CtEDO 04.06.2013 Auto

URSU v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
04.06.2013
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
URSU v. ROMANIA (CtEDO, 2013)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dl Costin Ursu, este un național român, născut în 1971 și trăiește în Timișoara. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna C.L. Schwartz, un avocat practicant la Timișoara. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat succesiv de agenții lor, dl Răzvan-Horațiu Radu, dna Carmen Ciută și dna Irina Cambrea, din Ministerul Afacerilor Externe. La 4 februarie 2000, reclamantul a fost dus la sediul poliției Bihor pentru interogatoriu în legătură cu acuzațiile de fraudă. El a fost suspectat, împreună cu P.C.C., asociatul său de afaceri, de a avea cecuri scrise pentru a fi trase pe contul bancar al companiei pe care le deținea împreună, în ciuda faptului că nu existau bani în contul respectiv. În absența unui avocat, reclamantul a dat o declarație și a susținut că a acționat în conformitate cu legea în orice moment. La ora 11.30, după ce a dat această declarație, poliția a informat reclamantul că el a fost acuzat (învinuit), în conformitate cu dreptul intern. Reclamantul a renunțat la dreptul de a avea un avocat desemnat. La 5 februarie 2000, reclamantul a fost adus în fața unui procuror. El a dat o nouă declarație în prezența unui avocat care a fost numit să-l reprezinte. Se pare din documentele din dosar că a menținut declarația inițială. El a fost apoi arestat și dus la celulele secției de poliție Bihor. La 29 februarie 2000, a fost permisă o plângere că reclamantul a depus împotriva mandatului de arestare, iar Curtea de Apel a ordonat eliberarea imediată. La 22 martie 2000, a fost convocat să apară în fața procurorului pentru interogare suplimentară. În această ocazie, el a fost pus din nou în detenție prealabilă. El a fost ulterior eliberat la 31 martie 2000, în urma unei hotărâri ale Curții de Apel Oradea care permite o provocare a arestării sale aduse de reclamant. Înainte de a fi eliberat, la 29 martie 2000, el a fost transferat la închisoarea Oradea, unde capul său a fost ras. Reclamantul a fost comis pentru judecată și cazul a fost înregistrat la tribunalul județului Bihor. La 24 aprilie 2000, tribunalul județului a stabilit o nouă dată pentru începerea procesului, deoarece convocarea nu a fost notificată reclamantului la adresa corectă. La 29 mai 2000, după o cerere scrisă a reclamantului, procesul a fost din nou amânat până la 26 iunie 2000. În acea dată, reclamantul a fost absent din audierea procesului, dar avocatul său a fost prezent. Curtea județului a interogat P.C.C. și a respins cererile suplimentare de a fi ascultate de către P.C.C. și procurorul, susținând că dovezile scrise din dosar erau o bază suficientă pentru a hotărî cazul. A continuat să judece cazul, condamnând reclamantul că a fost un accesoriu la fraudă și condamnarea la șase ani de închisoare. În această hotărâre, instanța județului s-a bazat în principal pe argumentele părților și pe dovezile comerciale și contabile prezentate înaintea acesteia. Reclamantul a depus un recurs. La 26 aprilie 2001, Curtea de Apel oradea a examinat cazul, apelând, la cererea reclamantului, un martor și auzind, de asemenea, observațiile părților. Reclamantul a fost prezent în această ocazie. La 3 mai 2001, Curtea de Apel a achitat reclamantul tuturor acuzațiilor, considerând că instanța de primă instanță a eșuat în interpretarea probelor cu privire la vina reclamantului. Acesta a considerat că simplul fapt că reclamantul a scris două cecuri în urma instrucțiunilor co-acusate nu a indicat că el a fost vinovat, atâta timp cât el nu a fost conștient că cecurile nu au putut fi eliminate din cauza lipsei de bani în cont. 10. Procurorul a apelat. Cazul a fost auzit de Curtea Supremă de Justiție la 10 decembrie 2003. Reclamantul a fost prezent la audiere și a fost reprezentat de trei avocați ai alegerii sale. Avocații săi au prezentat argumente pentru respingerea apelului asupra punctelor de drept. Din raportul audierii, se pare că reclamantul a făcut o declarație de concluzie în sensul că a fost de acord cu argumentele avocaților săi. 11. În cererea sa, reclamantul a susținut că atât el, cât și coaccusul său au fost auziți de Curtea Supremă. Cu toate acestea, el a susținut că a fost pus doar două întrebări în timpul audierii, și anume: (i) dacă a fost un asociat de afaceri al coaccusului său; și (ii) în cazul în care noua procedură penală pe care îl așteaptă împotriva lui se referă, de asemenea, la fraudă. El a susținut, de asemenea, că aceste două întrebări, precum și răspunsurile sale la acestea, au fost în mod intenționat omis din transcrierea audierii. Guvernul nu a furnizat nici o clarificare cu privire la acest punct. 12. La 10 decembrie 2003, în aceeași dată cu audierea, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat o decizie finală prin care a constatat că reclamantul a fost vinovat, l-a condamnat că a fost un accesoriu la fraudă și l-a condamnat la șase ani de închisoare. Pe baza acestei decizii finale, reclamantul a început să-și îndeplinească condiția de eliberare la 22 iunie 2007. Dispozițiile relevante ale Codului de Procedură Penală din România în ceea ce privește autoritatea instanțelor de recurs, astfel cum sunt în vigoare la momentul evenimentelor, se citesc după cum urmează: „(1) O instanță judecând un recurs examinează decizia atacată pe baza dovezilor din dosar și a tuturor documentelor scrise suplimentare care au fost adăugate înainte de el. (2) Pentru a decide asupra recursului, instanța poate efectua o nouă evaluare a probelor din dosar și poate ordona orice nouă dovadă pe care o consideră necesară (...)” „O instanță judecătorească un recurs decide să: (...) 2. susțină recursul și: a) anulează decizia instanței de primă instanță, emite o nouă hotărâre și procedează în conformitate cu art. 345 și următoarele. [remite] o hotărâre cu privire la fondul (...)” 15. Dispozițiile relevante ale Codului de Procedură Penală în ceea ce privește autoritatea instanțelor care examinează apelurile privind punctele de drept care au fost în vigoare la momentul evenimentelor, precum și modificările acestor dispoziții adoptate în septembrie 2006, sunt detaliate în cazul Găitănaru v. România (nr. 26082/05, §§ 17-18, 26 iunie 2012).

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă