BARRAS c. FRANCE

Secțiunea a cincea Cerere nr 12686/10 Jean-Louis BARRAS împotriva Franței introdusă la 22 februarie 2010 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Jean-Louis Barras, este un resortisant francez născut în 1949 și rezident în Beuvron en Auge. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Dominique Foussard, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Soții V. erau păzitori salariați ai unei ferme aparținând bunicii reclamantului. Ei beneficiau în cadrul contractului lor, de punerea la dispoziție a unei case de reședință. În 1960, bunica reclamantului a pus capăt relației lor de muncă, dar i-a autorizat pe soții V. să locuiască acolo cu titlu gratuit pe durata vieții lor. La moartea mamei reclamantului, soțul și fiul ei au devenit uzurpatori și, respectiv, goi proprietari ai acestei case. Dorind să-l găzduiască pe fiul reclamantului, ei au decis în 2000 să pună capăt împrumutului de utilizare de care beneficiau soții V. Ei au refuzat să elibereze locul, iar reclamantul și tatăl său i-au citat în fața tribunalului de mare instanță din Liseux în scopul de a obține expulzarea lor. Tribunalul de Mare Instanță din Liseux le-a acceptat cererea printr-o hotărâre din 8 februarie 2001. Cu toate acestea, sesizată de soții V., Curtea din Caen infirmă această hotărâre printr-o hotărâre din 3 septembrie 2002. o nevoie mai mare de clădire decât cea a persoanelor fizice. Considerând că această hotărâre era conformă cu principiile care se desprindeau atunci din jurisprudența Curții de Casație, reclamantul și tatăl său au decis să nu se poată întreține. Curtea de Casație, după ce și-a modificat jurisprudența, a decis printr-o hotărâre din 3 februarie 2004 că un împrumut cu durată nedeterminată putea fi reziliat în orice moment, indiferent dacă necesitatea de a se înceta sau nu (a se vedea dreptul intern relevant mai jos). La 28 ianuarie 2005, reclamantul și tatăl său i-au citat din nou pe soții V. în fața Tribunalului de Mare Instanță din Liseux, pentru a se asigura că încetarea contractului de împrumut nu a avut loc. Tribunalul de Mare Instanță din Liseux i-a condamnat printr-o hotărâre din 23 martie 2006, pe motiv că soții V. nu și-au încălcat obligația de întreținere. Printr-o hotărâre din 30 octombrie 2007, Curtea de apel a lui Caen a infirmat această hotărâre și a declarat recurentul și tatăl său inadmisibile la cererea acestora. În primul rând, aceasta a constatat că, prin hotărârea sa din 3 septembrie 2002, Indiferent de motivele pentru care a fost luată această decizie, [ea] i-a decăzut (...) din cererea lor de expulzare a soților V., atât pe motivul precarității titlului lor, cât și pe cel al proiectului de a intra în această casă. Pe lângă faptul că soții V. susțineau că sunt despăgubiți, reclamantul și tatăl său nu puteau prezenta aceleași cereri; apoi a constatat că, în orice caz, lipsa de întreținere pe care o prezentau înainte nu prezenta nici o înmărmurire de la hotărârea din 3 septembrie 2002. Reclamantul s-a ocupat în mod special de casare. El a sprijinit în special să presupună că instanța de apel a consimțit să se opună sfârșitului de nerecuperare întemeiat pe necesitatea de a concentra mijloacele invocate în sprijinul unei cereri încă din prima instanță, care a rezultat din hotărârea Tribunalului Plenar al Curții de Casație din 7 iulie 2006 (a se vedea dreptul intern relevant) În cele ce urmează, ar exista o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. El deduce această concluzie din faptul că cererea sa se baza pe o cauză (dreptul unilateral de reziliere al creditorului) distinctă de cea (nevoia urgentă și neprevăzută a creditorului de a-și relua proprietatea) a cererii de expulzare care fusese respinsă la 3 septembrie 2002 de către instanța de apel a lui Caen. Acesta a adăugat că: să se opună acestui scop de nerecuperare a avut, de asemenea, ca efect privarea creditorului de orice posibilitate de a prelua bunul dat în commodat, în special încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. (1) El susținea, de asemenea, că autoritatea lucrului judecat nu putea împiedica ca partea decăzută anterior să se prevaleze de un element nou, care putea să locuiască în special într-o schimbare a jurisprudenței. În opinia sa, aceasta era situația în cauza sa. : La data primei hotărâri a Tribunalului din Caen (3 septembrie 2002), dreptul de reziliere unilaterală a creditorului era exclus chiar dacă împrumutul era pe durată nedeterminată ;de la Tribunalul primei Camere Civile a Curții de Casație din 3 februarie 2004, creditorul poate rezilia împrumutul în orice moment, din moment ce este cu durată nedeterminată, nu este important ca nevoia de lacu nu se oprea. În consecință, a considerat că, prin declararea cererii sale inadmisibile Ö acest fapt nou, instanța de apel a lui Caen încălcase art. 6 1 din Convenție. Curtea de Casație (prima Cameră civilă) a respins recursul printr-o hotărâre din 24 septembrie 2009 astfel motivată (...) care a fost prevăzută că este de datoria reclamantului să prezinte încă de la data la care a fost depusă prima cerere, la toate mijloacele pe care le consideră de natură să o fondeze. ;că hotărârea atacată, având în vedere că consorțiile Barras fuseseră dezmoștenite de la cererea lor de expulzare a soților [V.] prin hotărârea din 3 septembrie 2002, n 6 alin. (1) din Convenție (...) și art. 1 din Protocolul adițional nr 1 ( ...), pe care le-au fost inadmisibile în pretențiile lor de a avea același scop; ei intenționau să obțină din nou, în special pe baza dreptului de reziliere unilaterală recunoscut creditorului atunci când împrumutul este pe durată nedeterminată, rezilierea contractului care leagă părțile și expulzarea soților [V.] (...). Dreptul intern relevant Împrumutul pentru uz sau comodat Din art. 1888 din Codul civil rezultă că creditorul nu poate retrage lucrul împrumutat decât după termenul convenit, sau, în lipsa unei convenții, că, după ce a fost folosită pentru care a fost împrumutată. În funcție de circumstanțe, judecătorul poate să - i dea înapoi acest lucru. Curtea de Casație a interpretat cu strictețe aceste dispoziții, judecând că în cazul unui împrumut cu durată nedeterminată, creditorul nu putea retrage lucrul împrumutat decât după ce a fost acordat pentru utilizarea pentru care a fost împrumutată, judecătorul putând totuși să o restituie dacă creditorul avea o nevoie imediată și neprevăzută de acest lucru. (a se vedea, de exemplu, prima cameră civilă, 3 februarie 1993, Newsletter 1993 I n 62). Curtea de Casație a implicat o primă revigorare a jurisprudenței în 1998. Ea a considerat că în cazul în care nu a fost convenit niciun termen pentru împrumutul unui lucru de uz permanent, fără ca orice termen natural să fie previzibil, judecătorului îi revine sarcina de a stabili durata împrumutului mai (Prima cameră civilă, 12 noiembrie 1998, Newsletter 1998 I n 312 ; a se vedea totuși : a treia cameră civilă, 4 mai 2000, Newsletter 2000 III n 97). În 2004, a efectuat o a doua revărsare de jurisprudență (Prima Cameră Civilă, 3 februarie 2004, Newsletter 2004 I n 34), ea a judecat următoarele [...] Prevăzund că obligația de a face ca lucrul să fie împrumutat după ce a fost servit este de la esența commodatului ; că atunci când nu s-a convenit nici un termen pentru împrumutul unui lucru de uz permanent, fără a fi prevăzut nici un termen natural, creditorul este în dreptul de a pune capăt în orice moment, respectând un termen de preaviz rezonabil (...) În ceea ce privește ceea ce a făcut obiectul judecății, trebuie ca lucrul cerut să fie același; cererea să se bazeze pe aceeași cauză; cererea să fie între aceleași părți și să fie formulată de ele și împotriva lor în aceeași calitate. Curtea de Casație a dedus din acest fapt că o autoritate a lucrului judecat nu a împiedicat reînnoirea unei cereri formulate împotriva aceluiași pârât și pentru același obiect, ci pe un temei diferit (a se vedea, de exemplu, a doua cameră civilă, 3 iunie 2004, Newsletter 2004 II nr 264, și camera socială, 24 mai 2006, Newsletter 2006 V n 185). Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 7 iulie 2006 (Bulletin 2006 Adunarea Plenară nr. 8), Adunarea Plenară a Cu r ii de Casație i-a solicitat reclamantului să prezinte încă din instană cu privire la prima cerere toate mijloacele pe care le consideră a fi de natură să o fondeze. Prin urmare, Comisia a considerat că hotărârea a cărei hotărâre a fost supusă examinării a fost dedusă în mod exact din faptul că cererea pe care a fost sesizată tindea să aibă același scop ca cererea originară formulată între aceleași părți, că reclamantul nu putea fi admis în litigiu cu privire la identitatea de cauză a celor două cereri invocând un temei juridic pe care l-ar fi putut invoca în timp util și că a doua cerere se confrunta în consecință cu lucrul judecat anterior în legătură cu aceeași contestație. GRIEFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de aplicarea în cauza sa a principiului care decurge din revigorarea jurisprudenței acționate de Curtea de Casație la 7 iulie 2006, conform căruia o parte nu poate, pentru a contesta identitatea cauzei cu o cerere în justiție anterioară și pentru a scăpa de autoritatea lucrului judecat, să invoce un temei juridic pe care se abținea să îl ridice în cadrul instanței privind prima sa cerere. Acesta subliniază că rezultă că o cerere în justiție este inadmisibilă din moment ce are același obiect ca o cerere formulată anterior, chiar dacă este întemeiată pe o altă cauză juridică. El consideră că dreptul său de acces la o instanță și dreptul său la un proces echitabil au fost încălcate din trei motive: în primul rând, pentru că a fost pusă în aplicare această regulă în timp ce prima procedură pe care a desfășurat-o a fost încheiată înainte de 7 iulie 2006 ; în al doilea rând, pentru că a fost astfel găsit privat de beneficiul revigorării jurisprudenței care a avut loc prin hotărârea Curții de Casație din 3 februarie 2004, care consacră dreptul creditorului de a pune capăt unilateral și în orice moment unui împrumut cu durată nedeterminată, care, în opinia sa, constituie un fapt nou care justifică o nouă cerere ; în al treilea rând, pentru că În timp ce rezilierea contractului de împrumut pentru uz propriu trebuia să fie decisă de către judecător în prima procedură, în timp ce aceasta se afla în cea de-a doua dană a unui act de voință al proprietarilor ai căror judecători interni nu trebuiau decât să tragă consecințele, instanța internă a dat o definiție excesiv de largă acestei noțiuni. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că, în pofida retrăirii jurisprudenței efectuate prin hotărârea Curții de Casație din 3 februarie 2004, se află în imposibilitatea de a pune capăt împrumutului cu durată nedeterminată al cărui imobil îi aparține este supus de peste 50 de ani și de a-și recupera proprietatea. RĂSPUNSURI ȘI ALTE CERINȚE CU PRIVIRE LA PĂRȚI (1) A existat o încălcare a dreptului de acces la o instanță consacrată în art. 6 alin. (2) A avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului că reclamantul se află în situația de a pune capăt împrumutului cu durată nedeterminată al cărui proprietate îi aparține este obiectul Părțile sunt invitate să prezinte o copie a raportului consilierului raportor și a avizului avocatului general. Reclamantul este invitat, de asemenea, să prezinte o copie a concluziilor sale din 30 ianuarie 2007, menționate în memoriul său suplimentar în fața Curții de Casație (p. 17).

CINQUIÈME SECTION

Requête n

o

12686/10

Jean-Louis BARRAS

contre la France

introduite le 22 février 2010

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Jean-Louis Barras, est un ressortissant français né en 1949 et résidant à Beuvron en Auge. Il est représenté devant la Cour par M

e

Dominique Foussard, avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Les époux V. étaient gardiens salariés d’une ferme appartenant à la grand-mère du requérant. Ils bénéficiaient dans le cadre de leur contrat, de la mise à disposition d’une maison d’habitation. En 1960, la grand-mère du requérant mit fin à leur relation de travail mais autorisa les époux V. à y demeurer à titre gracieux leur vie durant.

Au décès de la mère du requérant, son mari et son fils devinrent respectivement usufruitier et nu propriétaire de cette maison. Souhaitant y loger le fils du requérant, ils décidèrent en 2000 de mettre un terme au prêt à usage dont bénéficiaient les époux V. Ces derniers ayant refusé de libérer les lieux, le requérant et son père les citèrent devant le tribunal de grande instance de Lisieux aux fins d’obtenir leur expulsion.

Le tribunal de grande instance de Lisieux fit droit à leur demande par un jugement du 8 février 2001. Cependant, saisie par les époux V., la cour d’appel de Caen infirma ce jugement par un arrêt du 3 septembre 2002. Renvoyant aux articles 1888 et 1889 du code civil, elle jugea, au vu en particulier des situations économiques respectives des époux V. et du requérant, que les premiers avaient «

un besoin de l’immeuble plus pressant que celui des intimés

». Estimant que cet arrêt était conforme aux principes qui se dégageaient alors de la jurisprudence de la Cour de cassation, le requérant et son père décidèrent de ne pas se pourvoir.

La Cour de Cassation, après avoir fait évoluer sa jurisprudence, décida par un arrêt du 3 février 2004 qu’un prêt à usage à durée indéterminée pouvait être résilié à tout moment, que le besoin de l’emprunteur ait cessé ou non (voir «

le droit interne pertinent

» ci-dessous).

Le 28 janvier 2005, le requérant et son père citèrent une nouvelle fois les époux V. devant le tribunal de grande instance de Lisieux afin de voir prononcer la résiliation du contrat de prêt «

pour défaut d’entretien des lieux

» et ordonner leur expulsion. Le tribunal de grande instance de Lisieux les débouta par un jugement du 23 mars 2006, au motif que les époux V. n’avaient pas manqué à leur obligation d’entretien.

Par un arrêt du 30 octobre 2007, la cour d’appel de Caen infirma ce jugement et déclara le requérant et son père irrecevables en leur demande. Elle constata tout d’abord que, par son arrêt du 3 septembre 2002, «

quels que soient les motifs pour lesquels cette décision [avait] été prise, [elle les avait] déboutés (...) de leur demande en expulsion des époux V., tant sur le moyen de la précarité de leur titre que sur celui du projet de loger l’un d’entre eux dans cette maison

», et que les époux V. faisaient valoir qu’ayant été déboutés, le requérant et son père ne pouvaient présenter les mêmes demandes. Elle constata ensuite qu’en tout état de cause, le défaut d’entretien qu’ils mettaient en avant ne présentait aucune nouveauté depuis l’arrêt du 3 septembre 2002.

Le requérant se pourvut en cassation. Il soutenait en particulier qu’à supposer que la cour d’appel ait entendu opposer la fin de non-recevoir tirée de la nécessité de concentrer les moyens invoqués à l’appui d’une demande dès la première instance, issue de l’arrêt de l’Assemblée plénière de la Cour de cassation du 7 juillet 2006 (voir «

le droit interne pertinent

» ci-dessous), il y aurait-là une violation de l’article 6

o

: à la date du premier arrêt de la cour d’appel de Caen (le 3 septembre 2002), le droit de résiliation unilatéral du prêteur était exclu même si le prêt était à durée indéterminée

; depuis l’arrêt de la première chambre civile de la Cour de cassation du 3 février 2004, le prêteur peut résilier le prêt à tout moment dès lors qu’il est à durée indéterminée, peu important que le besoin de l’emprunteur n’ait pas cessé. Il estimait en conséquence qu’en déclarant sa demande irrecevable nonobstant ce fait nouveau, la cour d’appel de Caen avait violé l’article 6

§

1 de la Convention.

La Cour de cassation (première chambre civile) rejeta le pourvoi par un arrêt du 24 septembre 2009 ainsi motivé

:

«

(...) attendu qu’il incombe au demandeur de présenter dès l’instance relative à la première demande l’ensemble des moyens qu’il estime de nature à fonder celle-ci

; que l’arrêt attaqué, constatant que les consorts Barras avaient été déboutés de leur demande d’expulsion des époux [V.] par arrêt du 3 septembre 2002, n’a pu qu’en déduire, en l’absence de faits nouveaux venus modifier la situation ainsi antérieurement reconnue en justice, et sans encourir les griefs de violation de l’article

6 § 1 de la Convention (...) et de l’article 1 du Protocole additionnel n

o

1 (

...), qu’ils étaient irrecevables en leurs prétentions tendant aux mêmes fins puisqu’ils entendaient à nouveau obtenir, en se fondant en particulier sur le droit de résiliation unilatérale reconnu au prêteur lorsque le prêt est à durée indéterminée, la résiliation du contrat liant les parties et l’expulsion des époux [V.] (...).

»

B.

Le droit interne pertinent

1.

Le prêt à usage, ou commodat

Il résulte de l’article 1888 du code civil que le prêteur ne peut retirer la chose prêtée qu’après le terme convenu, ou, à défaut de convention, qu’après qu’elle a servi à l’usage pour lequel elle a été empruntée. L’article 1889 précise toutefois que, si, pendant ce délai, ou avant que le besoin de l’emprunteur ait cessé, il survient au prêteur un «

besoin pressant et imprévu

» de sa chose, le juge peut, suivant les circonstances, obliger l’emprunteur à la lui rendre.

La Cour de cassation interprétait strictement ces dispositions, jugeant qu’en cas de prêt à usage à durée indéterminée, le prêteur ne pouvait retirer la chose prêtée qu’après qu’elle ait servi à l’usage pour lequel elle avait été empruntée, le juge pouvant toutefois obliger l’emprunteur à la rendre si le prêteur en avait un «

besoin pressant et imprévu

» (voir, par exemple, première chambre civile, 3 février 1993, Bulletin 1993 I n

o

62).

La Cour de cassation procéda à un premier revirement de jurisprudence en 1998. Elle jugea que «

l’obligation pour le preneur de rendre la chose prêtée après s’en être servi est de l’essence du commodat

» et que, par suite, «

lorsqu’aucune terme n’a été convenu pour le prêt d’une chose d’un usage permanent, sans qu’aucun terme naturel soit prévisible, il appartient au juge de déterminer la durée du prêt

» (Première chambre civile, 12 novembre 1998, Bulletin 1998 I n

o

312

; voir cependant

: troisième chambre civile, 4

mai 2000, Bulletin 2000 III n

o

97).

En 2004, procédant à un second revirement de jurisprudence (Première chambre civile, 3 février 2004, Bulletin 2004 I n

o

34), elle jugea ce qui suit

:

«

(...) Attendu que l’obligation pour le preneur de rendre la chose prêtée après s’en être servi est de l’essence du commodat

; que lorsqu’aucun terme n’a été convenu pour le prêt d’une chose d’un usage permanent, sans qu’aucun terme naturel soit prévisible, le prêteur est en droit d’y mettre fin à tout moment, en respectant un délai de préavis raisonnable

(...) ».

