A doua secțiune DECIZIE nr. 7376/10 Mieczysław LIS împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 21 mai 2013 în calitate de comitet compus din: Päivi Hirvelä, președinte, Ledi Bianku, Paul Mahoney, judecători și Fatoș Aracı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 31 ianuarie 2010, Având în vedere declarația prezentată de Guvernul contestat la 11 februarie 2013, cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Mieczysław Lis, este un național polonez, care s-a născut în 1957 și trăiește în Čód Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz, succes de dna Chrzanowska, Ministerul Afacerilor Externe. COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că refuzul avocatului de asistență juridică de a depune un recurs de casație la Curtea Supremă l-a privat de acces la Curtea Supremă. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de evaluarea dobânzii și a contestat rezultatul procedurii. HOTĂRÂREA Accesul la Curtea Supremă Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că refuzul avocatului său de asistență juridică de a depune un recurs de cazare l-a privat de acces eficient la Curtea Supremă. Prin scrisoarea din 11 februarie 2012, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de această parte a cererii și a solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „(...) Guvernul dorește să exprese, prin intermediul declarației unilaterale, recunoașterea faptului că reclamantul a fost refuzat accesul la o instanță în determinarea unor acuzații penale împotriva sa, în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, din cauza neexactului instanței de a instrui reclamantul cu privire la termenul reînnoit pentru a depune un recurs de casație în fața Curții Supreme după ce avocatul de asistență juridică a refuzat să pregătească un recurs de casație. În același timp, Guvernul declară că sunt gata să plătească reclamantului suma de 8.000 PLN pe care le consideră rezonabile în funcție de jurisprudența Curții (a se vedea Bieglecki c. Polonia , cererea nr. 33309/02, hotărârea din 21 august 2010 ). Suma menționată mai sus, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadelor nejustificate plus trei puncte procentuale.” Într-o scrisoare din 5 martie 2012 reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului era neacceptabil de scăzută Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 77, CEDH 2003 VI), WAZA Spółka o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec.) nr. 28953/03). Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu necesită să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă În consecință, aceaceasta ar trebui eliminată din listă. Reclamantul s-a mai plâns, în baza articolului 6 din Convenție, că procedurile au fost necorespunzătoare în faptul că instanțele au evaluat în mod echitabil dovezile și au eșuat în stabilirea faptelor cazului. Cu toate acestea, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din Convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la Convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal chestiuni de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I, cu alte referințe). În cazul în cauză, Curtea constată că reclamantul nu a afirmat că nu a respectat dreptul său la o audiere echitabilă din partea instanțelor relevante. Într-adevăr, plângerile sale se limitează la o provocare a rezultatului procedurii. În consecință, această parte a cererii este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 litera (a) și cu art. 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate a termenilor declarației guvernului contestat în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; hotărăște să excludă aplicarea din lista sa de cazuri în măsura în care se referă la reclamația menționată în conformitate cu art. 37 litera (c) din Convenția. Fatoș Aracı Päivi Hirvelä Președintele adjunct al grefierului
Application no. 7376/10
Mieczysław LIS
against Poland
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 21
May 2013 as a Committee composed of:
Päivi Hirvelä,
President,
Ledi Bianku,
Paul Mahoney,
judges,
and Fatoș Aracı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 31 January 2010,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 11 February 2013, requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Mieczysław Lis, is a Polish national, who was born in 1957 and lives in Łódź.
The Polish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr J. Wołąsiewicz, succeeded by Ms
J.
Chrzanowska, of the Ministry of Foreign Affairs.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the refusal of the legal-aid lawyer to lodge a cassation appeal with the Supreme Court deprived him of access to the Supreme Court.
The applicant complained also of the courts’ assessment of the evidence and challenged the outcome of the proceedings.
A.
Access to the Supreme Court
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the refusal of his legal-aid lawyer to lodge a cassation appeal had deprived him of effective access to the Supreme Court.
By letter dated 11 February 2012 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this part of the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“(...) The government hereby wish to express – by way of unilateral declaration – their acknowledgment of the fact that the applicant was denied access to a court in the determination of criminal charges against him in breach of Article 6 § 1 of the Convention on account of the court’s failure to instruct the applicant about the renewed time-limit for lodging a cassation appeal with the Supreme Court after the legal-aid lawyer refused to prepare a cassation appeal. Simultaneously, the Government declare that they are ready to pay the applicant the sum of PLN
8,000
which they consider to be reasonable in the light of the Court’s case law (see
Bieglecki v. Poland
, application no. 33309/02, decision of 21 August 2010). The sum referred to above, which is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, will be free of any taxes that may be applicable. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default periods plus three percentage points.”
In a letter of 5 March 2012 the applicant expressed the view that the sum mentioned in the Government’s declaration was unacceptably low
.
The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37
§
1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular
the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v.
Turkey
, [GC], no.
26307/95, §§
75
‑
2003
‑
VI);
WAZA Spółka
z
o.o. v.
Poland
(dec.) no.
11602/02, 26
June
2007; and
Sulwińska v.
Poland
(dec.) no.
28953/03).
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37
§
1
(c)).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1
in fine
).
Accordingly, it should be struck out of the list.
B.
Remaining complaint
The applicant further complained, relying on Article 6 of the Convention, that the proceedings had been unfair in that the courts had wrongly assessed evidence and erred in establishing the facts of the case.
However, the Court reiterates that, according to Article
19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (see
García Ruiz v.
Spain
[GC], no.
30544/96, §
28,
ECHR
1999-I, with further references).
In the present case the Court notes that the applicant did not allege any particular failure to respect his right to a fair hearing on the part of the relevant courts. Indeed, his complaints are limited to a challenge to the result of the proceedings. Assessing the circumstances of the case as a whole, the Court finds no indication that the impugned proceedings were conducted unfairly.
It follows that this part of the application is manifestly ill
‑
founded and must be rejected in accordance with Article
35 §§
3 (a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration in respect of the complaint under Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the above complaint in accordance with Article 37
§
1
(c) of the Convention.
Fatoș Aracı
Päivi Hirvelä
Deputy Registrar
President