilitatea O.A.

Ținând seama de ce precede, Curta consideră că procedura urmată în fața instanțelor interne a oferit reclamantelor posibilitate adecvată să-și expună cauza autorităților competente pentru a revendica plata alocației familiale litigioase. Curtea de apel din Atena, confirmată de Curtea de Casație, a concluzionat prin hotărâri suficient motivate că art. 281 al Codului civil găsea aplicare în speța și că a existat un abuz al dreptului recunoscut reclamantelor. Prin urmare, procedura urmată în fața instanțelor interne nu a rupt " echilibrul corect " între cerințele interesului public și imperativele salvguedării dreptului interesaților la respectul bunurilor. Pornind de aici, nu a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului n o 1. III.

Ținând seama de ansemblul elementelor din posesia sa, Curta, în măsura în care are competență să cunoască aserțiunile formulate, nu a observat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale.

Reiese de aici că această parte a cererii este manifestă netemeinic și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. DIN ACESTE MOTIVE, CURTA, ÎN UNANIMITATE, 1. Decide să unească cererile și să le examineze în comun într-o singură hotărâre ; 2. Declară cererile admisibile cu privire la protestul bazat pe art. 1 al Protocolului n o 1 și inadmisibile pentru restul ; 3. Spune că nu a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului n o 1. Dat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 mai 2013, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Isabelle Berro-Lefèvre Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes (n os 25143/08 et 25156/08) dirigées contre la République hellénique et dont deux ressortissantes de cet Etat, M mes Dimitra Panteliou-Darne et Despina Blantzouka (« les requérantes »), ont saisi la Cour les 22 et 21 mai 2008 respectivement en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérantes sont représentées par M e F. Spyropoulos, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, MM. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et C. Poulakos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Les requérantes allèguent notamment une violation de leur droit au respect de leurs biens, garanti par l’article 1 du Protocole n o 1.

Le 25 février 2010, les requêtes ont été communiquées au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

En 1984 et 1990 respectivement, elles furent embauchées par la compagnie aérienne Olympic Airways (ci-après « l’O.A. »), entreprise du secteur public à l’époque, en tant qu’hôtesses de l’air. L’époux de la première requérante travaillait dans le secteur public et l’époux de la seconde travaillait lui aussi à l’O.A. En septembre 1989 et mars 1996, elles eurent chacune un enfant.

L’article 11 de la loi no 1505/1984, relative à la restructuration des échelles de salaire des fonctionnaires, telle que modifiée par la loi no 2470/1997, prévoyait que si l’un des époux était fonctionnaire du secteur public et que l’autre travaillait dans le « reste » du secteur public, comme le précisait l’article 6 § 1 de la loi no 1256/1982, l’allocation familiale ne serait perçue que par l’un des époux. Selon l’article 1 § 6 de la loi no 1256/1982, l’O.A. faisait partie du reste du secteur public.

En vertu de la législation susmentionnée, l’O.A. ne versa pas l’allocation familiale aux requérantes. Les 12 février et 11 janvier 2001 respectivement, celles-ci saisirent les juridictions civiles de deux actions contre l’O.A. tendant à obtenir rétroactivement les sommes dues au titre de l’allocation familiale en cause ; 1 208 254 drachmes (3 545,87 euros) depuis le 30 septembre 1989 pour la première requérante et 478 406 drachmes (1 403,98 euros) depuis le 30 mars 1996 pour la seconde. Elles sollicitèrent en outre le versement anticipé d’une somme mensuelle de 12 371 drachmes (36,31 euros) et de 9 519 drachmes (27,94 euros) respectivement à partir de janvier 2001.

Le 16 septembre 2002, le tribunal de première instance d’Athènes rejeta l’action de la première requérante comme infondée (décision no 2083/2002). Le 29 janvier 2003, celle-ci interjeta appel.

Entre-temps, le 13 septembre 2002, le tribunal de première instance d’Athènes avait accueilli la demande de la seconde requérante. Cette juridiction avait rejeté l’objection de l’O.A., à savoir que l’exercice du droit en cause avait été fait de manière abusive (décision no 2061/2002). Le 26 novembre 2002, la partie adverse interjeta appel.

Les 17 juin et 1er juillet 2003, la cour d’appel d’Athènes constata d’une part que les requérantes avaient droit à l’allocation demandée compte tenu du fait que, par son arrêt no 3/2001 du 7 mars 2001, la Cour suprême spéciale avait déclaré l’article 11 de la loi no 1505/1984 inconstitutionnel comme contraire au principe d’égalité. D’autre part, la cour d’appel se pencha sur les circonstances dans lesquelles les requérantes avaient revendiqué le droit de percevoir l’allocation en cause et examina si l’exercice dudit droit s’était fait de manière abusive, aux termes de l’article 281 du Code civil. En vertu de cette disposition, il n’est pas permis que l’exercice d’un droit dépasse les limites posées par la bonne foi, les bonnes mœurs et le but socioéconomique du droit en cause.

En particulier, la cour d’appel releva que les requérantes recevaient chaque mois, durant les périodes litigieuses, leur fiche de paie sur laquelle apparaissaient de manière analytique leur salaire ainsi que leurs charges salariales. La cour d’appel nota que toutes les fiches de paie contenaient une notice selon laquelle, en cas de désaccord avec le calcul du salaire, les intéressées étaient invitées à faire part de leurs objections à l’employeur. Dans le cas contraire, il était mentionné que l’O.A. considérerait que les intéressées approuvaient le calcul du salaire tel qu’énoncé dans la fiche de paie. Ensuite, la cour d’appel nota que les requérantes n’avaient jamais, pendant une période respectivement de plus de dix et cinq ans environ et après la naissance de leurs enfants, soulevé d’objections auprès de leur employeur quant à l’absence de paiement de l’allocation en cause. De plus, ladite juridiction releva qu’au cours de la même période d’autres employés ayant des enfants s’étaient déjà plaints auprès de l’O.A. de son omission de leur verser l’allocation précitée. La cour d’appel conclut que l’attitude des requérantes pendant une période aussi longue avait légitimement permis à l’O.A. de conclure que la question de sa relation salariale avec les requérantes était réglée définitivement. Selon la cour d’appel, cet élément était prépondérant pour la gestion financière de l’entreprise ; en effet, l’O.A. avait intérêt à savoir en temps utile le nombre de ses employés qui n’étaient pas d’accord avec leur traitement salarial afin de projeter ses obligations financières dans le futur. La cour d’appel releva en ce sens que l’octroi rétroactif de l’allocation à tous les employés de l’O.A. qui y avaient droit, s’élèverait à plus de 5 000 000 000 drachmes (14 673 513 euros environ) et saperait la situation économique de la compagnie aérienne, qui se trouvait déjà confrontée à de graves problèmes financiers et était soumise à un plan d’assainissement financier en vertu des lois nos 2271/1994 et 2602/1998. Quant aux prétentions futures des requérantes, la cour d’appel rejeta cette partie de leurs actions comme prématurée (arrêts nos 5076/2003 et 5690/2003).

Les 15 avril et 10 février 2006 respectivement, les requérantes se pourvurent en cassation. Par deux arrêts du 6 novembre 2007, la Cour de cassation confirma les arrêts attaqués et rejeta les pourvois des requérantes. En particulier, la haute juridiction civile jugea que la cour d’appel avait justement interprété l’article 281 du Code civil en considérant que l’exercice du droit reconnu aux requérantes avait été fait de manière abusive, au sens de la disposition susmentionnée (arrêts nos 1913/2007 et 1914/2007). Ces arrêts furent mis au net et certifiés conformes les 23 novembre et 11 décembre 2007 respectivement. II.

Il ressort de la jurisprudence de la Cour de cassation que l’application de l’article 281 du Code civil ne présuppose pas uniquement l’inertie de la part du bénéficiaire du droit en cause. Son attitude doit en plus faire ressortir, de manière objective et en toute bonne foi qu’il n’a pas l’intention d’exercer ce droit. Partant, la revendication ultérieure de ce droit, combinée à des conséquences graves sur la situation de la partie adverse, pourrait être considérée comme abusive (voir les arrêts de la Cour de cassation n os 1752/84 (plénière), 62/90 (plénière), 232/2001).

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation, la renonciation de la part de l’employé à son droit de recevoir sa rémunération est nulle, dans la mesure où elle concerne le salaire minimum prévu par la législation pertinente ou les conventions collectives de travail (voir, entre autres, l’arrêt n o 1089/2006). En outre, selon la Cour de justice de l’Union européenne, l’invocation par un Etat des problèmes financiers auxquels il peut être confronté, ne suffit pas en soi pour le soustraire à son obligation de se conformer aux règles du droit de l’Union européenne relatives à l’égalité des sexes (voir, entre autres, les arrêts n o C-187/98, 28.10.1999 et C-196/02, 10.3.2005).

La disposition pertinente de la loi n o 1505/1984, relative à la restructuration des échelles de salaire des fonctionnaires en vigueur à l’époque des faits, était ainsi libellée : Article 11 § 6 « (...) Si l’un des époux est fonctionnaire public ou employé d’une personne morale de droit public ou de l’administration locale, en activité ou à la retraite et l’autre est employé, en activité ou à la retraite : a) du reste du secteur public, comme précisé par l’article 6 § 1 de la loi n o 1256/1982. b) des personnes morales de droit public qui ne sont pas incluses dans la notion de secteur public précitée mais qui fonctionnent néanmoins sous la forme d’organismes d’utilité publique ou d’entreprises étatiques, l’allocation familiale n’est octroyée qu’à l’un de deux époux, selon leur choix. »

En vertu de l’arrêt n o 3/2001, la Cour suprême spéciale jugea que l’article 11 de la loi n o 1505/1984 était inconstitutionnel comme contraire au principe d’égalité. En particulier, cette juridiction considéra que la discrimination entre fonctionnaires qui se trouvent dans la même situation familiale, pour des raisons qui ne sont pas liées au travail produit par eux-mêmes mais au statut professionnel de leurs époux ou épouses, n’était pas conforme au principe d’égalité. En outre, la Cour suprême spéciale jugea qu’une telle différence de traitement était aussi contraire à l’article 21 de la Constitution, disposition qui consacre la protection de la famille, selon lequel la contribution des époux à leur famille doit être équitable. EN DROIT I.

Les requérantes se plaignent d’avoir été injustement privées de leur droit à l’allocation familiale. Elles invoquent l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

En premier lieu, les requérantes affirment qu’elles ont exercé leur droit légal de revendiquer en justice leurs prétentions, qui d’ailleurs n’étaient pas prescrites. Elles citent un extrait de l’arrêt n o 701/2009 de la Cour de cassation, dans lequel elle a considéré que « (...) seule l’inertie du titulaire d’un droit pour une période inférieure à celle prévue pour la prescription, ainsi que la conviction du redevable que ce droit n’existe pas ou qu’il ne sera pas exercé, ne suffisent pas en principe à rendre abusive l’exercice dudit droit ». Elles soulignent que la déchéance d’un droit avant sa prescription met en péril la sécurité juridique.

Les requérantes considèrent qu’elles n’ont pas fait preuve d’inertie et qu’on ne peut pas leur reprocher de ne pas avoir agi contre leur employeur à une époque où sa pratique de ne pas verser d’allocation familiale était considérée comme légitime. En outre, à cette époque, la question de la constitutionnalité de la législation en cause était pendante devant la Cour suprême spéciale. Les requérantes ajoutent que les juridictions internes n’auraient pas dû se référer à la conviction de l’O.A. qu’elles ne revendiqueraient pas leurs allocations, puisque l’entreprise devait déjà faire face à de nombreuses actions formées par d’autres employés.

Selon les requérantes, le montant de leurs prétentions (voir paragraphe 8 ci-dessus) n’était pas important et surtout pas susceptible de porter atteinte à l’intérêt général. Ceci serait confirmé aussi par le fait que les juridictions internes ont fait droit à des actions similaires formées par d’autres employés de l’O.A. Elles soulignent enfin que la mauvaise gestion financière de l’O.A. ne saurait constituer une excuse pour la violation des droits des salariés.

Le Gouvernement rétorque que l’extrait de l’arrêt n o 701/2009 de la Cour de cassation cité par les requérantes est sorti de son contexte. Il cite la suite qui se lit ainsi : « Dans le cas où le titulaire du droit essaie de renverser une situation déjà établie, ce qui aurait des conséquences défavorables pour le redevable mais pas nécessairement éprouvantes ou insupportables, l’exercice de ce droit risque de se révéler non compatible avec la bonne foi et les bonnes mœurs et par conséquent abusif ».

Le Gouvernement se livre ensuite à une analyse de la notion d’abus de droit, au sens de l’article 281 du Code civil (voir notamment paragraphe 15 ci-dessus), et conclut qu’en l’espèce l’action des requérantes était de fait abusive : celles-ci ont négligé, pendant une longue période, de contester l’omission de leur employeur de leur verser les allocations litigieuses. Il considère que les requérantes avaient ainsi créé la conviction chez leur employeur qu’elles ne souhaitaient pas revendiquer ces allocations. Il souligne qu’un nombre conséquent d’employés avaient déjà commencé à mettre en cause la légalité de la pratique de l’O.A. de ne pas verser les allocations familiales, même si cette pratique était conforme aux lois n os 1414/1984 et 2470/1997. Un tiers des employés de l’O.A. avaient déjà en 1994 saisi les juridictions internes d’actions similaires à celle des requérantes. Le Gouvernement ajoute que le montant élevé des frais de procédure n’était pas un motif valable pour dispenser les requérantes de leur obligation de saisir les juridictions plus tôt. Etant donné le nombre d’employés de l’O.A. ayant saisi la justice, le Gouvernement estime que le paiement des allocations y relatives s’élèverait à 14 700 000 euros environ. En faisant référence à la mauvaise situation économique de l’O.A. le Gouvernement argue que le paiement d’une telle somme rendrait impossible la poursuite de l’activité de l’O.A. Le Gouvernement note que le montant réduit des prétentions des requérantes ne suffisait pas à faire disparaître le caractère abusif de l’exercice de leur droit.

Enfin, l’inconstitutionnalité de l’article 11 de la loi n o 1505/1984 n’avait pas d’incidence sur le caractère abusif de l’action des requérantes. Cela est d’autant plus vrai que celles-ci ont saisi les juridictions internes quelques semaines avant la publication de l’arrêt n o 3/2001 de la Cour suprême spéciale prononçant l’inconstitutionnalité de ladite loi. 2. Appréciation de la Cour a) Sur l’existence d’un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1

La Cour rappelle qu’un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportent à ses « biens » au sens de cette disposition. La notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété ( Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne [GC], n o 42527/98, §§ 82-83, CEDH 2001 ‑ VIII, et Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque (déc.) [GC], n o 39794/98, § 69, CEDH 2002 ‑ VII) Par ailleurs, quant à la notion d’« espérance légitime », la Cour a jugé que lorsque l’intérêt patrimonial concerné était de l’ordre de la créance, il ne pouvait être considéré comme une « valeur patrimoniale » que lorsqu’il avait une base suffisante en droit interne, par exemple lorsqu’il était confirmé par une jurisprudence bien établie des tribunaux ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 52, CEDH 2004 ‑ IX).

La Cour constate que toutes les juridictions civiles saisies en l’espèce ont reconnu les requérantes comme titulaires du droit à l’allocation familiale, après avoir pris en compte notamment l’arrêt n o 3/2001 de la Cour suprême spéciale qui a déclaré inconstitutionnel l’article 11 de la loi n o 1505/1984. En particulier, la cour d’appel d’Athènes, confirmée par la Cour de cassation, a considéré que les requérantes avaient en principe un droit à percevoir l’allocation familiale litigieuse.

La Cour relève d’ailleurs que le Gouvernement ne conteste pas l’existence du droit en cause.