2.

L’autorité de la chose jugée

L’article 1351 du code civil est ainsi libellé

:

«

L’autorité de la chose jugée n’a lieu qu’à l’égard de ce qui a fait l’objet du jugement. Il faut que la chose demandée soit la même ; que la demande soit fondée sur la même cause ; que la demande soit entre les mêmes parties, et formée par elles et contre elles en la même qualité.

»

La Cour de cassation en avait déduit que l’autorité de la chose jugée ne faisait pas obstacle au renouvellement d’une demande formée à l’encontre d’un même défendeur et pour le même objet mais sur un fondement différent (voir, par exemple, deuxième chambre civile, 3 juin 2004, Bulletin 2004 II n

o

264, et chambre sociale, 24 mai 2006, Bulletin 2006 V n

o

185).

Toutefois, par un arrêt du 7 juillet 2006 (Bulletin 2006 Assemblée plénière n

o

8), l’Assemblée plénière de la Cour de cassation a retenu qu’«

il incomb[ait] au demandeur de présenter dès l’instance relative à la première demande l’ensemble des moyens qu’il estim[ait] de nature à fonder celle-ci

». Elle a en conséquence jugé que la cour d’appel dont l’arrêt était soumis à son examen avait exactement déduit du fait que la demande dont elle était saisie tendait à la même fin que la demande originaire formée entre les mêmes parties, que le demandeur ne pouvait être admis à contester l’identité de cause des deux demandes en invoquant un fondement juridique qu’il s’était abstenu de soulever en temps utile et que la seconde demande se heurtait en conséquence à la chose précédemment jugée relativement à la même contestation.

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’application en sa cause du principe issu du revirement de jurisprudence opéré par la Cour de cassation le 7 juillet 2006, selon laquelle une partie ne peut, pour contester l’identité de cause avec une demande en justice antérieure et échapper à l’autorité de la chose jugée, invoquer un fondement juridique qu’elle s’était abstenue de soulever dans le cadre de l’instance relative à sa première demande. Il souligne qu’il en résulte qu’une demande en justice est irrecevable dès lors qu’elle a le même objet qu’une demande précédemment formulée, même si elle est fondée sur une autre cause juridique. Il estime que son droit d’accès à un tribunal et son droit à un procès équitable ont été violés pour trois raisons: premièrement, parce qu’il a été fait application de cette règle alors que la première procédure qu’il a conduite s’est achevée avant le 7 juillet 2006

; deuxièmement, parce qu’il s’est ainsi trouvé privé du bénéfice du revirement de jurisprudence opéré par l’arrêt de la Cour de cassation du 3 février 2004, qui consacre le droit du prêteur de mettre fin unilatéralement et à tout moment à un prêt à usage à durée indéterminée, constitutif selon lui d’un fait nouveau justifiant une nouvelle demande

; troisièmement, parce qu’en jugeant qu’il y avait en l’espèce «

identité d’objets

» alors que la résiliation du contrat de prêt à usage qu’il recherchait devait être décidée par le juge dans la première procédure, tandis qu’elle résultait dans la seconde d’un acte de volonté des propriétaires dont le juge interne ne devait que tirer les conséquence, le juge interne a donné une définition excessivement large à cette notion.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, le requérant se plaint du fait que, nonobstant le revirement de jurisprudence opéré par l’arrêt de la Cour de cassation du 3 février 2004, il se trouve dans l’impossibilité de mettre un terme au prêt à usage à durée indéterminée dont l’immeuble lui appartenant est l’objet depuis plus de cinquante ans et de récupérer son bien.

QUESTIONS ET AUTRES DEMANDES AUX PARTIES

?

?

Les parties sont invitées à produire une copie du rapport du conseiller rapporteur et de l’avis de l’avocat général.

Le requérant est en outre invité à produire une copie de ses conclusions d’appel du 30 janvier 2007, mentionnées dans son mémoire ampliatif devant la Cour de cassation (p. 17).