Benaziz și alții împotriva Franței

Reclamantele sunt cetățeni de naționalitate marocană, tunisiană și franceză. Sunt reprezentați în fața Curții de doamna M.-P. Canizares, avocat la Montpellier. Lista reclamantelor apare mai jos (§4).

Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, doamna E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul afacerilor externe.

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. A. Fapte la momentul introducerii cererii

Reclamantele, ale căror listă urmează, sunt rude apropiate ale lui Mourad Belmoukhtar (în continuare M.B.), decedat la vârsta de 17 ani în condițiile descrise mai jos. 1. Doamna Rabia Benaziz, mamă a lui M.B., născută în 1965 2. Domnul Mohamed Abchouk, partener al Rabiei Benaziz, născut în 1964 3. Doamna Nadia Belmoukhtar, sora lui M.B., născută în 1982 4. Domnul Nabil Belmoukhtar, frate al lui M.B., născut în 1983

Doamna Hamout Benaziz, bunică a lui M.B., născută în 1951

Domnul Houssaine Benaziz, bunic al lui M.B., născut în 1940

Doamna Nouzha Benaziz soția Boulahia, mătușă a lui M.B., născută în 1970

Doamna Malika Benaziz soția Akil, mătușă a lui M.B., născută în 1978

Domnul Mustapha Benaziz, unchi al lui M.B., născut în 1967

Doamna Bouchra Benaziz soția El Khayari, mătușă a lui M.B., născută în 1976

Doamna Leila Benaziz, mătușă a lui M.B., născută în 1974

Domnul Kamel Benaziz, unchi al lui M.B., născut în 1981 5. În noaptea din 2 martie 2003, M.B., fiu al primei reclamante, se afla, cu alte două persoane, la bord al unui vehicul semnalat jandarmeiei ca urmare a unor furturilor comise pe la două ore ale dimineții. O patrulă de jandarmi, compusă din jandarmul C., din doi jandarmi adjuncți, L. și D., și condusă de mareschalul pazarelor-șef R., a deschis focul asupra mașinii. Din nouă gloanțe, trei au lovit M.B., dintre care unu, tras de jandarmul C., în cap. M.B. a fost transportat la spital unde a fost efectuată o intervenție chirurgicală, în cursul căreia a decedat. 6. Pe 4 martie 2003, o investigație a chestiunilor de violență voință având ca rezultat moartea fără intenție de a face a fost deschisă. C. a fost pus în examen sub această calificare. 7. Pe 12 martie 2003, o parte a reclamantelor s-a constituit parte civilă. 8. Pe 24 aprilie 2003, reclamantele au cerut judecătorului de instrucție să pună în examen jandarmul R. pentru complicitate la răniri volitive având ca rezultat moartea fără intenție de a face și jandarmul L. pentru punere în pericol a vieții altei persoane, să ordoneze toate investigațiile utile pentru a cunoaște mijloacele umane și materiale de care dispunea jandarmeamia pentru a intercepta fugarii și să realizeze investigații asupra timpului petrecut de jandarmi în seara faptelor și circumstanțele în care participaseră la o petrecere organizată de un mecanici. 9. Printr-o ordonanță din 23 mai 2003, judecătorul de instrucție la tribunalul din Nîmes a respins cererile de punere în examen. A acceptat în schimb alte cereri de investigații. Părțile civile au apelat această ordonanță. Pe 10 iulie 2003, președintele camerei de instrucție a considerat că motivele reținute de judecătorul de instrucție erau întemeiate și a hotărât că camera de instrucție nu ar fi sesizată acestui apel. A returnat dosarul judecătorului de instrucție. 10. Pe 23 octombrie 2003, părțile civile au cerut din nou judecătorului de instrucție punerea în examen a jandarmului R. 11. Printr-o ordonanță din 17 februarie 2004, și după ce a luat cunoștință de rezultatele unei comisii rogatoare, judecătorul de instrucție a respins cererea pe motivul că niciun element al dosarului nu implica a recurge la o asemenea măsură, că o reconstituzione a faptelor trebuia să aibă loc două zile mai târziu la care R. participa în calitatea sa de martor asistat și că ar fi convenit la finalul acestui act procedural să se examineze dacă era cazul sau nu ca statutul lui să evolueze și a trage eventualele consecințe. 12. Reconstituzione a avut loc pe 19 februarie 2004 și a dat de gândit, conform declarațiilor jandarmi, că C. și L. au tras în mai multe rânduri, pe ordinul superiorului lor ierarhic, jandarmul R.

Pe 29 aprilie 2004, părțile civile au cerut judecătorului de instrucție să procedeze la punerea în examen a lui R., ca superior ierarhic la originea ordinului de foc, pentru complicitate la violență voință având ca rezultat moartea fără intenție de a face. Din cauza lipsei de răspuns al judecătorului de instrucție la cererea lor, părțile civile au sesizat pe 3 august 2004 președintele camerei de instrucție a curții de apel din Nîmes, cu scopul ca acesta să ordoneze sesizarea camerei de instrucție cu scopul de a face punere în examen a jandarmului R.

În septembrie 2004, știind că R. era convocat pentru o primă comparare și că avea intenția de a revela că nu a dat niciodată ordinul de a trage, C. a cerut să fie audiat de judecătorul de instrucție. El a explicat că R. nu a dat niciodată ordinul subordonaților săi de a deschide focul și că nu și-a ținut arma în mână, contrar cu ceea ce întotdeauna declarase.

Pe 23 septembrie 2004, jandarmul R. a fost pus în examen sub acuzația de complicitate la violență voință având ca rezultat moartea fără intenție de a face.

Ca urmare a mărturiei jandarmi cu privire la caracterul mincinos al primelor lor declarații, părțile civile au cerut judecătorului de instrucție, pe 26 octombrie 2004, să procedeze la o nouă reconstituzione a faptelor și la punerea în examen a lui R. și superiorului lui ierarhic sub acuzația de subornarare de martorii. Confruntate cu lipsa de răspuns al judecătorului de instrucție la această cerere, au sesizat direct camera de instrucție pe 22 decembrie 2004. Pe 31 decembrie 2004, judecătorul de instrucție a respins toate cererile. Pe 7 ianuarie 2005, reclamantele au apelat această decizie. Printr-o ordonanță datată 3 februarie 2005, președintele camerei de instrucție a refuzat de a supune camerei de instrucție cererea de sesizare directă formulată pe 22 decembrie 2004 de reclamante. El a hotărât de asemenea să nu sesizeze această jurisdicție cu apelul formulat pe 7 ianuarie 2005, ținând seama, pe de o parte, a existenței unei prime reconstituiri și, pe de altă parte, a faptului că minciuna recunoscută nu a avut nici o implicare asupra desfășurării faptelor așa cum au fost descrise de alți membri ai patrulei. El a observat de asemenea că delictul de subornarare de martorii invocat de părțile civile era străin sesizării judecătorului de instrucție.

Pe 24 februarie 2005, reclamantele au depus o nouă reclamație cu constituire de parte civilă în mâinile decanului judecătorilor de instrucție împotriva lui R. și superiorului lui ierarhic pentru subornarare de martorii. Aceasta a fost anexată la procedură.

Pe 3 martie 2005, judecătorul de instrucție a anunțat părțile, în aplicarea articolului 175 al codului de procedură penală, că informația principală privând violența voință având ca rezultat moartea fără intenție de a face i se părea încheiată.

Pe 15 martie 2005, reclamantele au cerut judecătorului de instrucție să procedeze la diligențe suplimentare, în special pentru a ști dacă jandarmi au consumat alcool în cursul serii care a precedat faptele. Printr-o ordonanță datată 11 aprilie 2005, judecătorul de instrucție a acceptat să efectueze anumite acte cerute de părțile civile. El a refuzat anexarea la procedura de instrucție deschisă împotriva lui L. pentru fapte de punere în pericol a vieții altei persoane. Reclamantele au apelat această decizie.

Pe 10 mai 2005, parchețul a cerut punerea în examen a jandarmi adjuncți L. și D. sub acuzația de fals marturisire și aceea a lui R. sub acuzația de subornarare de martorii.

Printr-o ordonanță din 2 decembrie 2005, judecătorul de instrucție a constatat că nu era cazul să pună în examen jandarmul R. sub acuzația de subornarare de martorii, infracțiunea nefiind potrivit lui stabilită. În apel al ministerului public, camera de instrucție a confirmat această ordonanță pe 23 ianuarie 2006.

Reclamantele au depus o reclamație cu constituire de parte civilă împotriva jandarmului L. pentru punere în pericol a vieții altei persoane.

Pe 5 octombrie 2006, părțile civile au solicitat din nou judecătorului de instrucție o reconstituzione a faptelor, în măsura în care jandarmi au recunoscut că minciră asupra unor puncte importante în prima reconstituire. Această cerere a fost respingă pe 16 octombrie 2006.

Pe 29 iunie 2007, judecătorul de instrucție a dat o ordonanță de punere sub acuzație în fața curții penale și de non-locus parțial. C. a fost trimis în fața curții penale sub acuzația de violență voință având ca rezultat moartea fără intenție de a face: "atât diferitele constatări realizate, cât și depozițiile colectate și declarațiile lui C. însuși, prin explicații lui, exclud orice noțiune de legitimă apărare așa cum este definită de articolele 122-5 și următoarele ale codului penal". Din cauza conexității infracțiunilor, jandarmi L. și D. au fost trimiși în fața curții penale sub acuzația de fals marturisire. Un non-locus a fost pronunțat pentru faptele de punere în pericol a vieții altei persoane vizate în reclamația cu constituire de parte civilă a reclamantelor. R. a beneficiat de asemenea de un non-locus pentru faptele de complicitate la violență având ca rezultat moartea.

Printr-o hotărâre din 26 noiembrie 2007, camera de instrucție a confirmat ordonanța de punere sub acuzație și de trimitere a lui L. și D. sub acuzația de fals marturisire, dar în fața jurisdicției corecționale.

Pe 24 septembrie 2009, puțin înainte de ședință a curții penale, reclamantele au prezentat președintele acestei jurisdicții o cerere cu scopul de a vedea ordonată o nouă reconstituzione a faptelor. Această cerere a fost respingă. În cursul ședinței, jandarmi L. și D. au fost auditați ca martorii. Înainte de depoziția lor orală, președinta curții a informat toate părțile că martorii nu se vor exprima asupra faptelor care li se impuținează în fața altei jurisdicții.

Printr-o hotărâre din 1 octombrie 2009, curtea penală din Gard a achitat pe C. A judecat că acesta a comis violență voință având ca rezultat moartea lui M.B. fără intenție de a face, dar că ar trebui să beneficieze de cauza de irresponsabilitate penală prevăzută de art. 122-4 al codului penal conform căreia nu este penal responsabilă persoana care comite un act prescris sau autorizat de lege sau regulament.

Pe 1 martie 2010, jandarmi L. și D. au fost condamnați de tribunalul din Nîmes la o pedeapsă de o lună de închisoare suspendată și 1.000 euro (EUR) amendă pentru fals marturisire. B. Fapte care au survenit după comunicarea cererii

Pe 13 mai 2011, reclamantele au asignat statul în fața tribunalului din Nîmes pentru funcționare defectuoasă a serviciului public de justiție pe baza articolului L. 141-1 al codului de organizare judiciară.

Prin mai multe acte din 2 august 2012, ministerul justiției a alocat despăgubiri reclamantelor, cu excepția doamnei Leila Benaziz, considerând că responsabilitatea statului era angajată pe baza articolului L 141-1 al codului de organizare judiciară.

Mamei lui M.B. i se aloca o despăgubire de 13.000 EUR. Declarația sa de acceptare se redactează așa: "Recunosc că prin plata acestei sume, voi fi integral plătit din prejudiciul moral pe care consider că l-am suferit, din cauza "erorii de serviciu caracterizate" comise de militarii jandarmeiei, pentru că la sfârșitul unei urmăriri, au folosit arma lor de foc și au cauzat moartea fiului meu (...). Renunț la orice acțiune ulterioară din acest motiv de prejudiciu împotriva statului". Într-o declarație anexă, ea a clarificat următoarele: "Clarific că renunț la orice acțiune ulterioară din acest motiv de prejudiciu împotriva statului, în fața jurisdicțiilor civile, administrative, franceze, europene sau internaționale. De asemenea, mă angajez să abandonez acțiunea care se desfășoară în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, bazată pe încălcarea articolelor 2 și 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu scopul de a obține reparație din același motiv de prejudiciu. Mă angajez de asemenea să abandonez acțiunea care se desfășoară în fața tribunalului din Nîmes, în responsabilitate a statului pentru funcționare defectuoasă a serviciului public de justiție (...)". Doamna Rabia Benaziz, în calitate de reprezentantă legală a fiului ei S.A. Abchouk și a fiicei ei S.F. Abchouk (non-reclamante în fața Curții), a acceptat de asemenea în aceleași condiții propunerea ministerului justiției de a-i aloca 10.000 EUR.

Ceilalți reclamante au acceptat în aceleași condiții propunerile ministerului justiției: Doamna Nadia Belmoukhtar se vede aloca 5.000 EUR (și, în calitate de reprezentantă legală a fiicei ei, 500 EUR), Domnul Nabil Belmoukhtar 5.000 EUR, Doamna Bouchra Benaziz soția El Khayari 1.000 EUR, Domnul Mustapha Benaziz 1.000 EUR, Doamna Malika Benaziz 1.000 EUR, Doamna Nouzha Benaziz 1.000 EUR, Domnul Mohamed Abchouk 5.000 EUR, Soufiane Mohamed Abchouk – frate al lui M.B. non-reclamant în fața Curții – 5.000 EUR, Doamna Hamout Benaziz 2.000 EUR, Domnul Houssaine Benaziz 2.000 EUR, Domnul Kamel Benaziz 1.000 EUR și Doamna Nawel Al Gamani (mătușă a lui M.B., non-reclamantă în fața Curții) 1.000 EUR.

Reclamantele se plâng de încălcări ale articolelor 2, 6 § 1 și 13 din Convenție, care se citesc după cum urmează: art. 2 "1. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. Moartea nu poate fi infligă nimănui intenționat, decât în execuție a unei sentințe capitale pronunțate de o instanță în cazul în care delictul este pedepsit cu această pedeapsă de lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind infligă în încălcarea acestui articol în cazuri în care ar rezulta din recurul la forță rendu absolut necesar: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale; b) pentru a efectua o arestare regulată sau pentru a preveni evadarea unei persoane regulat deținute; (...)". art. 6 § 1 "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)" art. 13 "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la reparație eficace din partea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Curtea reafirmă că pe 6 iunie 2011, a comunicat următoarele motive de plângere: "1. Dreptul la viață al lui B., consacrat de art. 2 din Convenție, a fost încălcat în cazul de față? În special, în circumstanțele particulare ale cauzei, decesul lui rezultă dintr-o folosire a forței rendă "absolut necesară" în sensul paragrafului 2 b) al articolului 2? 2. Imposibilitatea pentru reclamante de a susține caracterul potrivit lor mincinos al declarațiilor jandarmi în cursul ședinței în fața curții penale a antrenat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, așa cum garantează art. 6 din convenție?" Pe 29 septembrie 2011 și 9 noiembrie 2011, părțile au prezentat observațiile lor. În observațiile sale, Guvernul susținea în special că cererea era prematură din cauza procedurii care se desfășoară în fața tribunalului din Nîmes (§29 mai sus). El observa de asemenea că reclamanta, Doamna Leila Benaziz, nu s-a constituit parte civilă și că nu a asignat statul pentru funcționare defectuoasă a justiției în fața tribunalului, care o determina să concluzioneze că nu a epuizat căile de atac interne. În observațiile lor în răspuns, reclamantele nu contestau că una dintre ele, Doamna Leila Benaziz, nu sesizase jurisdicțiile competente, dar susțineau că toți au suferit un prejudiciu din cauza decesului lui M.B.

Curtea observă că părțile s-au abținut de la a o informa cu privire la acordul intervenit cu ministerul Justiției.

