Palmero împotriva Franței

Secțiunea a cincea Cerere nr. 77362/11 Claude PALMERO împotriva Franței introdusă la 28 noiembrie 2011 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Claude Palmero, este un cetățean monegasc, născut în 1956 și rezident în Monaco. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Tatăl reclamantului, Andre Palmero, care a trăit în funcțiile de administrator de bunuri ale SAS Prince de Monaco. La 30 martie 1999, a fost auzit pentru prima dată în calitate de martor într-o informație judiciară deschisă în Franța în 1994, privind faptele de înșelăciune legate de vânzarea timbrelor de colecție ale Principatului. La 22 iunie 2000, a fost pus sub acuzare de complicitate la înșelăciune și a decedat în decembrie 2000 și, la 8 iulie 2002, instanța pronunțată a pronunțat un refuz împotriva sa.

În anul 2005, s-a emis o ordonanță de nejudiciare generală cu privire la toate persoanele acuzate. La 28 decembrie 2004, reclamantul a inițiat o acțiune în responsabilitatea statului membru, în numele tatălui său, pe baza articolului L.781-1 din Codul de organizare judiciară, în vigoare atunci, în vederea reparării infracțiunilor comise în cadrul procedurii penale diligente împotriva acestuia din urmă. Recurentul a invocat, printre altele, lipsa de injumătățire a instanței judecătorești, precum și caracterul nejustificat al duratei procedurii penale. Prin hotărârea din 26 aprilie 2006, Tribunalul de Mare Instanță din Paris l-a decăzut pe reclamant. La 22 septembrie 2009, tribunalul de apel din Paris a confirmat această hotărâre.

Judecătorii din fond au considerat că acuzațiile de părtinire îndreptate împotriva instanței judecătorești nu au fost întemeiate și au considerat că punctul de plecare al perioadei care urmează să fie luată în considerare sub aspect de obligație a unui termen rezonabil trebuia stabilit la 22 iunie 2000, data la care tatăl reclamantului a fost examinat, ținând cont de absența acestuia în dosar la momentul depunerii plângerii inițiale, precum și la prima sa audiere ca martor în 1999. Prin hotărârea din 1 iunie 2011, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului, considerând, în plus, că termenul perioadei care urmează să fie luată în considerare din perspectiva articolului 6 1 din convenție trebuia stabilit la decesul tatălui reclamantului în decembrie 2000. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de injumătățire a instanței judecătorești însărcinat cu furnizarea de informații în care a fost pus în discuție tatăl său, precum și de durata excesivă a procedurii penale îndreptate împotriva tatălui său, precum și de procedura de despăgubire efectuată de acesta în temeiul art. L. 781-1 din Codul organizației judiciare.

ÎNTREBARE CĂTRE PĂRȚI Durata procedurii penale inițiale și a procedurii civile ulterioare, desfășurată de reclamant pe baza dispozițiilor art. L. 781-1, devenit L. 141-1, din Codul de organizare judiciară, era compatibilă cu condiția de judecată într-un termen rezonabil mai târziu, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție?

CINQUIÈME SECTION

Requête n o 77362/11 Claude PALMERO contre la France introduite le 28 novembre 2011

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Claude Palmero, est un ressortissant monégasque, né en 1956 et résidant à Monaco. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le père du requérant, André Palmero, exerçait de son vivant des fonctions d’administrateur de biens de SAS le Prince de Monaco. Le 30 mars 1999, il fut entendu pour la première fois en qualité de témoin dans une information judiciaire ouverte en France en 1994, concernant des faits d’escroquerie liés à la vente de timbres de collection de la Principauté. Le 22 juin 2000, il fut mis en examen du chef de complicité d’escroquerie. Il décéda en décembre 2000 et, le 8 juillet 2002, le juge d’instruction prononça un non-lieu à son égard.

En 2005, une ordonnance de non-lieu général concernant l’ensemble des personnes mises en examen fut rendue. Le 28 décembre 2004, le requérant engagea une action en responsabilité de l’Etat, au nom de son père, sur le fondement de l’article L.781-1 du code de l’organisation judiciaire, alors en vigueur, en réparation des fautes qui auraient été commises dans le cadre de la procédure pénale diligentée contre ce dernier. Le requérant invoqua, notamment, le défaut d’impartialité du juge d’instruction, ainsi que le caractère déraisonnable de la durée de la procédure pénale. Par un jugement du 26 avril 2006, le tribunal de grande instance de Paris débouta le requérant. Le 22 septembre 2009, la cour d’appel de Paris confirma ce jugement.

Les juges du fond estimèrent que les accusations de partialité dirigées contre le juge d’instruction n’étaient pas fondées et considérèrent que le point de départ de la période à envisager sous l’angle de l’exigence d’un délai raisonnable devait être fixé au 22 juin 2000, date de mise en examen du père du requérant, compte tenu de l’absence d’éléments dans le dossier le mettant en cause au moment du dépôt de plainte initial, ainsi que lors de sa première audition comme témoin en 1999. Par un arrêt du 1 er juin 2011, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant en estimant, en outre, que le terme de la période à considérer sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention devait être fixé au décès du père du requérant en décembre 2000. GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du défaut d’impartialité du juge d’instruction chargé de l’information dans laquelle son père fut mis en examen, ainsi que de la durée déraisonnable tant de la procédure pénale dirigée contre son père, que de la procédure d’indemnisation exercée par lui sur le fondement de l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire.

QUESTION AUX PARTIES

La durée de la procédure pénale initiale et de la procédure civile consécutive, exercée par le requérant sur le fondement des dispositions de l’article L. 781-1, devenu L. 141-1, du code de l’organisation judiciaire, était-elle compatible avec la condition de jugement dans un « délai raisonnable », au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ?