ABASHEV ET PLOTNIKOVA c. RUSSIE

Prima cerere a fost introdusă de d-l Vladimir Dmitriyevich Abashev, un cetățean rus născut în 1946. A fost reprezentat în fața Curții de d-na I.V. Novikov, avocat la Novosibirsk. A doua cerere a fost introdusă de d-na Valentina Petrovna Plotnikova, o cetățeancă rusă născută în 1937. Cei doi reclamănți locuiesc la Neryungri, republica Sakha-Iakutia.

Faptele cauzei, conform expunerii făcute de reclamănți, se pot rezuma după cum urmează. A. Cu privire la reclamanta

Reclamanta s-a pensionat la 1 martie 1991 și i-a fost acordată o pensie de bătrânețe. 1. Căi de atac judiciare visant majorarea pensiei de pensionare

Reclamanta considera că are dreptul la o pensie calculată prin integrarea coeficientului regional care era, după spusele sale, de 1,7. Departamentul orașului Neryungri al Casei Federale de Pensii (în ‑ ceea ce urmează " Casa de Pensii ") a respins pretențiile reclamantei, dar a calculat pensia prin integrarea unui coeficient de conversie de 1,4.

Reclamanta a intentat o acțiune judiciară pentru a contesta modul de calcul al pensiei. Prin hotărâri datate de 7 octombrie 2003 și 27 mai 2004, tribunalul orașului Neryungri (în ceea ce urmează " tribunalul din Neryungri") a dat motive reclamantei și a ordonat Casei de Pensii să calculeze pensia de pensionare a reclamantei prin integrarea coeficientului local, stabilit pentru orașul Neryungri (în ceea ce urmează " coeficientul ") la valoarea de 1,7. Tribunalul și-a fondat hotărârea pe decretul comun al Comitetului Central al Partidului Comunist al URSS și al Comitetului de Miniștri al URSS n o 352 din 29 aprilie 1975 (în ceea ce urmează " Decretul n o 352 din 29 aprilie 1975") care a stabilit acest coeficient multiplicator la 1,7. Conform tribunalului, acest decret era încă în vigoare. Tribunalul a respins argumentul Casei de Pensii care cita la susținerea poziției sale decretul Comitetului de Stat pentru Chestiuni ale Muncii și Salariilor, un organ al Comitetului de Miniștri al URSS, n o 380/P-18 din 4 septembrie 1964 (în ceea ce urmează " Decretul n o 380/P-18 din 4 septembrie 1964 ") prin care coeficientul a fost stabilit la valoarea de 1,4. Tribunalul a concluzionat că acest decret a devenit depășit după intrarea în vigoare a decretului n o 352 din 29 aprilie 1975.

Hotărârile au fost confirmate respectiv la 31 martie 2004 și la 5 iulie 2004, în caz.

Hotărârile au primit execuție completă până la 1 aprilie 2006.

În 2006 și 2007, Casa de Pensii a refuzat reclamantei să aplice circularele Guvernului reglementând indexarea pensiilor de pensionare la coeficienții de inflație (în ceea ce urmează " circularele Guvernului ") (a se vedea partea " Dreptul intern relevant " mai jos).

Printr-o scrisoare de informare din 19 noiembrie 2009 n o 14245, Casa de Pensii, sesizată cu o cerere a reclamantei, a răspuns reclamantei că pensiile pentru pensionarii care locuiesc în orașul Neryungri sunt acum calculate pe baza coeficientului egal cu 1,4 în conformitate cu legea federală n o 173-FZ " Asupra pensiilor de pensionare în Federația Rusiei ", după cum este interpretată de Decretul n o 25 al președinției Curții Supreme a Rusiei ( Постановление Пленума Верховного Суда России ) dată din 20 decembrie 2005. Casa de Pensii a informat-o, de asemenea, că pensionarii care obținuseră o hotărâre ordonând aplicarea coeficientului egal cu 1,7 continuau să primească pensii majorate la acest coeficient, calculate în sume fixe, atât timp cât suma pensiei nu ar fi atingeret suma pensiei majorate la coeficientul egal cu 1,4 și indexată conform circularelor Guvernului. Casa de Pensii a indicat în final că ceilalți pensionari care locuiesc în districtul Neryungri primeau pensii majorate la coeficientul egal cu 1,4 și indexate. De la 1 februarie 2008, atunci când suma acestor ultime pensii ar fi atins sau depășit suma pensiilor calculate în sume fixe majorate la coeficientul egal cu 1,7, toate pensiile ar fi fost calculate în mod identic, adică majorate la coeficientul 1,4. 2. Cale de atac judiciară visant indexarea pensiei de pensionare

Reclamanta a intentat o acțiune judiciară visant să conteste refuzul Casei de Pensii de a menține coeficientul de conversie la 1,7 și, în plus, de a indexa pensia de pensionare la coeficienți de inflație (a se vedea, §22 mai jos).

Prin hotărâre din 14 noiembrie 2007, tribunalul din Neryungri a respins cererea reclamantei. Tribunalul a concluzionat că coeficientul ar trebui stabilit la valoarea de 1,4 în loc de 1,7. Tribunalul a constatat, de asemenea, că pensia sa de pensionare majorată la coeficientul de 1,7, în conformitate cu hotărârile date în favoarea sa, era mai mare decât pensia la care avea dreptul cu adevărat, adică majorată la coeficientul de 1,4, indexată conform circularelor Guvernului. Dată fiind că situația era favorabilă reclamantei, tribunalul a considerat că acțiunea era lipsită de obiect și a respins-o.

Prin hotărâre din 18 februarie 2008, curtea republicii Sakha ‑ Iakutia a confirmat decizia în caz. A adăugat că coeficientul de 1,7 nu putea fi aplicat decât salariilor în perioada 1975-1982 și, prin urmare, nu putea fi aplicat pentru calculul pensiilor de pensionare. 3. Cale de atac judiciară visant recuperarea restanțelor de pensie de pensionare

În 2012, reclamanta a intentat o acțiune judiciară îndreptată împotriva Casei de Pensii visant recuperarea restanțelor de pensie de pensionare. Potrivit reclamantei, Casa de Pensii omisese executarea, de la 1 aprilie 2006, a hotărârilor din 7 octombrie 2003 și 27 mai 2004 ordonând majorarea la coeficientul 1,7.

Prin hotărâre din 28 februarie 2012, tribunalul din Neryungri a respins acțiunea ca fiind lipsită de orice temei. Tribunalul a stabilit, între altele, că coeficientul de 1,7 a fost stabilit printr-un decret n o 352 din 29 aprilie 1975 numai pentru perioada 1975-1982. După 1982, se aplica numai decretul n o 380/P-18 din 4 septembrie 1964 stabilind coeficientul la valoarea de 1,4. Fundând-se pe legea federală n o 173-FZ " Asupra pensiilor de pensionare în Federația Rusiei " după cum este interpretată de Decretul președinției Curții Supreme a Rusiei, tribunalul a concluzionat că aplicarea coeficientului de 1,4 de către Casa de Pensii era în conformitate cu textele în vigoare. Cu privire la aplicarea acestui coeficient după 1 aprilie 2006, tribunalul a notat : " Pentru a evita reducerea nivelului asigurării bătrânețelor atins anterior, pârâtul, de la 1 aprilie 2006, a luat măsuri vând să conserve ca sumă fixă plătită suma pensiei de bătrânețe pensionarilor cărora pensia de pensionare li se calculase conform unei hotărâri a tribunalului [ordonând aplicarea] coeficientului de 1,7, atât timp cât suma pensiei de pensionare calculate pe baza coeficientului 1,4, nu ar fi atins, după indexare și revalorificare suma fixă a pensiei calculate pe baza coeficientului 1,7. "

Prin hotărâre din 16 mai 2012, curtea republicii Iakutia a confirmat, în apel, decizia. B. Cu privire la reclamant

Reclamantul s-a pensionat și i-a fost acordată o pensie de bătrânețe. A intentat o acțiune judiciară vând să recalculeze pensia sa de pensionare folosind coeficientul de 1,7. Prin hotărâre din 5 octombrie 2004, tribunalul din Neryungri a dat motive reclamantului și a ordonat Casei de Pensii să majoreze pensia sa de pensionare aplicând coeficientul multiplicator de conversie de 1,7. Tribunalul și-a fondat hotărârea pe aceleași motive ca și cele care figurează în hotărârile sale din 2003 și 2004 dând motive cererii identice a reclamantei (a se vedea §5 mai ‑ sus).

Decizia a fost confirmată, în caz, la 19 ianuarie 2005.

Decizia a primit execuție completă până la 1 aprilie 2006. După această dată, Casa de Pensii a continuat să plătească o pensie de aceeași sumă. Cu toate acestea, ca și în cazul reclamantei, s-a abținut de la indexarea acestei sume de pensie conform coeficientului de inflație stabilit de Guvern.

Reclamantul a omis să conteste refuzul acestat de indexare în instanță, dar a introdus, în 2011, o cale de atac judiciară prevăzută de legea federală nº 68 ‑ FZ din 30 aprilie 2010 vând să obțină o reparație pentru dauna cauzată de o întârziere în execuția hotărârii din 5 octombrie 2004.

Prin hotărâre de admitere a excepției din 1 martie 2011, curtea republicii Sakha-Iakutia a declarat aceasta cale de atac inadmisibilă pe motiv că legea n o 68-FZ nu era aplicabilă situației reclamantului. De fapt, legea se aplica numai cazurilor de execuție a hotărârilor ordonând prelevări din bugetul federal. Or, în speța, Casa de Pensii nu aparținea Trezoreriei publice. Prin hotărâre din 19 mai 2011, curtea din Sakha ‑ Iakutia, pronunțând instanță de apel, a confirmat această decizie și a adăugat că, în orice caz, legea în cauză intrase în vigoare la 4 mai 2010 și nu avea efect retroactiv. Curta a concluzionat, prin urmare, că aceasta cale de atac era tardivă. C. Dreptul intern relevant

În conformitate cu art. 17 § 6 al legii federale n o 173-FZ din 17 decembrie 2001 " Asupra pensiilor de pensionare în Federația Rusiei " partea fără contribuție a unei pensii de pensionare este indexată ținând cont de inflație, în limitele fondurilor alocate în acest scop în bugetul federal și bugetul Casei Federale de Pensii pentru anul fiscal relevant. Rata de indexare și periodicitatea acesteia sunt definite de Guvernul Federației Rusiei.

În aplicarea dispozițiilor precitate ale legii, Guvernul rus a luat, în 2006 și 2007, trei circulare respectiv circulara n o 165 din 24 martie 2006 (rata de 1,085 aplicabilă de la 1 aprilie 2006), circulara n o 466 din 28 iulie 2006 (rata de 1,062 aplicabilă de la 1 august 2006) și circulara n o 181 din 27 martie 2007 (rata de 1,075 aplicabilă de la 1 aprilie 2007).

Decretul n o 25 al președinției Curții Supreme a Rusiei ( Постановление Пленума Верховного Суда России ), dată din 20 decembrie 2005, și interpretând chestiuni legate de pensiile de pensionare, a notat că coeficientul regional a fost stabilit prin textele legale ale URSS la titlu temporar, pentru perioada construirii întreprinderilor importante pentru economia națională, și că trebuia să se aplice numai salariilor persoanelor angajate pentru construcția acestor întreprinderi. În consecință, acest coeficient nu putea fi aplicat tuturor locuitori din Nordul Mare.

În temeiul legii federale nº 68-FZ din 30 aprilie 2010 privind compensația în caz de încălcare a dreptului la execuția unui act judecătoresc în termen rezonabil (intrat în vigoare la 4 mai 2010), un demandant poate solicita reparația daunei în caz de o întârziere în execuția unei hotărâri (a se vedea, pentru detalii, Nagovitsyn și Nalgiyev c. Rusia, (hotărâre), n os 27451/09 și 60650/09, §§ 15-20, 23 septembrie 2010). Această lege se referă la execuția hotărârilor ordonând prelevări din bugetul federal. PROTESTURI

Invocând art. 6 al Convenției și art. 1 al Protocolului n o 1 combinat cu art. 14 al Convenției, cei doi reclamănți se plâng de neexecutarea hotărârilor definitive le acordând o pensie de pensionare calculată pe baza coeficientului de 1,7. Reclamantul se plânge, de asemenea, de aceea că în încălcare a dispozițiilor menționate, Casa de Pensii a refuzat indexarea pensiei sale de pensionare, ceea ce echivalează cu o revizuire a hotărârilor definitive.

Invocând articolele 6 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge, de asemenea, de refuzul jurisdicțiilor naționale de a aplica legea federală privind compensația daunei, în ciuda întârzierii în execuția deciziei judiciare date în favoarea sa. ÎN DREPT A. Cu privire la unirea cererilor

Având în vedere similitudinea cauzelor cu privire la fapte și la problema fundamentală pe care o ridică, Curta consideră necesar a le uni și decide să le examineze în comun într-o singură și aceeași hotărâre. B. Cu privire la obiectul cererilor

Reclamănții estimează că absența indexării pensiilor lor de pensionare, în conformitate cu circularele Guvernului, se analizează într-un defect de execuție a hotărârilor din 7 octombrie 2003, 27 mai 2004 și 5 octombrie 2004 date în favoarea lor. Acest refuz de indexare enterinat de hotărârile din 14 noiembrie 2007 și 28 februarie 2012 era deopotrivă inechitabil și discriminatoriu.

Dispozițiile relevante ale Convenției sunt redactate după cum urmează. art. 6 § 1 din Convenție : " Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile de caracter civil (...) " art. 13 din Convenție : " Oricine ale căror drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la octroi de o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. " art. 14 din Convenție : " Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nici o distincție, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. " Pentru partea sa, art. 1 al Protocolului n o 1 se citește după cum urmează : " Oricine are dreptul la respectul bunurilor. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care-l au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi. "

Curta distinge două aspecte cererilor ridicate de reclamănți. Pe de o parte, susțin neexecutarea hotărârilor date în 2003 și 2004 și, pe de altă parte, pun în cauză refuzul de a indexa pensiile de bătrânețe la un coeficient de inflație. C. Cu privire la defectul pretins de neexecutare a hotărârilor date în 2003 și 2004 în favoarea reclamănților

Curta reamintește că imposibilitatea pentru un creditor de a face executa într-un termen rezonabil decizia dată în favoarea sa împotriva Statului constituie o încălcare în cauza sa a dreptului la o instanță consacrat de art. 6 § 1 din Convenție, precum și a dreptului la libera folosință a bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului no 1 ( Bourdov c. Rusia , no 59498/00, § 34, CEDH 2002-III, și, mai recent, Ilyushkin și alții c. Rusia , n os 5734/08 și alții, § 47, 17 aprilie 2012).

Curta observă că reclamănții nu contestă că hotărârile definitive date în favoarea lor au primit execuție completă până la 1 aprilie 2006. După această dată, Casa de Pensii a continuat să verseze pensiile de pensionare conform ratei ordonate de hotărâri, adică calculate pe baza coeficientului 1,7, chiar dacă refuzase indexarea conform circularelor Guvernului.

Curta concluzionează, prin urmare, că hotărârile au primit execuție completă. Refuzul indexării, ca atare, nu poate fi examinat ca un defect de execuție a hotărârilor în cauză. De fapt, aceste hotărâri se refereau la stabilirea coeficientului și nu prevedeau nici o modalitate de indexare.

Curta reamintește că în orice caz, cererile de indexare a sumelor acordate prin hotărâri interne trebuie, mai întâi, supuse instanțelor interne, și că nu îi revine Curții să cunoască cererilor de indexare ca o instanță de primă instanță ( Belkin și alții c. Rusia (hotărâre), n o 14330/07 și alții, 5 februarie 2009, și Sirotin c. Rusia (hotărâre), n o 38712/03, 14 septembrie 2006). Curta nu poate, prin urmare, cunoaște modalităților de indexare ale pensiilor reclamănților după 1 aprilie 2006 în cadrul examinării protestului privind execuția hotărârilor date în 2003 și 2004 în favoarea reclamănților. În schimb, Curta va examina mai sus această chestiune sub aspectul protestului ridicat în temeiul articolului 1 al Protocolului n o 1 vând refuzul indexării (a se vedea paragrafele 44-54 mai ‑ jos).

Cu privire la protestul bazat pe art. 13, Curta reamintește că această dispoziție se aplică atunci când o persoană are un " protest susceptibil de apărare " în temeiul Convenției. Având în vedere concluziile sale sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție și art. 1 al Protocolului n o 1 cu privire la execuția hotărârilor, Curta consideră că nicio protest susceptibilă de apărare sub aspectul acestui text nu se găsește stabilit. În consecință, Curta concluzionează că reclamantul nu are protest susceptibil de apărare în temeiul articolului 13 din Convenție ( Boyle și Rice c. Regatul Unit , 27 aprilie 1988, § 52, seria A n o 131, și Belkin și alții c. Rusia , precitat).

Reiese de aici că această parte a cererii este manifestă netemeinic și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. D. Cu privire la refuzul de a indexa pensiile de pensionare 1. Cu privire la reclamant

Curta observă că revendicările reclamantului privesc o situație nouă generată de refuzul indexării pensiei sale de pensionare.

Contrar reclamantei care sesiza justiția și obținea o decizie, chiar dacă nefavorabilă (a se vedea paragrafele 10 și 14 mai-sus), reclamantul a omis să afirme protestul său în fața instanțelor interne.

Reiese de aici că protestele sale trebuie respinse pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 2. Cu privire la reclamanta

Reclamanta estimează că deciziile judiciare ulterioare, cele din 14 noiembrie 2007 și 28 februarie 2012, au lezat dreptul ei la respectul bunurilor.

Curta observă că revendicările reclamantei se descompun în două ramuri. Pe de o parte, este nemulțumită de concluziile la care a ajuns tribunalul din Neryungri în hotărârea sa din 14 noiembrie 2007. Pe de altă parte, reclamanta se plânge de rezultatul procedurii judiciare angajate în 2012. Ea estimează de fapt că prin hotărârea sa din 28 februarie 2012, aplicând coeficientul de 1,4 pentru calculul pensiei sale, tribunalul din Neryungri a lipsit-o de proprietatea sa, adică o parte a pensiei sale de pensionare. Ea estimează, de asemenea, că refuzul de a aplica circularele Guvernului ordonând indexarea pensiilor de pensionare în cauza sa a încălcat dreptul ei la respectul bunurilor garantat de articolul 1 al Protocolului n o 1 și a entraînat o discriminare, contrară articolului 14, în comparație cu alți pensionari ruși care beneficiază de indexare regulată a pensiilor lor. a) Cu privire la protestele referitoare la hotărârea din 14 noiembrie 2007

Cu privire la prima parte a protestului referitoare la decizia din 14 noiembrie 2007 confirmată de o hotărâre din 18 februarie 2008, Curta observă că acest protest a fost formulat în fața sa la 13 octombrie 2012, adică ‑ în afara termenului de șase luni. În consecință, protestul trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 1 din Convenție. b) Cu privire la protestele referitoare la hotărârea din 28 februarie 2012

De la început, se pune întrebarea dacă, având în vedere deciziile precitate din 14 noiembrie 2007 și 18 februarie 2008, hotărârea din 16 mai 2012 confirmând hotărârea din 28 februarie 2012 poate fi considerată " decizia internă definitivă " care declanșează termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție. Cu toate acestea, Curta estimează că nu este necesar să se aducă în discuție această întrebare, întrucât protestele sunt, oricum, inadmisibile pentru motivele expuse mai jos. i. cu privire la respectul articolului 1 al Protocolului n o 1, luat izolat și combinat cu art. 14 din Convenție

Curta reamintește că dacă art. 1 al Protocolului n o 1 garantează versarea unor prestatii sociale persoanelor care au plătit contribuții la o casă de asigurări, acesta nu poate fi interpretat ca acordând dreptul la o pensie cu o sumă determinată (a se vedea în special Skorkiewicz c. Polonia (hotărâre), n o 39860/98, 1 iunie 1999, Jankovic c. Croația (hotărâre), n o 43440/98, CEDH 2000-X, Kuna c. Germania , (hotărâre), n o 52449/99, CEDH-2001, Blanco Callejas c. Spania (hotărâre), n o 64100/00, 18 iunie 2002, și Maggio și alții c. Italia , n os 46286/09 și alții, § 55, 31 mai 2011).

Curta reamintește, de asemenea, că statele parties la Convenție se bucură de o marjă de apreciere destul de largă atunci când se agită de reglementarea politicii lor sociale. Datorită cunoașterii directe a societății și nevoilor sale, autoritățile naționale se găsesc în principiu mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de utilitate publică în materie economică sau socială. Curta respectă în principiu modul în care statul concep imperativele utilitații publice, cu excepția cazului în care judecata sa se dovedește " manifestă lipsită de bază rezonabilă " ( Stec și alții c. Regatul Unit (hotărâre) [GC], n os 65731/01 și 65900/01, § 52, CEDH 2005 ‑ X, Andrejeva c. Letonia [GC], n o 55707/00, § 83, CEDH 2009, și Jankovic , precitat).

Curta reamintește că art. 14 din Convenție completează alte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor. Nu are existență independentă întrucât valorează doar pentru " exercitarea drepturilor și libertăților " pe care le garantează. Cu sigurență, poate intra în joc chiar și fără o încălcare a cerințelor lor și, în această măsură, posedă o portată autonomă, dar nu poate fi aplicabil dacă faptele litigiului nu cad sub autoritatea cel puțin uneia dintre aceste clauze ( Domalewski c. Polonia (hotărâre), n o 34610/97, CEDH 1999 ‑ V).

Curta reamintește, de asemenea, că dacă art. 1 al Protocolului n o 1 nu impune statelor contractante să instituie un regim de asigurări sociale sau pensii, pentru că atunci când una din ele pune în aplicare o legislație prevăzând versarea automată a unei prestatii sociale – indiferent dacă acordarea acestei prestatii depinde sau nu de versarea prealabilă de contribuții –, această legislație trebuie considerată ca generând un interes patrimonial cădând sub aplicarea articolului 1 al Protocolului n o 1 pentru persoanele îndeplinind condițiile sale ( Stec și alții (hotărâre), precitată, § 54).

De asemeni, dacă art. 1 al Protocolului n o 1 nu cuprinde un drept de a percepe prestatii sociale, din orice tip, atunci când un Stat decide să creeze un regim de prestatii, trebuie să o facă într-o manieră compatibilă cu articolul 14 ( Stec și alții (hotărâre), precitată, § 55, și Andrejeva , precitat, § 69).

În speța, Curta observă că, prin hotărâre din 28 februarie 2012, tribunalul a confirmat în jos coeficientul în cauză stabilit la valoarea de 1,4 în loc de 1,7, în timp ce a observat menținerea nivelului prestațiilor sociale plătite (a se vedea §14 mai-sus), și, mai precis, suma pensiei stabilite la coeficientul 1,7 ar continua să fie plătită atât timp cât pensia calculată la coeficientul 1,4 nu ar fi mai mare.

Curta constată că conform jurisprudenței rusești, diminuarea pensiei reclamantei constituia o modalitate de a integra această pensie în regimul general de pensie prevăzut de textele legislative aplicabile, din care legea n o 173-FZ, după cum este interpretată de decretul Curții Supreme a Rusiei (a se vedea §23 mai-sus). Aceasta ar permite atât atingerea echilibrului bugetar, cât și corectarea disparităților existente între pensionari aparținând aceluiași regim.

Curta observă, de asemenea, că autoritățile rusești au făcut alegerea unei soluții favorabile reclamantei prin menținerea nivelului prestațiilor sociale dobândite (a se vedea §14 mai-sus).

Cu privire la diferența de tratament în comparație cu alte categorii de pensionari, Curta reamintește că o distincție este discriminatorie, în sensul articolului 14 din Convenție, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Conform jurisprudenței Curții, pentru ca o problemă să se pună cu privire la art. 14, trebuie întâi să existe o diferență în tratamentul persoanelor aflate în situații comparabile.

În speța, autoritățile rusești au notat în mod specific că reclamanta primea o pensie majorată la coeficientul egal cu 1,7, în timp ce alți pensionari locuind în aceeași localitate și aflând deci în o situație comparabilă primeau o pensie majorată la coeficientul de 1,4 (a se vedea §12 mai-sus). Tratamentul reclamantei, departe de a fi discriminatoriu la adresa ei, era mai favorabil decât cel al persoanelor aflate într-o situație analogă. Este exact cu scopul de a șterge această diferență de tratament că autoritățile au procedat la o revizuire a pensiei reclamantei ( Maggio și alții , precitat, § 73). De altfel, pensia reclamantei păstrată ca sumă fixă va fi sau va fi identică pensiilor altor pensionari atunci când suma pensiilor acestora va atinge, după indexare și revalorificare, suma fixă a pensiei reclamantei.

Având în vedere aceste elemente, nu apare că măsurile criticate de reclamanta au determinat-o să suporte o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor sau au discriminat-o în mod necorespunzător în comparație cu alți pensionari.

Reiese de aici că acest protest este manifestă netemeinic și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. ii. cu privire la respectul articolului 6, luat izolat și combinat cu art. 14 din Convenție

Conform reclamantei, hotărârea din 28 februarie 2012 a nesocotit art. 6 § 1 din Convenție fiind deopotrivă inechitabilă și discriminatorie.

Curta reamintește că nu-i revine ei să cunoască erorilor de fapt sau drept pretins săvârșite de o instanță internă, dacă și în măsura în care aceasta ar fi putut leza drepturile și libertățile salvguedate de Convenție (hotărâre García Ruiz c. Spania [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).

Curta constată că reclamanta a beneficiat de un proces contradictoriu și a putut expune elementele sale de dovadă și apăra liber cauza sa. Mijloacele ei au fost corespunzător examinate de instanța internă. Ea estimează că concluziile tribunalelor și interpretarea acestora a regulilor relevante nu pot trece drept manifestă arbitrare sau neReasonablă.

În aceste circumstanțe, Curta estimează că nu se poate considera că procedura judiciară litigioasă a fost inechitabilă în sensul articolului 6 din Convenție, sau discriminatorie în sensul articolului 14 din Convenție.

Reiese de aici că acest protest este manifestă netemeinic și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curta, în unanimitate, Unește cererile, Declară cererile inadmisibile. André Wampach Isabelle Berro-Lefèvre Grefier adjunct Președintă

La première requête a été introduite par M. Vladimir Dmitriyevich Abashev, un ressortissant russe né en 1946. Il a été représenté devant la Cour par M e I.V. Novikov, avocat à Novossibirsk. La deuxième requête a été introduite par Mme Valentina Petrovna Plotnikova, une ressortissante russe née en 1937. Les deux requérants résident à Neryungri, république de Sakha-Iakoutie.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. A. En ce qui concerne la requérante

La requérante prit sa retraite le 1 er mars 1991 et une pension de vieillesse lui fut accordée. 1. Recours judiciaires visant à majorer la pension de retraite

La requérante estimait avoir droit à une pension liquidée en intégrant le coefficient régional qui était, selon elle, de 1,7. Le département de la ville de Neryungri de la Caisse fédérale de pensions (ci ‑ après « la Caisse de pensions ») rejeta les prétentions de la requérante, mais calcula la pension en intégrant un coefficient de conversion de 1,4.

La requérante intenta une action en justice pour contester le mode de calcul de la pension. Par des décisions datées du 7 octobre 2003 et du 27 mai 2004, le tribunal de la ville de Neryungri (ci-après « le tribunal de Neryungri ») fit droit à la demande et ordonna à la Caisse de pensions de calculer la pension de retraite de la requérante en intégrant le coefficient local, fixé pour la ville de Neryungri (ci-après « le coefficient ») à hauteur de 1,7. Le tribunal fonda son jugement sur l’arrêté commun du Comité central du parti communiste de l’URSS et du Comité des Ministres de l’URSS n o 352 du 29 avril 1975 (ci-après « L’arrêté n o 352 du 29 avril 1975») qui avait fixé ce coefficient multiplicateur à 1,7. Selon le tribunal, cet arrêté était toujours en vigueur. Le tribunal rejeta l’argument de la Caisse de pensions qui citait à l’appui de sa position l’arrêté du Comité d’État sur les questions du travail et du salaire, un organe du Comité des Ministres de l’URSS, n o 380/P-18 du 4 septembre 1964 (ci-après « L’arrêté n o 380/P-18 du 4 septembre 1964 ») par lequel le coefficient avait été fixé à hauteur de 1,4. Le tribunal conclut que cet arrêté était devenu caduc après l’entrée en vigueur de l’arrêté n o 352 du 29 avril 1975.

Les décisions furent confirmées respectivement le 31 mars 2004 et le 5 juillet 2004, en cassation.

Les décisions reçurent entière exécution jusqu’au 1 er avril 2006.

En 2006 et 2007, la Caisse de pensions refusa à la requérante d’appliquer les circulaires du Gouvernement réglant l’indexation des pensions de retraite aux coefficients d’inflation (ci-après « les circulaires du Gouvernement ») (voir la partie « Le droit interne pertinent » ci-dessous).

Par une lettre d’information du 19 novembre 2009 n o 14245, la Caisse de pensions, saisie d’une demande de la requérante, répondit à la requérante que les pensions aux retraités résidant à la ville de Neryungri étaient désormais calculées sur la base du coefficient égal à 1,4 conformément à la loi fédérale n o 173-FZ « Sur les pensions de retraite dans la Fédération de Russie », telle qu’interprétée par l’Arrêté n o 25 de la présidence de la Cour suprême de Russie ( Постановление Пленума Верховного Суда России ) datée du 20 décembre 2005. La Caisse de pensions l’informa par ailleurs que les pensionnés qui avaient obtenu un jugement ordonnant l’application du coefficient égal à 1,7 continuaient à toucher des pensions majorées à ce coefficient, calculées en sommes fixes, tant que le montant de la pension n’atteindrait pas le montant de la pension majorée au coefficient égal à 1,4 et indexée conformément aux circulaires du Gouvernement. La Caisse de pensions indiqua enfin que les autres pensionnés résidant au district de Neryungri touchaient des pensions majorées au coefficient égal à 1,4 et indexées. A partir le 1 er février 2008, lorsque le montant de ces dernières pensions aurait atteint ou dépassé le montant des pensions calculées en sommes fixes majorées du coefficient égal à 1,7, toutes les pensions seraient calculées de façon identique, c’est-à-dire, majorées au coefficient 1,4. 2. Recours judiciaire visant à indexer la pension de retraite

La requérante intenta une action judiciaire visant à contester le refus de la Caisse de pensions de maintenir le coefficient de conversion à 1,7 et, de plus, d’indexer la pension de retraite à des coefficients d’inflation (voir, le paragraphe 22 ci-dessous).

Par une décision du 14 novembre 2007, le tribunal de Neryungri rejeta la demande de la requérante. Le tribunal conclut que le coefficient devrait être fixé à hauteur de 1,4 au lieu de 1,7. Le tribunal constata aussi que sa pension de retraite majorée au coefficient de 1,7, conformément aux jugements rendus en sa faveur, était supérieure à la pension à laquelle elle avait réellement droit, c’est-à-dire, majorée au coefficient de 1,4, indexée conformément aux circulaires du Gouvernement. Étant donné que la situation était favorable à la requérante, le tribunal jugea que l’action était sans objet et rejeta celle-ci.

Par un arrêt du 18 février 2008, la cour de la république de Sakha ‑ Iakoutie confirma la décision en cassation. Elle ajouta que le coefficient de 1,7 ne pouvait être appliqué qu’aux salaires pendant la période de 1975 à 1982 et ne pouvait donc pas être appliqué pour le calcul des pensions de retraite. 3. Recours judiciaire visant à recouvrer l’arriéré de pension de retraite

En 2012, la requérante intenta une action judiciaire dirigée contre la Caisse de pensions visant à recouvrer l’arriéré de pension de retraite. Selon la requérante, la Caisse de pensions avait omis d’exécuter, depuis le 1 er avril 2006, les décisions du 7 octobre 2003 et du 27 mai 2004 ordonnant la majoration au coefficient 1,7.

Par une décision du 28 février 2012, le tribunal de Neryungri rejeta l’action comme dénuée de tout fondement. Le tribunal établit entre autres que le coefficient de 1,7 avait été fixé par un arrêté n o 352 du 29 avril 1975 uniquement pour la période de 1975 à 1982. Après 1982, s’appliquait seulement l’arrêté n o 380/P-18 du 4 septembre 1964 fixant le coefficient à hauteur de 1,4. Se fondant sur la loi fédérale n o 173-FZ « Sur les pensions de retraite dans la Fédération de Russie » telle qu’interprétée par l’Arrêté de la présidence de la Cour suprême de Russie, le tribunal conclut que l’application du coefficient de 1,4 par la Caisse de pensions était conforme aux textes en vigueur. En ce qui concerne l’application de ce coefficient après le 1 er avril 2006, le tribunal nota : « Afin d’éviter de baisser le niveau d’assurance vieillesse préalablement atteint, le défendeur, depuis le 1 er avril 2006, prit des mesures visant à conserver comme somme fixe versée le montant de la pension de vieillesse aux retraités auxquels la pension de retraite avait été calculée conformément à une décision du tribunal [ordonnant d’appliquer] le coefficient de 1,7, tant que le montant de la pension de retraite calculé sur la base du coefficient 1,4, n’atteindrait pas, après indexation et revalorisation le montant fixe de la pension calculée sur la base du coefficient 1,7. »

Par un arrêt du 16 mai 2012, la cour de la république d’Iakoutie confirma, en appel, la décision. B. En ce qui concerne le requérant

Le requérant prit sa retraite et une pension de vieillesse lui fut accordée. Il intenta une action judiciaire visant à recalculer sa pension de retraite en utilisant le coefficient de 1,7. Par une décision du 5 octobre 2004, le tribunal de Neryungri fit droit au requérant et ordonna la Caisse de pensions à majorer sa pension de retraite en appliquant le coefficient multiplicateur de conversion de 1,7. Le tribunal fonda son jugement sur les mêmes motifs que ceux figurant dans ses décisions de 2003 et 2004 faisant droit à la demande identique de la requérante (voir le paragraphe 5 ci ‑ dessus).

La décision fut confirmée, en cassation, le 19 janvier 2005.

La décision reçut entière exécution jusqu’au 1 er avril 2006. Après cette date, la Caisse de pensions continua à payer une pension du même montant. Cependant, comme dans le cas de la requérante, elle s’abstint d’indexer ce montant de pension au coefficient d’inflation fixé par le Gouvernement.

Le requérant omit de contester ce refus d’indexation en justice, mais il introduisit, en 2011, un recours judiciaire prévu par la loi fédérale nº 68 ‑ FZ du 30 avril 2010 visant à obtenir une réparation du dommage causé par un retard dans l’exécution du jugement 5 octobre 2004.

Par une décision avant dire droit du 1 er mars 2011, la cour de la république de Sakha-Iakoutie déclara ce recours irrecevable au motif que la loi n o 68-FZ n’était pas applicable à la situation du requérant. En effet, la loi ne s’appliquait qu’aux cas d’exécution des jugements ordonnant des prélèvements du budget fédéral. Or, en l’espèce, la Caisse de pensions ne relevait pas du Trésor public. Par un arrêt du 19 mai 2011, la cour de Sakha ‑ Iakoutie, statuant en instance d’appel, confirma cette décision et ajouta qu’au demeurant, la loi en question était entrée en vigueur le 4 mai 2010 et n’avait pas d’effet rétroactif. La cour conclut donc à la tardiveté du recours. C. Le droit interne pertinent

Conformément à l’article 17 § 6 de la loi fédérale n o 173-FZ du 17 décembre 2001 « Sur les pensions de retraite dans la Fédération de Russie » la partie non-contributive d’une pension de retraite est indexée compte tenu de l’inflation, dans les limites des fonds alloués à cette fin dans le budget fédéral et le budget de la Caisse fédérale de pensions pour l’année financière pertinente. Le taux d’indexation et la périodicité de celle-ci sont définis par le Gouvernement de la Fédération de Russie.

En application de la disposition précitée de la loi, le Gouvernement russe prit, en 2006 et 2007, trois circulaires respectivement la circulaire n o 165 du 24 mars 2006 (taux de 1,085 applicable à partir du 1 er avril 2006), la circulaire n o 466 du 28 juillet 2006 (taux de 1,062 applicable à partir du 1 er août 2006) et la circulaire n o 181 du 27 mars 2007 (taux de 1,075 applicable à partir du 1 er avril 2007).

L’arrêté n o 25 de la présidence de la Cour suprême de Russie ( Постановление Пленума Верховного Суда России ), daté du 20 décembre 2005, et interprétant les questions liées aux pensions de retraite, nota que le coefficient régional avait été fixé par les textes légaux de l’URSS à titre temporaire, pour la période de la construction des entreprises importantes pour l’économie nationale, et qu’il devait s’appliquer uniquement aux salaires des personnes employées pour la construction de ces entreprises. Par conséquent, ce coefficient ne pouvait pas être appliqué à tous les résidents du Grand Nord.

En vertu de la loi fédérale nº 68-FZ du 30 avril 2010 sur la compensation en cas de violation du droit à l’exécution d’un acte judiciaire dans un délai raisonnable (entrée en vigueur le 4 mai 2010), un demandeur peut réclamer la réparation du dommage en cas d’un retard dans l’exécution d’un jugement (voir, pour les détails, Nagovitsyn et Nalgiyev c. Russie, (déc.), n os 27451/09 et 60650/09, §§ 15-20, 23 septembre 2010). Cette loi concerne l’exécution des jugements ordonnant les prélèvements du budget fédéral. GRIEFS

Invoquant l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1 combiné avec l’article 14 de la Convention, les deux requérants se plaignent de l’inexécution des jugements définitifs leur accordant une pension de retraite calculée sur la base du coefficient de 1,7. Le requérant se plaint en outre de ce qu’en violation des dispositions mentionnées, la Caisse de pensions refusa l’indexation de sa pension de retraite, ce qui équivaut à une révision de jugements définitifs.

Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint aussi du refus des juridictions nationales d’appliquer la loi fédérale sur la compensation du dommage, malgré le retard dans l’exécution de la décision judiciaire rendue en sa faveur. EN DROIT A. Sur la jonction des requêtes

Compte tenu de la similitude des affaires quant aux faits et au problème de fond qu’elles posent, la Cour estime nécessaire de les joindre et décide de les examiner conjointement dans une seule et même décision. B. Sur l’objet des requêtes

Les requérants estiment que l’absence d’indexation de leurs pensions de retraite, conformément aux circulaires du Gouvernement, s’analyse en un défaut d’exécution des jugements du 7 octobre 2003, du 27 mai 2004 et du 5 octobre 2004 rendus en leur faveur. Ce refus d’indexation entériné par les jugements du 14 novembre 2007 et du 28 février 2012 était à la fois inéquitable et discriminatoire.

Les dispositions pertinentes de la Convention sont ainsi libellées. L’article 6 § 1 de la Convention : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » L’article 13 de la Convention : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » L’article 14 de la Convention : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » Pour sa part, l’article 1 du Protocole n o 1 se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

La Cour distingue deux aspects aux griefs soulevés par les requérants. D’une part, ils allèguent l’inexécution des jugements rendus en 2003 et 2004 et, d’autre part, ils mettent en cause le refus d’indexer les pensions de vieillesse à un coefficient d’inflation. C. Sur le défaut allégué d’exécution des jugements rendus en 2003 et 2004 en faveur des requérants

La Cour rappelle que l’impossibilité pour un créancier de faire exécuter dans un délai raisonnable la décision rendue en sa faveur contre l’Etat constitue une violation dans son chef du droit à un tribunal consacré par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que du droit à la libre jouissance des biens garanti par l’article 1 du Protocole no 1 ( Bourdov c. Russie , no 59498/00, § 34, CEDH 2002-III, et, plus récemment, Ilyushkin et autres c. Russie , n os 5734/08 et al., § 47, 17 avril 2012).

La Cour note que les requérants ne contestent pas que les jugements définitifs rendus en leur faveur ont reçu entière exécution jusqu’au 1 er avril 2006. Après cette date, la Caisse de pensions a continué à verser les pensions de retraite au taux ordonné par les jugements, c’est ‑ à ‑ dire calculées sur la base du coefficient 1,7, même si elle avait refusé de les indexer conformément aux circulaires du Gouvernement.

La Cour conclut par conséquent que les jugements ont reçu entière exécution. Le refus d’indexation, en tant que tel, ne saurait être examiné comme un défaut d’exécution des jugements en cause. En effet, ces jugements portaient sur la fixation du coefficient et ne prévoyaient aucune modalité d’indexation.

La Cour rappelle qu’en tout état de cause, les demandes d’indexation des sommes accordées par des jugements internes doivent, dans un premier temps, être soumises aux tribunaux internes, et qu’il n’incombe pas à la Cour de connaître de demandes d’indexation en tant qu’une juridiction de première instance ( Belkin et autres c. Russie (déc.), n o 14330/07 et al., 5 février 2009, et Sirotin c. Russie (déc.), n o 38712/03, 14 septembre 2006). La Cour ne saurait donc connaître de modalités d’indexation des pensions des requérants après le 1 er avril 2006 dans le cadre de l’examen du grief relatif à l’exécution des jugements rendus en 2003 et 2004 en faveur des requérants. En revanche, la Cour se penchera ci-dessus sur l’examen de cette question sous l’angle du grief soulevé au titre de l’article 1 du Protocole n o 1 visant le refus d’indexation (voir les paragraphes 44-54 ci ‑ dessous).

En ce qui concerne le grief tiré de l’article 13, la Cour rappelle que cette disposition s’applique lorsqu’une personne a « un grief défendable » au titre de la Convention. Compte tenu de ses conclusions sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 en ce qui concerne l’exécution des jugements, la Cour considère qu’aucun grief défendable sous l’angle de ce texte ne se trouve établi. Par conséquent, la Cour conclut que le requérant n’a pas de grief défendable au titre de l’article 13 de la Convention ( Boyle et Rice c. Royaume-Uni , 27 avril 1988, § 52, série A n o 131, et Belkin et autres c. Russie , précité).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. D. Sur le refus d’indexer les pensions de retraite 1. En ce qui concerne le requérant

La Cour observe que les revendications du requérant concerne une situation nouvelle générée par le refus d’indexer sa pension de retraite.

Contrairement à la requérante qui saisit la justice et obtint une décision, même défavorable (voir les paragraphes 10 et 14 ci-dessus), le requérant omit de faire valoir son grief auprès des tribunaux internes.

Il s’ensuit que ses griefs doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. En ce qui concerne la requérante

La requérante estime que les décisions judiciaires ultérieures, celles du 14 novembre 2007 et du 28 février 2012, ont porté atteinte à son droit au respect de ses biens.

La Cour note que les revendications de la requérante se décomposent en deux branches. D’une part, elle est mécontente des conclusions auxquelles est arrivé le tribunal de Neryungri dans son jugement du 14 novembre 2007. D’autre part, la requérante se plaint de l’issue de la procédure judiciaire engagée en 2012. Elle estime en effet que par son jugement du 28 février 2012, appliquant le coefficient de 1,4 aux fins de calcul de sa pension, le tribunal de Neryungri l’a privé de son bien, à savoir, d’une partie de sa pension de retraite. Elle estime en outre que le refus d’appliquer les circulaires du Gouvernement ordonnant l’indexation des pensions de retraite dans son chef a enfreint son droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 et a entraîné une discrimination, contraire à l’article 14, par rapport à d’autres retraités russes qui bénéficiaient d’indexation régulière de leurs pensions. a) Sur les griefs ayant trait au jugement du 14 novembre 2007

En ce qui concerne la première partie du grief ayant trait à la décision du 14 novembre 2007 confirmée par un arrêt du 18 février 2008, la Cour note que ce grief a été formulé devant elle le 13 octobre 2012, c’est ‑ à ‑ dire, en dehors du délai de six mois. En conséquence, le grief doit être rejeté en application de l’article 35 § 1 de la Convention. b) Sur les griefs ayant trait au jugement du 28 février 2012

D’emblée, se pose la question de savoir si, compte tenu des décisions précitées des 14 novembre 2007 et 18 février 2008, l’arrêt du 16 mai 2012 confirmant le jugement du 28 février 2012 peut être considérée comme la « décision interne définitive » faisant courir le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention. Cependant, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de se pencher sur cette question, car les griefs sont, de toute manière, irrecevables pour les raisons exposées ci-après. i. sur le respect de l’article 1 du Protocole n o 1, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention

La Cour rappelle que si l’article 1 du Protocole n o 1 garantit le versement de prestations sociales à des personnes ayant payé des contributions à une caisse d’assurance, il ne saurait être interprété comme donnant droit à une pension d’un montant déterminé (voir notamment Skorkiewicz c. Pologne (déc.), n o 39860/98, 1 er juin 1999, Jankovic c. Croatie (déc.), n o 43440/98, CEDH 2000-X, Kuna c. Allemagne , (déc.), n o 52449/99, CEDH-2001, Blanco Callejas c. Espagne (déc.), n o 64100/00, 18 juin 2002, et Maggio et autres c. Italie , n os 46286/09 et al., § 55, 31 mai 2011).

La Cour rappelle également que les États parties à la Convention jouissent d’une marge d’appréciation assez ample lorsqu’il s’agit de réglementer leur politique sociale. Grâce à une connaissance directe de leur société et de ses besoins, les autorités nationales se trouvent en principe mieux placées que le juge international pour déterminer ce qui est d’utilité publique en matière économique ou en matière sociale. La Cour respecte en principe la manière dont l’État conçoit les impératifs de l’utilité publique, sauf si son jugement se révèle « manifestement dépourvu de base raisonnable » ( Stec et autres c. Royaume-Uni (déc.) [GC], n os 65731/01 et 65900/01, § 52, CEDH 2005 ‑ X, Andrejeva c. Lettonie [GC], n o 55707/00, § 83, CEDH 2009, et Jankovic , précité).

La Cour rappelle que l’article 14 de la Convention complète les autres clauses normatives de la Convention et des Protocoles. Il n’a pas d’existence indépendante puisqu’il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu’elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, il possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’emprise de l’une au moins desdites clauses ( Domalewski c. Pologne (déc.), n o 34610/97, CEDH 1999 ‑ V).

La Cour rappelle également que si l’article 1 du Protocole n o 1 n’impose pas aux États contractants d’instituer un régime de sécurité sociale ou de pensions, dès lors que l’un d’eux met en place une législation prévoyant le versement automatique d’une prestation sociale – que l’octroi de cette prestation dépende ou non du versement préalable de cotisations –, cette législation doit être considérée comme engendrant un intérêt patrimonial relevant du champ d’application de l’article 1 du Protocole n o 1 pour les personnes remplissant ses conditions ( Stec et autres (déc.), précitée, § 54).

De même, si l’article 1 du Protocole n o 1 ne comporte pas un droit de percevoir des prestations sociales, de quelque type que ce soit, lorsqu’un État décide de créer un régime de prestations, il doit le faire d’une manière compatible avec l’article 14 ( Stec et autres (déc.), précitée, § 55, et Andrejeva , précité, § 69).

En l’espèce, la Cour note que, par un jugement du 28 février 2012, le tribunal confirma à la baisse le coefficient en cause fixé à hauteur de 1,4 au lieu de 1,7, tout en relevant que le maintien du niveau des prestations sociales payées (voir le paragraphe 14 ci-dessus), et, plus précisément, le montant de la pension fixé au coefficient 1,7 continuerait à être payé tant que la pension calculée au coefficient 1,4 ne lui serait pas supérieure.

La Cour constate que selon les jurisprudences russes, la diminution de la pension de la requérante constituait une façon d’intégrer cette pension dans le régime général de pension prévu par les textes législatifs applicables, dont la loi n o 173-FZ, telle qu’interprétée par l’arrêté de la Cour suprême de Russie (voir le paragraphe 23 ci-dessus). Ceci permettrait à la fois d’atteindre l’équilibre budgétaire et de corriger les disparités existantes entre les pensionnés relevant du même régime.

La Cour relève également que les autorités russes ont fait le choix d’une solution favorable à la requérante en maintenant le niveau de prestations sociales acquises (voir le paragraphe 14 ci-dessus).

S’agissant de la différence de traitement par rapport à d’autres catégories de retraités, la Cour rappelle qu’une distinction est discriminatoire, au sens de l’article 14 de la Convention, si elle manque de justification objective et raisonnable. Selon la jurisprudence de la Cour, pour qu’un problème se pose au regard de l’article 14, il faut d’abord qu’il existe une différence dans le traitement de personnes placées dans des situations comparables.

En l’espèce, les autorités russes ont spécifiquement noté que la requérante touchait une pension majorée au coefficient égal à 1,7, alors que d’autres pensionnés résidant dans la même localité et se trouvant par conséquent dans une situation comparable touchaient une pension majorée au coefficient de 1,4 (voir le paragraphe 12 ci-dessus). Le traitement de la requérante, loin d’être discriminatoire à son égard, était plus favorable que celle des personnes se trouvant dans une situation analogue. C’est précisément dans le but d’effacer cette différence de traitement que les autorités ont procédé à une révision de la pension de la requérante ( Maggio et autres , précité, § 73). De surcroît, la pension de la requérante conservée comme somme fixe est ou sera identique aux pensions des autres retraités lorsque le montant des pensions de ceux-ci atteindra, après indexation et revalorisation, le montant fixe de la pension de la requérante.

Au vu de ces éléments, il n’apparaît pas que les mesures critiquées par la requérante l’ont fait supporter une charge disproportionnée et excessive incompatible avec le droit au respect des biens ou l’ont indûment discriminée par rapport à d’autres retraités.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. ii. sur le respect de l’article 6, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention

Selon la requérante, le jugement du 28 février 2012 a méconnu l’article 6 § 1 de la Convention étant à la fois inéquitable et discriminatoire.

La Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (arrêt García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).

La Cour constate que la requérante a bénéficié d’un procès contradictoire et a pu exposer ses éléments de preuve et défendre librement sa cause. Ses moyens ont été dûment examinés par le juge interne. Elle estime que les conclusions des tribunaux et l’interprétation par ceux-ci des règles pertinentes ne peuvent passer pour manifestement arbitraires ou déraisonnables.

Dans ces circonstances, la Cour estime que l’on ne saurait considérer que la procédure judiciaire litigieuse a été inéquitable au sens de l’article 6 de la Convention, ou discriminatoire au sens de l’article 14 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Joint les requêtes, Déclare les requêtes irrecevables. André Wampach Isabelle Berro-Lefèvre Greffier adjoint Présidente