Prin scrisoare din 4 martie 2013, în răspuns la o cerere a grefei de a preciza conținutul acestui acord, în special cu privire la art. 37 § 1 din Convenție, Guvernul explică că acesta privește procedura care se desfășoară în fața tribunalului din Nîmes. El susține că în cadrul tranzacției, reclamantele s-au angajat să renunțe la orice acțiune ulterioară împotriva statului, să abandoneze acțiunea care se desfășoară în fața tribunalului din Nîmes și să nu formule în fața Curții cereri cu scopul de a obține reparație din același motiv de prejudiciu. Cu privire la ultimul angajament, consideră că nu implică abandonarea acțiunilor lor în fața Curții în sensul articolului 37 § 1 din Convenție și că procedura poate să-și urmeze cursul.

Avocata reclamantelor, în răspuns la aceeași scrisoare a grefei, indică următoarele: "Într-adevăr, un acord a intervenit între unele din reclamante și ministerul (...) la termeni căruia reclamantele se angajează să abandoneze acțiunea care se desfășoară în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, nu pare să fi intervenit niciun acord cu Doamna Leila Benaziz". Prin fax și prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire datată 6 martie 2013, grefa Curții a primit această scrisoare și invitat avocata să precizeze situația doamnei Leila Benaziz și să indice dacă intenționează să mențină cererea în fața Curții. Prin scrisoare din 3 aprilie 2013, avocata reclamantelor a clarificat că aceasta nu abandonează cererea sa.

Privind Doamna Leila Benaziz, Curtea constată că nu era parte la procedurile intentate de ceilalți reclamante în fața jurisdicțiilor naționale competente și concluzionează că, în privința ei, cererea trebuie respingă pentru neepuizarea căilor de atac interne în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Cu privire la ceilalți reclamante, după introducerea cererii și după depunerea observațiilor părților în urma comunicării cererii, un fapt nou a apărut: prin acte din 2 august 2012, reclamantele au fost despăgubite din prejudiciul suferit din cauza decesului rudei lor. Reclamantele recunoșteau că prin plata despăgubirilor, vor fi integral despăgubite din prejudiciul moral suferit din cauza "erorii caracterizate" comise de militarii jandarmeiei. De asemenea, se angajau să abandoneze acțiunea care se desfășoară în fața Curții, bazată pe încălcarea articolelor 2 și 6 § 1 din Convenție, cu scopul de a obține reparație din același prejudiciu.

Potrivit Curții, este necesar să se verifi mai întâi dacă acest fapt nou este de natură să o determine pe Curte să hotărască să radă cererea din rol în aplicarea articolului 37 § 1 din Convenție, la termenii căruia: "La orice moment al procedurii, Curtea poate hotărî să radă o cerere din rol atunci când circumstanțele permit să se concluzioneze a) că reclamantul nu mai intenționează să o mențină; sau b) că litigiul a fost rezolvat; sau c) că, pentru orice alt motiv a cărui existență Curtea o constată, nu mai este justificat să se continue examinarea cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectul pentru drepturile omului garantate de Convenție și de Protocoalele acesteia o cere."

Curtea reamintește că a judecat deja în cadrul unor cauze în care reclamantele au încheiat un acord prin care renunțau la drepturile lor garantate de Convenție. Renunțarea la un drept garantat de Convenție – pentru cât de mult rămâne legală – trebuie să se găsească stabilită în mod clar și trebuie să se înconjoureze cu un minim de garanții corespunzătoare gravității sale. Poate justifica radierea cererii din rol în aplicarea articolului 37 § 1 din Convenție ( Zu Leiningen c. Germania (hotărâre), n.o 59624/00, CEDH 2005-XIII; Asociația SOS Atentate și Boery c. Franța [GC], (hotărâre), n.o 76642/01, § 30, CEDH 2006-XIV; De Baets c. Monaco , n.o 11122/10, 10 iulie 2012).

Curtea observă că rezultă din acordul descris mai sus că renunțarea acoperă procedurile puse în aplicare în fața jurisdicțiilor naționale și în fața Curții. Cu privire la prima, Curtea nu a primit o decizie a tribunalului care ar lua act al abandonării reclamantelor dar dispune de o scrisoare a avocatei lor adresată ministerului Justiției pe 16 noiembrie 2012 care indică că "în conformitate cu acordul intervenit între ministeriu și clienții mei, aceștia din urmă abandonează acțiunea lor în fața tribunalului din Nîmes". Cu privire la cererea care se desfășoară în fața ei, Curtea reamintește că reclamantele s-au abținut de a o informa cu privire la acordul încheiat dar acesta a fost rezultatul unui schimb de scrisori dintre avocata lor și ministerul. Din cele de mai sus rezultă că reclamantele nu au acționat sub constrângere și că abandonările lor sunt lipsite de orice ambiguitate, fiecare dintre ele având semnat o declarație în care se angajează să abandoneze acțiunea care se desfășoară în fața Curții (paragrafele 31 și 32 mai sus). Curtea constată deci că reclamantele nu mai intenționează să mențină cererea în sensul articolului 37 § 1 a) din Convenție. Asigurându-se că nu există nici o circumstanță particulară privind respectul pentru drepturile omului garantate de Convenție care să cearà continuarea examinării cererii în conformitate cu art. 37 § 1 in fine din Convenție, Curtea consideră că este cazul să radă cererea din rol în privința lor. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă privind Doamna Leila Benaziz; Hotărăște să radă restul cererii din rol. Claudia Westerdiek Mark Villiger Grefier Președinte

Les requérants sont des ressortissants de nationalité marocaine, tunisienne et française. Ils sont représentés devant la Cour par M e M. ‑ P. Canizares, avocate à Montpellier. La liste des requérants figure ci ‑ dessous (paragraphe 4).

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. A. Faits au moment de l’introduction de la requête

Les requérants, dont la liste suit, sont des proches de Mourad Belmoukhtar (ci-après M.B.), décédé à l’âge de 17 ans dans les conditions décrites ci-dessous. 1. M me Rabia Benaziz, mère de M.B., née en 1965 2. M. Mohamed Abchouk, compagnon de Rabia Benaziz, né en 1964 3. M me Nadia Belmoukhtar, sœur de M.B., née en 1982 4. M. Nabil Belmoukhtar, frère de M.B., né en 1983

M me Hamout Benaziz, grand-mère de M.B., née en 1951

M. Houssaine Benaziz, grand-père de M.B., né en 1940

M me Nouzha Benaziz épouse Boulahia, tante de M.B., née en 1970

M me Malika Benaziz épouse Akil, tante de M.B., née en 1978

M. Mustapha Benaziz, oncle de M.B., né en 1967

M me Bouchra Benaziz épouse El Khayari, tante de M.B., née en 1976

M me Leila Benaziz , tante de M.B., née en 1974

M. Kamel Benaziz, oncle de M.B., né en 1981 5. Dans la nuit du 2 mars 2003, M.B., fils de la première requérante, se trouvait, avec deux autres personnes, à bord d’un véhicule signalé à la gendarmerie à la suite de vols commis vers deux heures du matin. Une patrouille de gendarmerie, composée du gendarme C., de deux gendarmes adjoints, L. et D., et dirigée par le maréchal des logis-chef R., ouvrit le feu sur la voiture. Sur neuf balles, trois atteignirent M.B., dont une, tirée par le gendarme C., à la tête. M.B. fut transporté à l’hôpital où une intervention chirurgicale fut pratiquée, au cours de laquelle il décéda. 6. Le 4 mars 2003, une information des chefs de violences volontaires ayant entraîné la mort sans intention de la donner fut ouverte. C. fut mis en examen sous cette qualification. 7. Le 12 mars 2003, une partie des requérants se constitua partie civile. 8. Le 24 avril 2003, les requérants demandèrent au juge d’instruction de mettre en examen le gendarme R. pour complicité de blessures volontaires ayant entraîné la mort sans l’intention de la donner et le gendarme L. pour mise en danger de la vie d’autrui, d’ordonner toutes investigations utiles pour connaître les moyens humains et matériels dont disposait la gendarmerie pour intercepter les fuyards et de réaliser des investigations sur l’emploi du temps des gendarmes le soir des faits et les circonstances dans lesquelles ils avaient participé à une fête organisée par un garagiste. 9. Par une ordonnance du 23 mai 2003, le juge d’instruction au tribunal de grande instance de Nîmes rejeta les demandes de mises en examen. Il fit en revanche droit aux autres demandes d’investigations. Les parties civiles interjetèrent appel de cette ordonnance. Le 10 juillet 2003, le président de la chambre de l’instruction considéra que les motifs retenus par le juge d’instruction étaient fondés et décida que la chambre de l’instruction ne serait pas saisie de cet appel. Il renvoya le dossier au juge d’instruction. 10. Le 23 octobre 2003, les parties civiles sollicitèrent de nouveau du juge d’instruction la mise en examen du gendarme R. 11. Par une ordonnance du 17 février 2004, et après avoir pris connaissance des résultats d’une commission rogatoire, le juge d’instruction rejeta la demande aux motifs qu’aucun élément du dossier n’impliquait de recourir à une telle mesure, qu’une reconstitution des faits devait avoir lieu deux jours plus tard à laquelle R. participerait en sa qualité de témoin assisté et qu’il conviendrait à l’issue de cet acte de procédure d’examiner s’il y avait lieu ou non de voir évoluer son statut et d’en tirer les éventuelles conséquences. 12. La reconstitution eut lieu le 19 février 2004 et donna à penser, d’après les déclarations des gendarmes, que C. et L. avaient tiré à plusieurs reprises, sur ordre de leur supérieur hiérarchique, le gendarme R.

Le 29 avril 2004, les parties civiles demandèrent au juge d’instruction de bien vouloir procéder à la mise en examen de R., en tant que supérieur hiérarchique à l’origine de l’ordre de feu, pour complicité de violences volontaires ayant entraîné la mort sans intention de la donner. Devant l’absence de réponse du juge d’instruction à leur requête, les parties civiles saisirent le 3 août 2004 le président de la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Nîmes, afin que celui-ci ordonne la saisine de la chambre de l’instruction aux fins de faire mettre en examen le gendarme R.

En septembre 2004, sachant que R. était convoqué pour une première comparution et qu’il avait l’intention de révéler qu’il n’avait jamais donné l’ordre de tirer, C. demanda à être entendu par le juge d’instruction. Il expliqua que R. n’avait jamais donné l’ordre à ses subordonnés d’ouvrir le feu et qu’il n’avait pas tenu son arme à la main, contrairement à ce qu’il avait toujours déclaré.

Le 23 septembre 2004, le gendarme R. fut mis en examen du chef de complicité de violences volontaires ayant entraîné la mort sans intention de la donner.