Ces éléments suffisent à la Cour pour pouvoir qualifier les créances des requérantes de « valeur patrimoniale » aux fins de l’article 1 du Protocole n o 1. b) Sur l’existence d’une ingérence

La Cour constate que, suite au rejet de leurs actions par les juridictions internes, les requérantes se trouvaient dans l’impossibilité de recouvrer rétroactivement leurs créances relatives à l’allocation familiale en cause, ce qui constitue sans aucun doute une ingérence dans leur droit au respect de leurs biens. c) Sur la justification de l’ingérence

Il n’est pas contesté que l’ingérence litigieuse était « prévue par la loi », comme l’exige l ’article 1 du Protocole n o 1 et poursuivait un but légitime, à savoir, comme les juridictions nationales l’ont entre autres relevé, assurer la situation financière et le fonctionnement sans entraves de l’O.A. Il incombe toutefois à la Cour d’examiner, à la lumière de la norme générale de cet article, si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général et les droits des individus concernés. La Cour rappelle à cet égard que le souci d’assurer un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu se reflète dans la structure de l’article 1 du Protocole n o 1 tout entier et se traduit par la nécessité d’un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, entre autres, Vistiņš et Perepjolkins c. Lettonie [GC], n o 71243/01, §§ 108-109, 25 octobre 2012; Ruspoli Morenes c. Espagne , n o 28979/07, § 36, 28 juin 2011). La vérification de l’existence d’un tel équilibre exige un examen global des différents intérêts en cause.

En l’occurrence, la revendication par les requérantes de l’allocation en cause, après une période longue de plus de dix et cinq ans respectivement, a mené les juridictions compétentes à rejeter leurs actions comme abusives. En effet, la cour d’appel d’Athènes a lié la tardiveté dans l’exercice de ces actions à l’intérêt légitime de l’O.A. de savoir en temps utile le nombre de ses employés qui contestaient leur traitement salarial et anticiper ses obligations financières. Partant, la garantie de la viabilité économique de l’O.A. a été un élément prépondérant dans le raisonnement des juridictions compétentes pour considérer les actions en cause comme abusives.

En général, la Cour rappelle qu’une ample latitude est d’ordinaire laissée à l’Etat pour prendre des mesures d’ordre général en matière économique ou sociale (voir par exemple, James et autres c. Royaume-Uni , 21 février 1986, § 46, série A n o 98 ; National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Royaume-Uni , 23 octobre 1997, § 80, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VII). De plus, la Cour jouit d’une compétence limitée pour vérifier le respect du droit interne ( Håkansson et Sturesson c. Suède , 21 février 1990, § 47, série A n o 171 ‑ A) et elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne ( Waite et Kennedy c. Allemagne [GC], n o 26083/94, § 54, CEDH 1999-I).

Néanmoins, le rôle de la Cour est de rechercher si les résultats auxquels sont parvenues les juridictions nationales sont compatibles avec les droits garantis par la Convention et ses Protocoles. La Cour relève que, nonobstant le silence de l’article 1 du Protocole n o 1 en matière d’exigences procédurales, une procédure judiciaire afférente au droit au respect des biens doit aussi offrir à la personne concernée une occasion adéquate d’exposer sa cause aux autorités compétentes afin de contester effectivement les mesures portant atteinte aux droits garantis par cette disposition. Pour s’assurer du respect de cette condition, il y a lieu de considérer les procédures applicables d’un point de vue général (voir Capital Bank AD c. Bulgarie , n o 49429/99, § 134, CEDH 2005 ‑ XII (extraits) ; Zafranas c. Grèce , n o 4056/08, § 36, 4 octobre 2011).

Dans le cas d’espèce, la Cour note que la décision de la cour d’appel d’Athènes, confirmée par la Cour de cassation, de rejeter les actions des requérantes s’est fondée sur l’exercice abusif, aux termes de l’article 281 du Code civil, du droit de percevoir l’allocation familiale en cause. En d’autres termes, les juridictions internes n’ont pas contesté le fait que les requérantes étaient titulaires du droit en cause, mais ont jugé que la manière dont elles l’avaient revendiqué tombait sous l’emprise de la disposition précitée, telle qu’elle avait été interprétée en droit interne. Partant, la question soulevée par la présente affaire a trait aux motifs exposés par les juridictions compétentes pour faire application, en l’espèce, de l’article 281 du Code civil et, en général, aux garanties entourant la procédure judiciaire en cause.

La Cour relève que la notion d’abus de droit est flexible par nature. Elle présuppose l’existence du droit en cause et par là même elle se distingue de la prescription. Par conséquent, l’argument des requérantes suivant lequel leurs prétentions n’étaient pas prescrites ne signifie pas nécessairement que leur exercice n’aurait pas pu être abusif en l’espèce. En effet, la notion d’abus de droit aboutit à l’affaiblissement du droit en question du fait des conditions concrètes qui entourent son exercice. Il s’ensuit que cette notion implique la prise en compte par la juridiction compétente de l’ensemble des éléments de chaque cas d’espèce.

En l’occurrence, les juridictions internes ont conclu à l’abus de droit en se fondant, tout d’abord, sur un élément concret du dossier : la notice sur toutes les fiches de paie des requérantes selon laquelle elles étaient invitées, en cas de désaccord avec le calcul du salaire, à faire part de leurs objections à l’employeur dans une période de deux mois après réception de chaque bulletin de paie. Selon la cour d’appel d’Athènes, confirmée par la Cour de cassation, le fait que les requérantes n’avaient jamais, pendant plus de dix et cinq ans environ après la naissance de leurs enfants, soulevé d’objections auprès de l’O.A. quant à l’absence de paiement de l’allocation en cause, lui avait légitimement permis de conclure que la question de sa relation salariale avec elles était réglée. La Cour ne saurait suivre les requérantes lorsqu’elles soutiennent que la question de la constitutionnalité de la loi n o 1505/1984 les avait empêchées de saisir les juridictions internes plus tôt. En particulier, le fait que cette question n’était pas encore tranchée par la Cour suprême spéciale est sans impact en l’espèce, puisque les requérantes ont saisi les juridictions civiles alors que l’affaire était toujours pendante devant la juridiction précitée. La Cour relève d’ailleurs que, comme l’indique le Gouvernement, de nombreux collègues des requérantes, à savoir un tiers des employés de l’O.A., avaient déjà saisi la justice en 1994, lorsque le premier plan d’assainissement de l’O.A. a été adopté.

De plus, la longue période pendant laquelle les requérantes sont restées inertes avant de revendiquer le droit en cause a été prise en compte par les juridictions internes afin de mettre en balance leur intérêt individuel et l’intérêt économique de leur employeur. En particulier, les juridictions internes ont relevé que, dans le but d’anticiper ses obligations financières, l’O.A. avait un intérêt légitime de savoir en temps utile le nombre de ses employés qui objecteraient leur traitement salarial. De plus, la cour d’appel d’Athènes a fondé cet argument sur deux éléments concrets : en premier lieu, la situation économique générale de l’O.A. qui faisait déjà l’objet d’un plan d’assainissement financier en vertu des lois n os 2271/1994 et 2602/1998 et, en second lieu, la somme importante pour laquelle l’O.A. serait redevable, équivalente à 14 700 000 euros environ, en cas d’octroi rétroactif à tous les employés qui auraient droit à l’allocation en cause. La cour d’appel a estimé que le paiement d’une telle somme aurait eu des effets graves quant à la viabilité de l’O.A.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère que la procédure suivie devant les juridictions internes a offert aux requérantes la possibilité adéquate d’exposer leur cause aux autorités compétentes afin de revendiquer le paiement de l’allocation familiale litigieuse. La cour d’appel d’Athènes, confirmée par la Cour de cassation, a conclu par des arrêts suffisamment motivés que l’article 281 du Code civil trouvait application en l’espèce et qu’il y a eu abus du droit reconnu aux requérantes. Par conséquent, la procédure suivie devant les juridictions internes n’a pas rompu le « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt public et les impératifs de sauvegarde du droit des intéressées au respect de leurs biens. Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. III.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour, dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes et de les examiner conjointement dans un seul arrêt ; 2. Déclare les requêtes recevables quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevables pour le surplus ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 mai 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Isabelle Berro-Lefèvre Greffier Présidente