GABRIELA HORTENZIA RĂDULESCU c. ROUMANIE

Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agenții săi, dl. R.-H. Radu și doamna I. Cambrea, din ministerul afacerilor externe. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, conform cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Intervențiile chirurgicale suferite de reclamantă

Pe 8 iunie 2000, reclamanta a fost internată urgent în clinica de chirurgie cardio-vasculară a Institutului Inimii din Cluj-Napoca. A fost diagnosticată o ischemia acută a membrului superior stâng apărută cu trei ore înainte. Interesata a suferit două intervenții chirurgicale (trombectomie) practicate de medicul de gard, c.t.i., operații care au evoluat favorabil.

Pe 10 iunie 2000, ca urmare a reapariției semnelor de ischemia, c.t.i. a efectuat din nou aceeași intervenție chirurgicală.

O arteriografie a fost efectuată pe 11 iunie 2000. Ca urmare a acestui examen, o nouă intervenție a fost practică pe 12 iunie 2000.

Pe 17 și 18 iunie 2000, brațul reclamantei a prezentat edem și semne ale unei ischemii ireversibile.

Pe 18 iunie 2000, cu acordul reclamantei, c.t.i. a efectuat din nou o intervenție și a procedat la amputarea antebrațului pentru a evita o necroză generală a membrului. Evoluția postoperatorie a fost considerată bună și, pe 26 iunie 2000, interesata a părăsit spitalul. 2. Deciziile Ordinului Medicilor

Pe 26 august 2000, reclamanta a sesizat Ordinul Medicilor ("Ordinul") cu o plângere privind circumstanțele amputării brațului său.

Pe 27 noiembrie 2000, consiliul departamental al Ordinului a pronunțat o decizie asupra intervenției care a condus la amputarea antebrațului reclamantei. A concluzionat că tratamentul și măsurile luate au fost corecte și necesare.

Pe 14 decembrie 2000, reclamanta a contestat această decizie.

Comisia disciplinară a Consilului Național al Ordinului a constatat că c.t.i. nu respectase dispozițiile articolelor 29 și 35 din codul de deontologie medicală prin omiterea de a solicita opinia medicului șef de serviciu și de a cere realizarea unei arteriografi la începutul internării interesatei. Comisia a propus sancționarea medicului printr-un avertisment. Cu toate acestea, printr-o decizie din 12 iunie 2001, Consilul Național al Ordinului a respins această propunere. 3. Plângerea penală depusă de reclamantă

Pe 22 noiembrie 2000, reclamanta a depus o plângere penală fără constituire de parte civilă în fața parchetului lângă tribunalul de prima instanță din Cluj-Napoca împotriva medicului care a efectuat diferitele intervenții chirurgicale în perioada dintre 8 și 26 iunie 2000 și a doi alți medici din clinică, sub acuzația de atentare gravă la integritatea fizică. Ea susținea în particular că operația a fost realizată fără investigațiile preliminare necesare și că amputarea de care a fost victimă ar fi putut fi evitată.

La o dată neprecizată, au fost inițiate urmăriri penale împotriva medicului c.t.i. sub acuzația de atentare gravă la integritatea corporală prin neglijență.

Pe 8 ianuarie 2001, parchetul a audiat medicii implicați de reclamantă.

Pe 10 aprilie 2001, la cererea parchetului, un raport de expertiză medico-legală a fost întocmit de laboratorul departamental de medicină legală. Laboratorul departamental a estimat că tratamentul chirurgical și medicamentos a fost corect și că rezultatul este atribuibil particularităților situației medicale a pacientei, și anume o ischemia acută. A concluzionat că nu existau elementi care să permită suspectarea comiterii unei greșeli medicale. Raportul a fost comunicat reclamantei.

Reclamanta și medicul c.t.i. au contestat concluziile acestui raport și au cerut un complement de expertiză. Pe 25 mai 2001, o nouă expertiză a fost cerută Institutului Național de Medicină Legală (în continuare "I.N.M.L.").

Pe 29 martie 2002, I.N.M.L. a prezentat un raport de expertiză medico-legală concludent cu privire la imposibilitatea de a confirma caracterul ireversibil al leziunilor ischemice în absența unei investigații histopatologice postoperatorii. A adăugat că, în absența unui diagnostic etiologic exact, o arteriografie efectuată la început de internare ar fi putut furniza o justificare obiectivă a alegerii amputării. A fost, de asemenea, subliniat că greșeala medicală era o noțiune de ordin juridic și că era imposibil medicului legist să se pronunțe în această privință.

Reclamanta și medicul c.t.i. au fost auziți de parquet respectiv pe 26 aprilie 2002 și 30 mai 2002. Medicul c.t.i. a explicat la acea ocazie că ischemia reclamantei datează din mai multe ore la internare și că o intervenție de urgență trebuia efectuată în șase ore de la declanșarea afecțiunii pentru a evita o amputare totală a brațului. În aceste condiții, realizarea unei arteriografi nu i-ar fi permis efectuarea intervenției în termenul de șase ore menționat mai sus.

Pe 26 iunie 2002, parchetul, constatând că era în posesia a două expertieze contradictorii, a cerut Comisiei Superioare a I.N.M.L. să-și exprime opinia cu privire la cele două expertieze și să precizeze mai ales: a) dacă, în absența unei intervenții la moment de internare, reclamanta risca să piardă brațul întreg sau chiar viața, b) dacă realizarea arteriografi la moment de internare ar fi putut evita amputarea parțială a brațului, c) care ar fi fost evoluția reclamantei dacă investigațiile histopatologice ar fi fost realizate înainte de amputare, dacă aceste investigații reprezentau o măsură obișnuită și în cât timp era disponibil rezultatul acestor investigații, d) dacă în circumstanțele cauzei, la moment de internare, era mai important de tratat efectele sau de examinat cauza afecțiunii, e) dacă intervențiile chirurgicale se impuneau în caz și dacă strategie medicală fusese adaptată situației medicale a reclamantei, și, în final, f) identificarea examenelor medicale care ar fi trebuit practicate la moment de internare pentru a determina dacă amputarea brațului se impunea.