A la suite de l’aveu des gendarmes du caractère mensonger de leurs premières déclarations, les parties civiles demandèrent au juge d’instruction, le 26 octobre 2004, de procéder à une nouvelle reconstitution des faits et à la mise en examen de R. et de son supérieur hiérarchique du chef de subornation de témoins. Face à l’absence de réponse du juge d’instruction concernant cette requête, elles saisirent directement la chambre de l’instruction le 22 décembre 2004. Le 31 décembre 2004, le juge d’instruction rejeta l’ensemble des demandes. Le 7 janvier 2005, les requérants interjetèrent appel de cette décision. Par une ordonnance en date du 3 février 2005, le président de la chambre de l’instruction refusa de soumettre à la chambre de l’instruction la demande de saisine directe formulée le 22 décembre 2004 par les requérants. Il décida également de ne pas saisir cette juridiction de l’appel interjeté le 7 janvier 2005 compte tenu, d’une part, de l’existence d’une première reconstitution et, d’autre part, du fait que le mensonge reconnu n’avait été d’aucune incidence sur le déroulement des faits tels que décrits par les autres membres de la patrouille. Il releva également que le délit de subornation de témoins invoqué par les parties civiles était étranger à la saisine du juge d’instruction.

Le 24 février 2005, les requérants déposèrent une nouvelle plainte avec constitution de partie civile entre les mains du doyen des juges d’instruction à l’encontre de R. et de son supérieur hiérarchique pour subornation de témoins. Celle-ci fut jointe à la procédure.

Le 3 mars 2005, le juge d’instruction avisa les parties, en application de l’article 175 du code de procédure pénale, que l’information principale portant sur les violences volontaires ayant entraîné la mort sans intention de la donner lui paraissait terminée.

Le 15 mars 2005, les requérants demandèrent au juge d’instruction de bien vouloir procéder à des diligences supplémentaires, notamment pour savoir si les gendarmes avaient consommé de l’alcool au cours de la soirée précédant les faits. Par une ordonnance en date du 11 avril 2005, le juge d’instruction accepta d’effectuer certains actes requis par les parties civiles. Il refusa la jonction avec la procédure d’instruction ouverte à l’encontre de L. pour des faits de mise en danger d’autrui. Les requérants interjetèrent appel de cette décision.

Le 10 mai 2005, le parquet requit la mise en examen des gendarmes adjoints L. et D. du chef de faux témoignage et celle de R. du chef de subornation de témoins.

Par une ordonnance du 2 décembre 2005, le juge d’instruction constata qu’il n’y avait pas lieu de mettre en examen le gendarme R. du chef de subornation de témoins, l’infraction n’étant selon lui pas établie. Sur appel du ministère public, la chambre de l’instruction confirma cette ordonnance le 23 janvier 2006.

Les requérants déposèrent une plainte avec constitution de partie civile à l’encontre du gendarme L. pour mise en danger de la vie d’autrui.

Le 5 octobre 2006, les parties civiles sollicitèrent de nouveau du juge d’instruction une reconstitution des faits, dans la mesure où les gendarmes avaient reconnu avoir menti sur des points importants lors de la première reconstitution. Cette demande fut rejetée le 16 octobre 2006.

Le 29 juin 2007, le juge d’instruction rendit une ordonnance de mise en accusation devant la cour d’assises et de non-lieu partiel. C. fut renvoyé devant la cour d’assises du chef de violences volontaires ayant entraîné la mort sans intention de la donner : « tant les diverses constations réalisées, que les dépositions recueillies et les déclarations de C. lui-même, par ses explications, écartent toute notion de légitime défense telle que définie par les articles 122-5 et suivants du code pénal ». Du fait de la connexité des infractions, les gendarmes L. et D. furent renvoyés devant la cour d’assises du chef de faux témoignage. Un non-lieu fut prononcé pour les faits de mise en danger d’autrui visés dans la plainte avec constitution de partie civile des requérants. R. bénéficia également d’un non-lieu pour les faits de complicité de violences ayant entraîné la mort.

Par un arrêt du 26 novembre 2007, la chambre de l’instruction confirma l’ordonnance de mise en accusation ainsi que le renvoi de L. et de D. du chef de faux témoignage, mais devant la juridiction correctionnelle.

Le 24 septembre 2009, peu avant l’audience de la cour d’assises, les requérants présentèrent au président de cette juridiction une demande tendant à voir ordonner une nouvelle reconstitution des faits. Cette demande fut rejetée. Au cours de l’audience, les gendarmes L. et D. furent entendus comme témoins. Avant leur déposition orale, la présidente de la cour informa toutes les parties que les témoins ne s’exprimeraient pas sur les faits qui leur étaient reprochés devant une autre juridiction.

Par un arrêt du 1 er octobre 2009, la cour d’assises du Gard acquitta C. Elle jugea que ce dernier avait commis des violences volontaires ayant entraîné la mort de M.B. sans intention de la donner, mais qu’il devait bénéficier de la cause d’irresponsabilité pénale prévue par l’article 122-4 du code pénal selon lequel n’est pas pénalement responsable la personne qui accomplit un acte prescrit ou autorisé par la loi ou le règlement.

Le 1 er mars 2010, les gendarmes L. et D. furent condamnés par le tribunal correctionnel de Nîmes à une peine d’un mois d’emprisonnement assorti du sursis et de 1 000 euros (EUR) d’amende pour faux témoignage. B. Faits survenus postérieurement à la communication de la requête

Le 13 mai 2011, les requérants assignèrent l’Etat devant le tribunal de grande instance de Nîmes pour fonctionnement défectueux du service public de la justice sur le fondement de l’article L. 141-1 du code de l’organisation judiciaire.

Par plusieurs arrêtés du 2 août 2012, le ministère de la Justice alloua des indemnités aux requérants, sauf à l’égard de M me Leila Benaziz, en considérant que la responsabilité de l’Etat était engagée sur le fondement l’article L 141-1 du code de l’organisation judiciaire.

La mère de M.B. se vit allouer une indemnisation de 13 000 EUR. Sa déclaration d’acceptation est ainsi formulée : « Je reconnais que moyennant le versement de cette somme, je serai intégralement désintéressée du préjudice moral que j’estime avoir subi, du fait de la « faute de service caractérisée » commise par les militaires de la gendarmerie, pour avoir au terme d’une course poursuite, fait usage de leur arme à feu et causé la mort de mon fils (...). Je renonce à exercer toute action ultérieure de ce chef de préjudice contre l’Etat ». Dans une déclaration annexe, elle précisa ce qui suit : « Je précise que je renonce à exercer toute action ultérieure de ce chef de préjudice contre l’Etat, devant les juridictions civiles, administratives, françaises, européennes ou internationales. En outre, je m’engage à me désister de l’action pendante devant la Cour européenne des droits de l’homme, fondée sur la violation des articles 2 et 6 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme, visant à obtenir réparation du même chef de préjudice. Je m’engage également à me désister de l’action pendante devant le tribunal de grande instance de Nîmes, en responsabilité de l’Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la justice (...) ». M me Rabia Benaziz, en qualité de représentante légale de son fils S.A. Abchouk et de sa fille S.F. Abchouk (non requérants devant la Cour), accepta également sous les mêmes conditions la proposition du ministère de la justice de lui allouer 10 000 EUR.

Les autres requérants acceptèrent dans les mêmes conditions les propositions du ministère de la justice : M me Nadia Belmoukhtar se vit allouer 5 000 EUR (et, en qualité de représentante légale de sa fille, 500 EUR), M. Nabil Belmoukhtar 5 000 EUR, M me Bouchra Benaziz épouse El Khayari 1 000 EUR, M. Mustapha Benaziz 1 000 EUR, M me Malika Benaziz 1 000 EUR, M me Nouzha Benaziz 1 000 EUR, M. Mohamed Abchouk 5 000 EUR, Soufiane Mohamed Abchouk – frère de M.B. non requérant devant la Cour – 5 000 EUR, M me Hamout Benaziz 2 000 EUR, M. Houssaine Benaziz 2 000 EUR, M. Kamel Benaziz 1 000 EUR et M me Nawel Al Gamani (tante de M.B., non requérante devant la Cour) 1 000 EUR. GRIEFS

Invoquant l’article 2, les requérants allèguent que l’usage par les gendarmes de leur arme à feu n’était pas justifiée dans les circonstances de l’espèce et qu’ils n’ont pas bénéficié d’une enquête effective, tel que prévue par l’article 2 de la Convention. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants soutiennent qu’ils auraient été privés de la possibilité de discuter d’éléments du dossier pénal utiles à la manifestation de la vérité et en particulier de faire valoir le caractère mensonger des témoignages des gendarmes au cours de l’audience devant la cour d’assises. Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, ils soutiennent ne pas avoir bénéficié d’un double degré de juridiction en raison du refus du président de la chambre d’instruction de saisir cette chambre de leurs appels interjetés à l’encontre des refus opposés par le juge d’instruction aux demandes de mesures complémentaires ; ils font référence en particulier à la demande d’une seconde reconstitution des faits. Enfin, ils se plaignent de l’impossibilité de faire appel de la décision d’acquittement puisque le droit français ne prévoit pas la possibilité pour la partie civile seule, en l’absence du parquet, de faire appel d’un arrêt d’acquittement. EN DROIT

Les requérants se plaignent de violations des articles 2, 6 § 1 et 13 de la Convention, lesquels se lisent comme suit : Article 2 « 1. Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, sauf en exécution d’une sentence capitale prononcée par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par la loi. 2. La mort n’est pas considérée comme infligée en violation de cet article dans les cas où elle résulterait d’un recours à la force rendu absolument nécessaire : a) pour assurer la défense de toute personne contre la violence illégale ; b) pour effectuer une arrestation régulière ou pour empêcher l’évasion d’une personne régulièrement détenue ; (...) ». Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

La Cour rappelle que, le 6 juin 2011, elle a communiqué les griefs suivants : « 1. Le droit à la vie de B., consacré par l’article 2 de la Convention, a-t-il été violé en l’espèce ? En particulier, dans les circonstances particulières de l’espèce, son décès résulte-t-il d’un usage de la force rendu « absolument nécessaire » au sens du paragraphe 2 b) de l’article 2 ? 2. L’impossibilité pour les requérants de faire valoir le caractère selon eux mensonger des déclarations des gendarmes au cours de l’audience devant la cour d’assises a-t-elle emporté violation du droit à un procès équitable, tel que garanti par l’article 6 de la convention ? ». Les 29 septembre 2011 et 9 novembre 2011, les parties ont présenté leurs observations. Dans ses observations, le Gouvernement faisait valoir notamment que la requête était prématurée du fait de la procédure pendante devant le tribunal de grande instance de Nîmes (paragraphe 29 ci-dessus). Il relevait également que la requérante, M me Leila Benaziz, ne s’était pas constituée partie civile et qu’elle n’avait pas assigné l’Etat pour fonctionnement défectueux de la justice devant le tribunal, ce qui l’amenait à conclure qu’elle n’avait pas épuisé les voies de recours internes. Dans leurs observations en réponse, les requérants ne contestaient pas que l’une d’entre eux, M me Leila Benaziz, n’avait pas saisi les juridictions compétentes, mais faisaient valoir qu’ils avaient tous subi un préjudice du fait du décès de M.B.

La Cour relève que les parties se sont abstenues de l’informer de l’accord intervenu avec le ministère de la Justice.

Par courrier du 4 mars 2013, en réponse à une demande du greffe de préciser le contenu de cet accord, en particulier à l’égard de l’article 37 § 1 de la Convention, le Gouvernement explique qu’il concerne la procédure pendante devant le tribunal de grande instance de Nîmes. Il affirme que dans le cadre de la transaction, les requérants se sont engagés à renoncer à exercer toute action ultérieure contre l’Etat, à se désister de l’action pendante devant le TGI de Nîmes et à ne pas formuler devant la Cour de demandes visant à obtenir réparation du même chef de préjudice. Concernant le dernier engagement, il considère qu’il n’implique pas le désistement de leurs actions devant la Cour au sens de l’article 37 § 1 de la Convention et que la procédure peut suivre son cours.

L’avocate des requérants, en réponse au même courrier du greffe, indique ce qui suit : « Effectivement un accord est intervenu entre certains des requérants et le ministère (...) au terme duquel les requérants s’engagent à se désister de l’action pendante devant la Cour européenne des droits de l’homme. En revanche, aucun accord ne semble être intervenu avec Madame Leila Benaziz ». Par fax et par lettre recommandée avec accusé de réception datée du 6 mars 2013, le greffe de la Cour accusa réception de ce courrier et invita l’avocate à préciser la situation de M me Leila Benaziz et à indiquer si elle entendait maintenir la requête devant la Cour. Par un courrier du 3 avril 2013, l’avocate des requérants précisa que cette dernière ne se désistait pas de sa demande.

S’agissant de M me Leila Benaziz, la Cour constate qu’elle n’était pas partie aux procédures intentées par les autres requérants devant les juridictions nationales compétentes et en conclut que, la concernant, la requête doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

En ce qui concerne les autres requérants, après l’introduction de la requête, et après le dépôt des observations des parties suivant la communication de la requête, un fait nouveau est apparu : par des arrêtés du 2 août 2012, les requérants ont été indemnisés du préjudice subi du fait de la mort de leur proche. Les requérants reconnaissaient que moyennant le versement des indemnités, ils seraient intégralement désintéressés du préjudice moral subi du fait de la « faute caractérisée » commise par les militaires de la gendarmerie. En outre, ils s’engageaient à se désister de l’action pendante devant la Cour, fondée sur la violation des articles 2 et 6 § 1 de la Convention, visant à obtenir réparation du même préjudice.

Selon la Cour, il y a lieu de vérifier avant tout si ce fait nouveau est de nature à la conduire à décider de rayer la requête du rôle en application de l’article 37 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « A tout moment de la procédure, la Cour peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure a) que le requérant n’entend plus la maintenir ; ou b) que le litige a été résolu ; ou c) que, pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête. Toutefois, la Cour poursuit l’examen de la requête si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles l’exige. »

La Cour rappelle qu’elle a déjà statué dans le cadre d’affaires où les requérants avaient conclu un accord en vertu duquel ils renonçaient à leurs droits garantis par la Convention. La renonciation à un droit garanti par la Convention – pour autant qu’elle soit licite – doit se trouver établie de manière non équivoque et s’entourer d’un minimum de garanties correspondant à sa gravité. Elle peut justifier la radiation de la requête du rôle en application de l’article 37 § 1 de la Convention ( Zu Leiningen c. Allemagne (déc.), n o 59624/00, CEDH 2005-XIII ; Association SOS Attentats et de Boery c. France [GC], (déc.), n o 76642/01, § 30, CEDH 2006 ‑ XIV ; De Baets c. Monaco , n o 11122/10, 10 juillet 2012).

La Cour observe qu’il résulte de l’accord décrit ci-dessus que la renonciation couvre les procédures mises en œuvre devant les juridictions nationales et devant la Cour. S’agissant de la première, la Cour n’a pas reçu de décision du tribunal de grande instance qui prendrait acte du désistement des requérants mais dispose d’une lettre de leur avocate adressée au ministère de la Justice le 16 novembre 2012 qui indique que « conformément à l’accord intervenu entre le ministère et mes clients, ces derniers se désistent de leur action devant le tribunal de grande instance de Nîmes ». S’agissant de la requête pendante devant elle, la Cour rappelle que les requérants se sont abstenus de l’informer de l’accord conclu mais que celui-ci a été le résultat d’échanges de courriers entre leur avocate et le ministère. Il ressort de ce qui précède que les requérants n’ont pas agi sous la contrainte et que leurs désistements sont dénués de toute ambiguïté, chacun d’entre eux ayant signé une déclaration dans laquelle ils s’engagent à se désister de l’action pendante devant la Cour (paragraphes 31 et 32 ci ‑ dessus). La Cour constate donc que les requérants n’entendent plus maintenir leur requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. S’étant assurée qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention, la Cour considère qu’il y a lieu de rayer la requête du rôle à leur égard. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable en ce qui concerne M me Leila Benaziz ; Décide de rayer le restant de la requête du rôle. Claudia Westerdiek Mark Villiger Greffière Président