Pe 21 ianuarie 2003, I.N.M.L. a rendit un complement la raportul de expertiză, concludent cu privire la imposibilitatea de a se pronunța asupra adecvării măsurilor medicale în absența unei investigații histopatologice postoperatorii care ar fi putut determina etiologia afecțiunii. A subliniat că o arteriografie efectuată la început de internare ar fi putut duce la o altă orientare terapeutică, cum ar fi perfuzia cu substanțe fibrinolitice.

Pe 14 martie 2003, comisia de aviz și control a I.N.M.L. a pronunțat aprobarea sa cu privire la complementul de expertiză, indicând că amputarea antebrațului a fost efectuată pentru a salva viața pacientei, dar că investigațiile preoperatorii la început de internare ar fi trebuit să includă o arteriografie.

Printr-o ordonanță din 8 aprilie 2003, parchetul a decis închiderea urmăririlor împotriva medicului c.t.i. și a pronunțat nevinovăție cu privire la ceilalți doi medici, pe motiv că nu existau dovezi dincolo de orice îndoială rezonabilă că intervențiile chirurgicale practicate și amputarea antebrațului constituiseră neglijență medicală. Parchetul a notat în particular că I.N.M.L. concluzionase că amputarea a fost efectuată pentru a salva viața pacientei. Ordonanța a fost bazată pe art. 10 d) din Codul de Procedură Penală și a subliniat că existența elementului material al infracțiunii de atentare gravă la integritatea corporală nu fusese stabilită.

Pe 10 iulie 2003, procurorul șef al parchetului de lângă curtea de apel Cluj a respins plângerea depusă de interesata împotriva deciziei parchetului sus-menționate.

Pe 8 ianuarie 2004, reclamanta a sesizat tribunalul de prima instanță din Cluj-Napoca cu o contestație împotriva deciziei pronunțate de parquet.

Printr-o sentință din 23 noiembrie 2004, pronunțată la sfârșitul unei proceduri contradictorii în cursul căreia reclamanta a fost reprezentată de un avocat, tribunalul de prima instanță a respins contestația interesatei. A estimat că parchetul administrase toate probele utile pentru caz. A subliniat că expertieze concluzionaseră în particular că intervenția era necesară pentru a preveni riscul amputării brațului întreg, chiar moarte a reclamantei. Printr-o hotărâre definitivă din 9 martie 2005, tribunalul departamental din Cluj a confirmat sentința.

Reclamanta nu a sesizat jurisdicțiile interne cu o acțiune civilă destinate obținerii unei despăgubiri. B. Dreptul și practica interne relevante

Dispoziții legale privind expertizele medico-legale, precum și jurisprudența internă și doctrina privind responsabilitatea civilă a medicilor și spitalelor sunt expuse în hotărârile Codarcea c. România (nr. 31675/04, §§ 69-74, 2 iunie 2009) și Eugenia Lazăr c. România (nr. 32146/05, §§ 41-54, 16 februarie 2010), și în decizia adoptată în cererea Stihi-Boos c. România (decizie), nr. 7823/06, 11 octombrie 2011.

Dispoziții legale privind responsabilitatea disciplinară a medicilor la data faptelor și drept privind asigurarea responsabilității civile pentru faută profesională a medicilor sunt expuse în hotărârea Codarcea sus-citată (§§ 64-68). GRIEVURI

Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamanta se plânge că nu a beneficiat de o investigație efectivă, dusă cu diligență, de magistrați imparțiali, în respectul principiului egalității armelor, cu privire la amputarea parțială a brațului ei care ar fi fost datorată unei greșeli medicale. Ea denunță, de asemenea, absența unui recurs efectiv în fața jurisdicțiilor interne, în măsura în care acestea nu ar fi examinat fondul pretențiilor sale. ÎN DREPT

Stapân pe calificarea juridică a faptelor cauzei, Curtea nu se consideră legată de cea atribuită de reclamanti sau Guverne. În baza principiului jura novit curia, ea a, de exemplu, examinat din oficiu griefuri sub aspectul unui articol sau paragraf pe care părțile nu le invocaseră. Un grief se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu prin simplii termeni sau argumente de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra și alții c. Italie, 19 februarie 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, și Stihi-Boos sus-citat, § 45). La lumina acestor principii, Curtea reamintește că a deja concluzionat că o atentare gravă la integritatea corporală era suficient de serioasă pentru a introduce grievul unui reclamant care a fost victimă în sfera de protecție a articolului 3 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, V.C. c. Slovacia, nr. 18968/07, § 102, CEDH 2011 (fragmente)). În aceste condiții, Curtea consideră necesar să examineze ansamblul cererii sub aspectul procedurii articolului 3 din Convenție, care se citește după cum urmează în partea sa relevantă: art. 3 "Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante."

Guvernul invocă inadmisibilitatea cererii pentru neepuizare a căilor de recurs interne. El subliniază că reclamanta omisese, fie să se constituie parte civilă în cadrul plângerii penale, fie să introducă o acțiune în responsabilitate civilă delictuală separată, bazată pe articolele 998-999 și 1000 § 3 din codul civil anterior, care ar fi putut duce la repararea daunelor materiale și morale pe care sustine că le-a suferit din faptul amputării parțiale a brațului. El indică că via civilă ar fi permis clarificarea circumstanțelor acestei amputări și stabilirea unei eventuale responsabilități a medicilor implicați și/sau a spitalului unde fusese tratată. Guvernul furnizează mai multe exemple de decizii interne adoptate între 2003 și 2010 în proceduri penale sau civile în care medici au fost condamnați la plata de despăgubiri pentru faultă profesională, fie după ce au fost condamnați la penal pentru omucidere involuntară sau atentare involuntară la integritatea corporală, fie după ce au fost achitați din cauza prescripției responsabilității penale. În unele dintre aceste decizii, spitalele, în calitate de mandanți, au fost condamnate solidar cu medicii să repare daunele cauzate de aceștia.

Guvernul estimează că o acțiune bazată pe articolele 998-999 din codul civil anterior ar fi permis, de asemenea, reclamantei să obțină o reparare cu privire la absența unei investigații penale efective.

Guvernul notează, de asemenea, că în cadrul unei plângeri bazate pe art. 278 al Codului de Procedură Penală împotriva unei nevinovății a parchetului, jurisdicțiile sesizate puteau ordona administrarea altor probe, inclusiv un nou raport de expertiză medico-legală. El prezintă decizii pronunțate între 2006 și 2010 de diferitele instanțe naționale în care tribunalele sesizate cu plângeri penale au hotărât returnarea cauzei parchetului cu indicații precise cu privire la punctele de clarificat și probele de administrat.

Guvernul subliniază, în final, că legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniu sănătății, în vigoare de la 1 mai 2006, a impus asigurarea obligatorie a responsabilității civile profesionale și a creat posibilitatea plații directe de compensări de către asigurator victimelor, în măsura în care acestea nu au fost compensate de asigurat. Referindu-se la dispoziții relevante, el adaugă, în final, că reclamanta ar fi putut depune o plângere disciplinară împotriva medicilor la Ordinul Medicilor din România.

Pe fondul cererii, Guvernul estimează că investigația dusă de autoritățile în urma plângerii reclamantei a fost adecvată și efectivă, toți mijloacele de probă potențial utile fiind produse la ordinul parchetului și versate dosarului pentru ca situația de fapt să fie complet stabilită. Investigația a fost dusă de autorități independente și imparțiale.

Reclamanta indică că a sesizat autoritățile interne cu o plângere penală pentru atentare gravă la integritatea corporală pentru a dovedi culpa medicilor și pentru a putea constitui apoi parte civilă în fața jurisdicțiilor pe baza articolelor 998-999 din codul civil anterior, o dată ce cauza ar fi fost returnată de parquet. Or, nu a avut această ocazie deoarece parchetul a decis să închidă procedura penală.

Privind o acțiune civilă separată bazată pe articolele sus-menționate care reglementează responsabilitatea civilă delictuală, reclamanta invocă hotărârea Eugenia Lazăr sus-citată și subliniază că la epoca faptelor responsabilitatea medicală avea caracter subiectiv și se baza pe greșeala medicală. În aceste condiții, concluziile autorităților de urmărire erau determinante pentru jurisdicția civilă. Or, în caz, autoritățile de urmărire nu au dus o investigație completă și efectivă capabilă să dea un răspuns clar și motivat asupra existenței unei greșeli medicale. Prin urmare, acțiunea civilă era, în opinia sa, aleatorie.

Ea susține că a contestat, de asemenea, nevinovăția parchetului în fața jurisdicțiilor naționale și a sesizat Ordinul Medicilor cu o plângere disciplinară.

Reclamanta subliniază, în final, că legea nr. 95 privind reforma în domeniu sănătății nu i se aplica deoarece a fost adoptată și a intrat în vigoare în 2006, adică după sfârșitul procedurii pe care o inițiase. Ea subliniază, în plus, că deciziile tribunalelor interne produse de Guvern au fost pronunțate recent, în perioada 2007-2010, și, prin urmare, nu sunt relevante pentru cazul de față.

Pe fond, reclamanta denunță absența unei investigații oficiale, adecvate și efective în sensul articolului 3 din Convenție. Ea critică modul în care autoritățile au condus investigația inițiată ca urmare a plângerii penale și durata acesteia. Reclamanta subliniază în particular faptul că atât parchetul cât și tribunalele interne și-au bazat deciziile exclusiv pe concluzii din primul raport de expertiză medico-legală întocmit de laboratorul departamental. Ele au ales în schimb să ignora noul raport întocmit de I.N.M.L., aprobat de comisia sa de aviz și control care este instanța superioară în domeniu, ba chiar raportul comisiei discipline din Ordinul Medicilor, care toți au identificat mai multe nereguli în protocolul de tratament medical.

Curtea reamintește că, pe terenul articolului 2 din Convenție, a judecat că obligațiile pozitive enunțate de acest articol implică obligația pentru autorități de a institui un sistem judiciar efectiv și independent permițând stabilirea cauzei decesului unui individ și pedepsirea vinovaților (Calvelli și Ciglio c. Italie [GC], CEDH 2002, § 51). Forma investigației poate varia în funcție de circumstanțe și urmăriri penale nu sunt neapărat necesare în toate cazurile. În particular, în contextul specific al neglijențelor medicale, obligația sus-menționată poate fi îndeplinită, de asemenea, de exemplu, dacă sistemul juridic în cauză oferă interesaților un recurs în fața jurisdicțiilor civile, singur sau în coparticipare cu un recurs în fața jurisdicțiilor penale, în scopuri de stabilire a responsabilităților în cauză și, dacă este cazul, obținere aplicării oricărei sancțiuni civile apropiate, cum ar fi plata de despăgubiri și publicarea hotărârii. Ea reamintește în această privință că este vorba de o obligație de diligență și nu de rezultat. Aceste considerații sunt valabile, fără îndoială, și în domeniu atentatelor la integritatea fizică ca urmare a evenimentelor care nu se încadrează în cadrul articolului 2, ci în cel al articolului 3 din Convenție.

Curtea observă că pe 22 noiembrie 2000, reclamanta a depus o plângere penală pentru atentare gravă la integritatea corporală împotriva medicilor care o trataseră. La o dată neprecizată, dar cel mai târziu pe 8 ianuarie 2001, parchetul a deschis o investigație și a audiat toți medicii implicați de ea. El ordonase, de asemenea, realizarea unui prim raport de expertiză la laboratorul medico-legal departamental pentru a stabili cauzele amputării și reclamanta a avut posibilitate de a-și exprima opinia în această privință și de a cere o contraexpertiză. Făcând dreptate cererii sale, un nou raport medico-legal a fost rendit de I.N.M.L. Aceste două rapoarte fiind contradictorii, parchetul cerut avizul comisiei superioare de medicină legală a I.N.M.L. enumerând puncte precise de clarificat. I.N.M.L. completat raportul care fusese, în plus, aprobat de comisia sa de aviz și control. Reclamanta fost invitată să facă o declarație în procedură și ii fost transmise decizii pronunțate de parquet.

Pe altă parte, în urma recursului introdus de reclamantă pe 8 ianuarie 2004, la sfârșitul unei proceduri judiciare contradictorii în cursul căreia reclamanta a fost reprezentată de un avocat, printr-o hotărâre definitivă din 9 martie 2005, tribunalul departamental din Cluj a confirmat decizia din 8 aprilie 2003 pronunțată în favoarea medicilor de parquet lângă tribunalul de prima instanță din Cluj-Napoca. Jurisdicțiile naționale au estimat, în lumina rapoartelor de expertiză, că elementele constitutive ale infracțiunii de atentare gravă la integritatea corporală nu fusese stabilite.

Privind durata procedurii care s-a extins pe aproximativ patru ani și cinci luni, Curtea nu a constatat o lipsă semnificativă de diligență imputabilă autorităților judiciare.

Curtea reamintește, de asemenea, că art. 3 din Convenție nu implică dreptul de a face urmărire sau condamnare a unui terț la penal. În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că deciziile pronunțate de autoritățile judiciare naționale nu sunt afectate de arbitrare sau iraționalitate.

În plus, atunci când este vorba de implicarea neglijență, o acțiune civilă sau disciplinară, singură sau în coparticipare cu un recurs în fața jurisdicțiilor penale, poate fi suficientă în scopuri de stabilire a responsabilităților în cauza și, dacă este cazul, obținere aplicării oricărei sancțiuni civile apropiate, cum ar fi plata de despăgubiri.

În această privință, Curtea notează de la început că o procedură disciplinară a fost inițiată în caz de Ordinul Medicilor în cursul căreia instanțele acestui Ordin au concluzionat la absența unei greșeli medicale sau discipline.

Privind posibilitatea reclamantei de a se constitui parte civilă sau de a iniția o acțiune civilă în despăgubiri, invocate de Guvern, Curtea reamintește că, în cauza Floarea Pop c. România (nr. 63101/00, § 47, 6 aprilie 2010), a considerat că, prin intermediul o acțiune bazată pe responsabilitate civilă delictuală, autoritățile naționale recunoscut, la o epocă apropiată de cea a faptelor cauzei, că decesul fiului doamnei Floarea Pop fusese datorat greșelilor, omisiunilor și neglijențelor comise de persoane responsabile de supraveghere și îngrijire în cursul detenției într-un centru de reeducație pentru minori și într-un spital penitenciar, și că reparase în manieră adecvată și suficiență daunele suferite de reclamantă în această privință, acordând-i, de asemenea, reparare titlu de daunelor morale.

În caz, Curtea consideră că era, de asemenea, liber reclamantei să introducă o acțiune pentru a denunța eventualele disfuncționalități ale spitalului public unde fusese tratată sau culpa medicilor. În această privință, trebuie notat că scop o acțiune în responsabilitate civilă delictuală nu este unică finalizare peniară, ci mai întâi constatarea culpei. În caz, nevinovăția pronunțată în favoarea medicilor fusese bazată pe art. 10 d) din Codul de Procedură Penală care exclude doar responsabilitatea penală ai implicați, fără prejudecata constatării unei eventuale culpe civile sau altă natură. Deoarece valoare probelor în materie civilă nu este preestablit, jurisdicția civilă era libera de a judeca situația de fapt, în conformitate cu probele prezentate în fața sa. Pe altă parte, Curtea consideră că tribunalele civile nu pot opune o acțiune concluzii autorităților penale privind inexistență unei responsabilități penale.

Curtea constatat caracterul aleartor al jurisprudenței privind responsabilitatea spitalelor publice pentru fapta medicilor care exercita acolo. Cu toate acestea, ea subliniază că simplul fapt de a hrăni îndoieli privind perspectivele succes al unui recurs dat care nu evident sortit eșecului nu constituie motiv valabil pentru a justifica non-utilizare căilor de recurs interne. Dimpotrivă, are interes a sesiza tribunal competent, pentru a-i permite să dezvolte drepturi existente utilizând puterea sa interpretare.

Având în vedere celor de mai sus, Curtea consideră că în caz căile de recurs puse la dispoziția reclamantei erau suficiente pentru a satisface obligațiile procedurale ale statului sub aspectul articolului 3 din Convenție. Rezultă că cererea trebuie respinsă în aplicare articolelor 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

La requérante, M me Gabriela Hortenzia Rădulescu, est une ressortissante roumaine née en 1952 et résidant à Bistrita. Elle a été autorisée à se représenter elle-même devant la Cour.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par ses agents, M. R.-H. Radu et M me I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Les interventions chirurgicales subies par la requérante

Le 8 juin 2000, la requérante fut hospitalisée d’urgence dans la clinique de chirurgie cardio-vasculaire de l’Institut du cœur de Cluj-Napoca. Une ischémie aigüe du membre supérieur gauche apparue trois heures auparavant fut diagnostiquée. L’intéressée subit deux interventions chirurgicales (thrombectomie) pratiquées par le médecin de garde, C.T.I., opérations dont l’évolution fut jugée favorable.

Le 10 juin 2000, à la suite de la réapparition des signes d’ischémie, C.T.I. pratiqua de nouveau la même intervention chirurgicale.

Une artériographie fut effectuée le 11 juin 2000. À la suite de cet examen, une nouvelle intervention fut pratiquée le 12 juin 2000.

Les 17 et 18 juin 2000, le bras de la requérante présenta un œdème et les signes d’une ischémie irréversible.

Le 18 juin 2000, avec l’accord de la requérante, C.T.I. pratiqua à nouveau une intervention et procéda à l’amputation de l’avant-bras afin d’éviter une nécrose générale du membre. L’évolution postopératoire fut jugée bonne et, le 26 juin 2000, l’intéressée quitta l’hôpital. 2. Les décisions de l’Ordre des médecins

Le 26 août 2000, la requérante saisit l’Ordre des médecins (« l’Ordre ») d’une plainte concernant les circonstances de l’amputation de son bras.

Le 27 novembre 2000, le conseil départemental de l’Ordre rendit une décision sur l’intervention ayant conduit à l’amputation de l’avant-bras de la requérante. Il conclut que le traitement et les mesures prises avaient été corrects et nécessaires.

Le 14 décembre 2000, la requérante contesta cette décision.

La commission disciplinaire du Conseil national de l’Ordre constata que C.T.I. avait méconnu les dispositions des articles 29 et 35 du code de déontologie médicale en omettant de solliciter l’avis du médecin chef de service et de demander la réalisation d’une artériographie dès le début de l’hospitalisation de l’intéressée. La commission proposa de sanctionner le médecin par un avertissement. Toutefois, par une décision du 12 juin 2001, le Conseil national de l’Ordre rejeta cette proposition. 3. La plainte pénale déposée par la requérante

Le 22 novembre 2000, la requérante déposa une plainte pénale sans constitution de partie civile auprès du parquet près le tribunal de première instance de Cluj-Napoca contre le médecin ayant pratiqué les différentes interventions chirurgicales dans l’intervalle du 8 au 26 juin 2000 et deux autres médecins de la clinique, du chef d’atteinte grave à l’intégrité physique. Elle alléguait notamment que l’opération avait été réalisée sans les investigations préalables nécessaires et que l’amputation dont elle avait été victime aurait pu être évitée.

A une date non précisée, des poursuites pénales furent engagées contre le médecin C.T.I. du chef d’attente grave à l’intégrité corporelle par négligence.

Le 8 janvier 2001, le parquet entendit les médecins mis en cause par la requérante.

Le 10 avril 2001, sur demande du parquet, un rapport d’expertise médico-légale fut dressé par le laboratoire départemental de médecine légale. Le laboratoire départemental estima que le traitement chirurgical et médicamenteux avait été correct et que son résultat était imputable aux particularités de la situation médicale de la patiente, à savoir une ischémie aigüe. Il conclut qu’il n’y avait aucun élément permettant de soupçonner la commission d’une faute médicale. Le rapport fut communiqué à la requérante.

La requérante et le médecin C.T.I. contestèrent les conclusions dudit rapport et exigèrent un complément d’expertise. Le 25 mai 2001, une nouvelle expertise fut demandée à l’Institut national de médecine légale (ci ‑ après « I.N.M.L. »).

Le 29 mars 2002, l’I.N.M.L. présenta un rapport d’expertise médico ‑ légale concluant à l’impossibilité de confirmer l’irréversibilité des lésions ischémiques en l’absence d’une investigation histopathologique postopératoire. Il ajouta que, en l’absence d’un diagnostic étiologique exact, une artériographie effectuée dès le début de l’hospitalisation aurait pu fournir une justification objective du choix de l’amputation. Il était également souligné que la faute médicale était une notion d’ordre juridique et qu’il était impossible au médecin légiste de se prononcer à cet égard.

La requérante et le médecin C.T.I. furent entendus par le parquet respectivement les 26 avril 2002 et 30 mai 2002. Le médecin C.T.I. expliqua à cette occasion que l’ischémie de la requérante datait de plusieurs heures lors de son hospitalisation et qu’une intervention en urgence devait être effectuée dans les six heures suivant le déclenchement de l’affection afin d’éviter une amputation totale du bras. Dans ces conditions, la réalisation d’une artériographie ne lui aurait pas permis d’effectuer l’intervention dans le délai de six heures indiqué ci-dessus.

Le 26 juin 2002, le parquet, constatant qu’il était en possession de deux expertises contradictoires, demanda à la Commission supérieure de l’I.N.M.L. de donner son avis à l’égard des deux expertises et de préciser plus particulièrement : a) si, en l’absence d’une intervention au moment de l’hospitalisation, la requérante risquait de perdre le bras entier ou même la vie, b) si la réalisation de l’artériographie au moment de l’hospitalisation aurait pu éviter l’amputation partielle du bras, c) quelle aurait été l’évolution de la requérante si les investigations histopathologiques avaient été réalisées avant l’amputation, si ces investigations représentaient une mesure habituelle et en combien de temps le résultat de ces investigations était disponible, d) si dans les circonstances de l’espèce, au moment de l’hospitalisation, il était plus important de traiter les effets ou d’examiner la cause de l’affection, e) si les interventions chirurgicales s’imposaient en l’espèce et si la stratégie médicale avait été adaptée à la situation médicale de la requérante, et, enfin, f) d’identifier les examen médicaux qui auraient dû être pratiqués au moment de l’hospitalisation afin de déterminer si l’amputation du bras s’imposait.

Le 21 janvier 2003, l’I.N.M.L. rendit un complément d’expertise au rapport, concluant à l’impossibilité de se prononcer sur l’adéquation des mesures médicales en l’absence d’une investigation histopathologique postopératoire qui aurait pu déterminer l’étiologie de l’affection. Il souligna qu’une artériographie effectuée dès le début de l’hospitalisation aurait pu conduire à une autre orientation thérapeutique, telle la perfusion de substances thrombolytiques.

Le 14 mars 2003, la commission d’avis et de contrôle de l’I.N.M.L. rendit son approbation quant au complément d’expertise, indiquant que l’amputation de l’avant-bras avait été effectuée afin de sauvegarder la vie de la patiente, mais que les investigations préopératoires en début d’hospitalisation auraient dû inclure une artériographie.

Par une ordonnance du 8 avril 2003, le parquet décida la clôture des poursuites à l’égard du médecin C.T.I et rendit un non-lieu quant aux deux autres médecins, au motif qu’il n’y avait pas de preuve au-delà de tout doute raisonnable que les interventions chirurgicales pratiquées et l’amputation de l’avant-bras eussent constitué une négligence médicale. Le parquet nota en particulier que l’I.N.M.L. avait retenu que l’amputation avait été effectuée afin de sauvegarder la vie de la patiente. L’ordonnance était fondée sur l’article 10 d) du CPP et soulignait que l’existence de l’élément matériel du délit d’atteinte grave à l’intégrité corporelle n’avait pas été établie.

Le 10 juillet 2003, le procureur en chef du parquet près la cour d’appel de Cluj rejeta la plainte déposée par l’intéressée contre la décision du parquet susmentionnée.

Le 8 janvier 2004, la requérante saisit le tribunal de première instance de Cluj-Napoca d’une contestation contre la décision rendue par le parquet.

Par un jugement du 23 novembre 2004, rendu au terme d’une procédure contradictoire au cours de laquelle la requérante a été représentée par un avocat, le tribunal de première instance rejeta la contestation de l’intéressée. Il estima que le parquet avait administré toutes les preuves utiles pour l’affaire. Il souligna que les expertises avaient conclu en particulier que l’intervention avait été nécessaire pour pallier le risque d’amputation du bras entier, voire de décès de la requérante. Par un arrêt définitif du 9 mars 2005, le tribunal départemental de Cluj confirma le jugement.

La requérante ne saisit pas les juridictions internes d’une action civile visant à l’obtention d’une indemnité. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Les dispositions légales concernant les expertises médico-légales ainsi que la jurisprudence interne et la doctrine en matière de responsabilité civile des médecins et des hôpitaux figurent dans les arrêts Codarcea c. Roumanie (n o 31675/04, §§ 69-74, 2 juin 2009) et Eugenia Lazăr c. Roumanie , (n o 32146/05, §§ 41-54, 16 février 2010), et dans la décision adoptée dans la requête Stihi-Boos c. Roumanie (déc.), n o 7823/06, 11 octobre 2011.

Les dispositions légales concernant la responsabilité disciplinaire des médecins à l’époque des faits et le droit en matière d’assurance de responsabilité civile pour faute professionnelle des médecins figurent dans l’arrêt Codarcea précité (§§ 64-68). GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas avoir bénéficié d’une enquête effective, menée avec célérité, par des magistrats impartiaux, dans le respect du principe de l’égalité des armes, à l’égard de l’amputation partielle de son bras qui aurait été due à une faute médicale. Elle dénonce également l’absence d’un recours effectif devant les juridictions internes, dans la mesure où celles-ci n’auraient pas examiné le fond de ses allégations. EN DROIT

Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, la Cour ne se considère pas comme liée par celle que leur attribuent les requérants ou les Gouvernements. En vertu du principe jura novit curia , elle a, par exemple, examiné d’office des griefs sous l’angle d’un article ou paragraphe que n’avaient pas invoqué les parties. Un grief se caractérise par les faits qu’il dénonce et non par les simples moyens ou arguments de droit invoqués (voir, mutatis mutandis , Guerra et autres c. Italie , 19 février 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I, et Stihi-Boos précité, § 45). À la lumière de ces principes, la Cour rappelle qu’elle a déjà conclu qu’une atteinte grave à l’intégrité corporelle était suffisamment sérieuse pour faire entrer le grief d’un requérant qui en a été victime dans la sphère de protection de l’article 3 de la Convention (voir, mutatis mutandis , V.C. c. Slovaquie , n o 18968/07, § 102, CEDH 2011 (extraits)). Dans ces conditions, la Cour considère nécessaire d’examiner l’ensemble de la requête sous l’angle du volet procédural de l’article 3 de la Convention, qui se lit ainsi dans sa partie pertinente : Article 3 « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de la requête pour non­épuisement des voies de recours internes. Il souligne que la requérante a omis, soit de se constituer partie civile dans le cadre de sa plainte pénale, soit d’introduire une action en responsabilité civile délictuelle séparée, fondée sur les articles 998-999 et 1000 § 3 de l’ancien code civil, qui aurait pu aboutir à la réparation du préjudice matériel et moral qu’elle allègue avoir subi du fait de l’amputation partielle de son bras. Il indique que la voie civile aurait permis ainsi d’éclaircir les circonstances de cette amputation et d’établir la responsabilité éventuelle des médecins mis en cause et/ou de l’hôpital où elle a été soignée. Le Gouvernement fournit plusieurs exemples de décisions internes adoptées de 2003 à 2010 dans des procédures pénales ou civiles dans lesquelles des médecins ont été condamnés au paiement de dommages et intérêts pour faute professionnelle, soit après avoir été condamnés au pénal pour homicide involontaire ou atteinte involontaire à l’intégrité corporelle, soit après avoir été acquittés pour cause de prescription de la responsabilité pénale (pour ce dernier cas d’espèce, voir l’arrêt définitif du 29 avril 2010 du tribunal départemental de Bucarest et l’ arrêt définitif du 2 février 2010 de la cour d’appel de Bucarest ). Dans certaines de ces décisions, des hôpitaux, en tant que commettants, furent condamnés solidairement avec les médecins à réparer les préjudices causés par ces derniers (jugement définitif du 21 avril 2006 du tribunal de première instance de Cluj Napoca, jugement définitif du 18 décembre 2009 du tribunal de première instance de Bucarest, arrêt définitif du 29 avril 2010 du tribunal départemental de Bucarest et arrêt définitif du 2 février 2010 de la cour d’appel de Bucarest).

Le Gouvernement estime qu’une telle action fondée sur les articles 998-999 de l’ancien code civil aurait permis en outre à la requérante d’obtenir une réparation pour ce qui est de l’absence d’une enquête pénale effective et envoie à cette fin deux jugements rendus en premier ressort par lesquels un tribunal de première instance a accordé des dommages-intérêts pour des enquêtes manifestement ineffectives concernant le meurtre de deux personnes lors des événements de décembre 1989.

Le Gouvernement note également que dans le cadre d’une plainte fondée sur l’article 278 1 du code de procédure pénale contre un non-lieu du parquet, les juridictions saisies pouvaient ordonner l’administration d’autres preuves, y compris un nouveau rapport d’expertise médico-légale. Il soumet à cet égard des décisions rendues entre 2006 et 2010 par les différentes instances nationales et dans lesquelles les tribunaux saisis par des plaintes pénales ont décidé le renvoi de l’affaire au parquet avec des indications précises quant aux points à éclaircir et quant aux preuves à administrer, y compris des compléments des rapports d’expertise médico-légale.

Le Gouvernement souligne enfin que la loi n o 95/2006 sur la réforme dans le domaine de la santé (« la loi n o 95/2006 »), en vigueur à partir du 1 er mai 2006, a imposé l’assurance obligatoire de responsabilité civile professionnelle et a créé la possibilité du paiement direct des dédommagements par l’assureur aux victimes, dans la mesure où ces dernières n’avaient pas été dédommagées par l’assuré. En renvoyant à ses dispositions pertinentes, il ajoute enfin que la requérante aurait pu former une plainte disciplinaire à l’encontre des médecins auprès de l’Ordre des médecins de Roumanie.

Sur le fond de la requête, le Gouvernement estime que l’enquête menée par les autorités à la suite de la plainte de la requérante a été adéquate et effective, tous les moyens de preuve potentiellement utiles ayant été produits sur ordre du parquet et versés au dossier afin que la situation de fait soit complètement établie. L’enquête a été menée par des autorités indépendantes et impartiales.

La requérante indique qu’elle a saisi les autorités internes d’une plainte pénale pour atteinte grave à l’intégrité corporelle afin de prouver la faute des médecins et de pouvoir se constituer ensuite partie civile devant les juridictions sur le fondement des articles 998-999 de l’ancien code civil, une fois l’affaire renvoyée devant eux par le parquet. Or, elle n’a pas eu cette occasion étant donné que le parquet a décidé de clôturer la procédure pénale.

S’agissant de l’action civile séparée fondée sur les articles susmentionnés régissant la responsabilité civile délictuelle, la requérante invoque l’arrêt Eugenia Lazăr précité et souligne qu’à l’époque des faits la responsabilité médicale avait un caractère subjectif et se basait sur l’erreur médicale. Dans ces conditions, les conclusions des autorités de poursuite étaient déterminantes pour la juridiction civile. Or, en l’espèce, les autorités de poursuite n’ont pas mené une enquête complète et efficace apte à donner une réponse claire et motivée sur l’existence d’une erreur médicale. Dès lors, l’action civile était, à son avis, aléatoire.

Elle fait valoir qu’elle a également contesté le non-lieu du parquet devant les juridictions nationales et a saisi l’Ordre des médecins d’une plainte disciplinaire.

La requérante souligne enfin que la loi n o 95 sur la réforme dans le domaine de la santé ne lui était pas applicable étant donné qu’elle a été adoptée et est entrée en vigueur en 2006, soit après la fin de la procédure qu’elle avait engagée. Elle souligne en outre que les décisions des tribunaux internes produites par le Gouvernement ont été rendues récemment, dans la période 2007-2010, et manquent donc de pertinence pour le cas d’espèce.

Sur le fond, la requérante dénonce l’absence d’une enquête officielle, adéquate et efficace au sens de l’article 3 de la Convention. Elle critique la manière dont les autorités ont conduit l’enquête engagée à la suite de sa plainte pénale et sa durée. La requérante souligne en particulier le fait que tant le parquet que les tribunaux internes ont fondé leurs décisions exclusivement sur les conclusions du premier rapport d’expertise médico ‑ légale établi par le laboratoire départemental. Ils ont en revanche choisi d’ignorer le nouveau rapport établi par l’I.N.M.L., tel qu’approuvé par sa commission d’avis et de contrôle qui est l’instance supérieure dans ce domaine, voire même le rapport de la commission de discipline de l’Ordre des médecins, qui avaient tous identifié plusieurs irrégularités dans le protocole de traitement médical.

La Cour rappelle que, sur le terrain de l’article 2 de la Convention, elle a jugé que les obligations positives énoncées par cet article impliquent l’obligation pour les autorités de mettre en place un système judiciaire efficace et indépendant permettant d’établir la cause du décès d’un individu et de punir les coupables ( Calvelli et Ciglio c. Italie

La Cour observe que le 22 novembre 2000, la requérante a déposé une plainte pénale pour atteinte grave à l’intégrité corporelle contre les médecins qui l’avaient traitée. À une date non précisée, mais au plus tard le 8 janvier 2001, le parquet a ouvert une enquête et a entendu tous les médecins mis en cause par elle. Il a également ordonné la réalisation d’un premier rapport d’expertise au laboratoire médico-légal départemental afin d’établir les causes de l’amputation et la requérante a eu la possibilité d’exprimer son opinion à cet égard et de demander une contre-expertise. Faisant droit à sa demande, un nouveau rapport médico-légal a été rendu par l’I.N.M.L. Ces deux rapports étant contradictoires, le parquet demanda l’avis de la commission supérieure de médecine légale de l’I.N.M.L. énumérant des points précis à éclaircir. L’I.N.M.L. compléta son rapport qui fut de surcroît approuvé par sa commission d’avis et de contrôle. La requérante a été invitée à faire une déclaration dans la procédure et elle s’est vu transmettre les décisions rendues par le parquet.

Par ailleurs, suite au recours introduit par la requérante le 8 janvier 2004, à l’issue d’une procédure judiciaire contradictoire au cours de laquelle la requérante a été représentée par un avocat, par un arrêt définitif du 9 mars 2005, le tribunal départemental de Cluj a confirmé la décision du 8 avril 2003 rendue en faveur des médecins par le parquet près le tribunal de première instance de Cluj-Napoca. Les juridictions nationales ont estimé, au vu des rapports d’expertise, que les éléments constitutifs du délit d’atteinte grave à l’intégrité corporelle n’étaient pas établis.

Quant à la durée de la procédure qui s’est étalée sur environ quatre ans et cinq mois, la Cour n’a pas relevé de manque de diligence significatif imputable aux autorités judiciaires ( mutatis mutandis, Lopez c. France (déc.), n o 45325/06, 2 février 2010 et Desjardins et autres c. France (déc.), n o 50533/07, 15 juin 2010, Stihi-Boos , précité, § 57).

La Cour rappelle également que l’article 3 de la Convention n’implique pas le droit de faire poursuivre ou condamner un tiers au pénal. Dans les circonstances de l’espèce, la Cour considère que les décisions rendues par les autorités judiciaires nationales ne sont pas entachées d’arbitraire ou d’irrationalité.

En outre, lorsqu’il s’agit de mettre en cause une négligence, une action civile ou disciplinaire, seule ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, peut être suffisante aux fins d’établir les responsabilités en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée, tel le versement de dommages-intérêts (voir, par exemple, Calvelli et Ciglio , précité, § 51, et Vo c. France [GC], n o 53924/00, § 90, CEDH 2004 ‑ VIII). 47. À cet égard, la Cour note d’emblée qu’une procédure disciplinaire a été engagée en l’espèce par l’Ordre des médecins au cours de laquelle les instances de cet Ordre ont conclu à l’absence d’une faute médicale ou disciplinaire (paragraphe 11 ci-dessus).

S’agissant de la possibilité pour la requérante de se constituer partie civile ou d’enclencher une action civile en dommage-intérêts, invoquées par le Gouvernement, la Cour rappelle que, dans l’affaire Floarea Pop c. Roumanie , (n o 63101/00, § 47, 6 avril 2010), elle a considéré que, par le biais d’une action fondée sur la responsabilité civile délictuelle, les autorités nationales avaient reconnu, à une époque proche de celle des faits de l’espèce, que le décès du fils de M me Floarea Pop avait été dû aux fautes, omissions et négligences commises par les personnes chargées de le surveiller et le soigner au cours de sa détention dans un centre de rééducation pour mineurs et dans un hôpital pénitentiaire, et qu’elles avaient réparé de manière adéquate et suffisante le préjudice subi par la requérante à cet égard, lui octroyant également une réparation à titre de dommage moral.

En l’espèce, la Cour considère qu’il était également loisible à la requérante d’introduire une telle action afin de dénoncer les éventuels dysfonctionnements de l’hôpital public où elle a été soignée ou la faute des médecins. À cet égard, il convient de relever que le but d’une action en responsabilité civile délictuelle n’est pas uniquement sa finalité pécuniaire, mais d’abord la constatation de la faute. En l’espèce, le non-lieu prononcé en faveur des médecins était fondé sur l’article 10 d) du CPP lequel exclut uniquement la responsabilité pénale des mis en cause, sans préjudicier le constat d’une éventuelle faute civile ou d’autre nature. Étant donné que la valeur des preuves en matière civile n’est pas préétablie, la juridiction civile était libre de juger la situation de fait, conformément aux preuves présentées devant elle. Par ailleurs, la Cour considère que les tribunaux civils ne sauraient opposer à une telle action les conclusions des autorités pénales quant à l’inexistence d’une responsabilité pénale ( Ursu c. Roumanie (déc.), n o 58670/00, 3 mai 2005 et Stihi-Boos, précité, § 63).

La Cour a constaté le caractère aléatoire de la jurisprudence relative à la responsabilité des hôpitaux publics pour le fait des médecins y exerçant ( Codarcea précité, § 108). Cependant, elle souligne que le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes ( Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001 ‑ IX). Au contraire, il y a intérêt à saisir le tribunal compétent, afin de lui permettre de développer les droits existants en usant de son pouvoir d’interprétation (voir, mutatis mutandis , Iambor c. Roumanie (n o 1) , n o 64536/01, § 221, 24 juin 2008).

Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère qu’en l’espèce les voies de recours mises à la disposition de la requérante étaient suffisantes pour satisfaire aux obligations procédurales de l’État sous l’angle de l’article 3 de la Convention. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président