Secțiunea a doua Cerere nr. 17120/09 Bouraoui DHAHBI împotriva Italiei introdusă la 28 martie 2009 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Bouraoui Dhahbi, este un resortisant italian născut în 1960 și rezident în Marsala. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl V. Angiolini, avocat la Milano. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul, care ulterior a dobândit cetățenia italiană, a fost la momentul respectiv un resortisant tunisian care a fost eliberat în Italia pe baza unui permis de ședere și de muncă legală. El a fost angajat de societatea A. și asigurat pe lângă Institutul Național de Securitate Socială (Istituto Nazionale della Previdenza Sociale) și a fost asigurat pe lângă Institutul Național de Securitate Socială (Istituto Nazionale della Previdenza Sociale de mai jos, la La 24 mai 2001, reclamantul a introdus o acțiune în fața instanței din Marsala, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține plata alocației familiale (assegno per nucleo familiare) 65 din Legea nr. 448 din 1998. În conformitate cu această dispoziție, alocația în cauză era acordată de către INPS familiilor formate din resortisanți italieni cu cel puțin trei copii minori, în cazul în care venitul lor anual era mai mic decât sumele indicate în tabelul anexat la Decretul legislativ nr. 109 din 31 martie 1998 (adică 36 000 Aproximativ 18 592 EUR pentru familiile formate din cinci persoane. Reclamantul a considerat că, deși nu avea cetățenia italiană, astfel cum se prevede în Legea nr. 448 din 1998, alocația îi era datorată în temeiul acordului dintre Uniunea Europeană și Tunisia, ratificat de Italia (Legea nr. 35 din 3 februarie 1997) și denumit Hotărârea euro-mediteraneean. La art. 65 din acest text se citește după cum urmează: Sub rezerva dispozițiilor alineatelor de mai jos, lucrătorii de cetățenie tunisiană și membrii familiilor acestora care își au reședința cu aceștia beneficiază, în domeniul securității sociale, de un regim caracterizat prin lipsa oricărei discriminări pe motiv de cetățenie în raport cu propriii resortisanți ai statelor membre în care sunt ocupați. securitate socială mai mică acoperă ramurile de securitate socială care se referă la prestațiile de boală și de maternitate, prestațiile de invaliditate, limită de vârstă, supraviețuitori, prestațiile de muncă și de boală profesională, alocațiile de deces, prestațiile de șomaj și prestațiile familiale. Cu toate acestea, această dispoziție nu poate avea ca efect aplicarea celorlalte norme de coordonare prevăzute de normele comunitare bazate pe art. 51 din Tratatul CE, altfel decât în condițiile prevăzute la art. 67 din prezentul acord. Acești lucrători beneficiază de totalizarea perioadelor de asigurare, de ocupare a forței de muncă sau de reședință realizate în diferitele state membre, în ceea ce privește pensiile și indemnizațiile pentru limită de vârstă, de invaliditate și de supraviețuire, prestațiile familiale, prestațiile de boală și de maternitate, precum și asistența medicală pentru ei înșiși și familiile lor care au reședința în cadrul Comunității. Acești lucrători beneficiază de prestații familiale pentru membrii de familie ai acestora care își au reședința în interiorul Comunității. Acești lucrători beneficiază de un transfer liber către Tunisia, la ratele aplicate în conformitate cu legislația statului membru sau a statelor membre în cauză, de pensii și pensii pentru limită de vârstă, de supraviețuire și de deces și de boală profesională, precum și de invaliditate, în cazul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, cu excepția prestațiilor speciale cu caracter necontributiv. Tunisia acordă lucrătorilor resortisanți ai statelor membre ocupați pe teritoriul său, precum și membrilor de familie ai acestora un regim similar celui prevăzut la alineatele (1), (3) și (4) printr-o hotărâre din 10 aprilie 2002, Tribunalul din Marsala a respins acțiunea reclamantului. Reclamantul a solicitat, printre altele, să adreseze Curții a Uniunii Europene (denumită în continuare "CEJUE" (denumită în continuare "CEJUE") întrebarea preliminară dacă art. 65 din Hotărârea euro-mediteraneean permite să se refuze unui lucrător tunisian alocația familială prevăzută la art. 65 din Legea nr. 448 din 1998. Printr-o hotărâre din 21 octombrie 2004, instanța de apel din Palermo a respins apelul reclamantului. Aceasta a arătat că, având la bază doar veniturile și situația familială a beneficiarilor, alocația în cauză se referea la asistența publică (ajutorenza socială) ) Aceaceasta a fost prevăzută inițial numai pentru cetățenii italieni și apoi extinsă la toți resortisanții Uniunii Europene. Or, Hotărârea euro-mediteraneean se referea numai la prestațiile de asigurare socială (prestazioni previdenziali) și, prin urmare, nu era aplicabil alocației familiale prevăzute la art. 65 din Legea nr. 448 din 1998. Prin hotărârea din 15 aprilie 2008, al cărei text a fost depus la grefă la 29 septembrie 2008, Curtea de Casație l-a decăzut pe reclamant de la recursul său. În primul rând, aceasta a observat că art. 64 alineatul (1) și 2 din Hotărârea euro-mediteraneean dispunea în special de art. 64 alineatul (1) și art. 2 din Hotărârea euro-mediteraneean. Fiecare stat membru acordă lucrătorilor de cetățenie tunisiană ocupați pe teritoriul său un regim caracterizat prin lipsa oricărei discriminări pe motiv de cetățenie în raport cu propriii resortisanți, în ceea ce privește condițiile de muncă, de remunerare și de concediere. Orice lucrător tunisian autorizat să desfășoare o activitate profesională salariată pe teritoriul unui stat membru cu titlu temporar beneficiază de dispozițiile alineatului (1) în ceea ce privește condițiile de muncă și de remunerare. ; prin urmare, el nu a putut să aplice decât prestațiilor de asigurare socială, și nu alocațiilor de asistență publică, cum ar fi cea revendicată de reclamant și la care cetățenii tunisieni rezidenți în Italia nu aveau dreptul. Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 2 octombrie 2008. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că Curtea de Casație și-a ignorat cererea de a adresa CJUE o întrebare preliminară cu privire la interpretarea acordului euro-mediteraneean. El subliniază că Curtea de Casație era o instanță de ultimă instanță, obligată să ridice o întrebare preliminară în caz de îndoială cu privire la interpretarea dreptului comunitar. Or, recurentul citase jurisprudența CJUE. Aceasta recunoștea un efect direct principiului nediscriminării conținut în acordul dintre Uniunea Europeană și Regatul Maroc (cauza Kziber , n C-18/90, Hotărârea din 31 ianuarie 1991), care putea fi invocată și de membrii familiei lucrătorului și a precizat că termenul "lucrători" se referea și la cei care părăsiseră piața muncii (a se vedea și cauza Babahenini, nr 113/97, Hotărârea din 15 ianuarie 1998). În acest context, Curtea de Casație nu a fost în măsură să ignore cererea de întrebare preliminară. Invocând articolele 8 și 14 din convenție, reclamantul se plânge că a fost victima unei discriminări pe motiv de cetățenie în ceea ce privește dreptul său de a beneficia de alocația prevăzută la art. 65 din Legea nr. 448 din 1998. Se referă la jurisprudența Curții (a se vedea în special Gaygusuz c. Austria, 16 septembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-IV și Okpisz c. Germania, 25 octombrie 2005, n 59140/00) și observă că alocarea în cauză concretizează dreptul la o contribuție financiară la menținerea vieții de familie a numeroaselor familii cu venituri mici, ceea ce ar intra în domeniul de aplicare al articolului 8 din convenție. Singurul obstacol în calea acordării alocației a fost naționalitatea reclamantului, ceea ce s-a dovedit a fi o discriminare față de cetățenii italieni aflați într-o situație financiară și familială comparabilă cu cea a acestuia. 4832/04, §§ 89-90, 10 aprilie 2012), guvernul consideră că refuzul Curții de Casație de a sesiza CJUE cu titlu preliminar cu privire la chestiunea privind interpretarea dreptului UE în fața acesteia de către reclamant a îndeplinit, în speță, obligația de motivare care decurge din art. 6 alineatul (1) din convenție Având în vedere jurisprudența Curții în această privință (a se vedea, printre altele, Okpisz c. Germania, 25 octombrie 2005, § 32, n 59140/00 și Gaygusuz c. Austria, 16 septembrie 1996, §§ 39-41, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1996-IV), guvernul consideră că faptele litigiului (și anume, refuzul de a acorda reclamantului alocația de familie prevăzută la art. 65 din Legea nr. 448 din 1998) cad sub incidența art. 8 din Convenție și/sau art. 1 din Protocolul nr.
Requête n
o
17120/09
Bouraoui DHAHBI
contre l’Italie
introduite le 28 mars 2009
Le requérant, M. Bouraoui Dhahbi, est un ressortissant italien né en 1960 et résidant à Marsala. Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant, qui a ensuite acquis la nationalité italienne, était à l’époque des faits un ressortissant tunisien qui s’était rendu en Italie sur la base d’un permis de séjour et travail régulier. Il fut embauché par la société A. et assuré auprès de l’Institut National pour la Sécurité Sociale (
Istituto Nazionale della Previdenza Sociale
– ci-après, l’«
INPS
»). Sa famille se composait de son épouse et de leurs quatre enfants mineurs. Ses revenus pour l’année 1999 s’élevaient à 30
655
000 lires italiennes (ITL – environ 15
832 euros (EUR)).
Le 24 mai 2001, le requérant introduisit un recours devant le tribunal de Marsala, faisant fonctions de juge du travail, afin d’obtenir le versement de l’allocation familiale (
assegno per nucleo familiare
) prévue par l’article 65 de la loi n
o
448 de 1998. Aux termes de cette disposition, l’allocation en question était octroyée par l’INPS aux familles composées par des ressortissants italiens résidant en Italie, avec au moins trois enfants mineurs, lorsque leur revenu annuel était inférieur aux sommes indiquées dans le tableau annexé au décret législatif n
o
109 du 31 mars 1998 (à savoir 36
000
000 ITL – environ 18
592 EUR – pour les familles composées de cinq personnes).
Le requérant considérait que même s’il n’avait pas la nationalité italienne, comme requis par la loi n
o
448 de 1998, l’allocation lui était due en force de l’accord entre l’Union européenne et la Tunisie, ratifié par l’Italie (loi n
o
35 du 3 février 1997) et dénommé «
Accord Euro
‑
méditerranéen
». L’article 65 de ce texte se lit comme suit
:
«
1.
Sous réserve des dispositions des paragraphes suivants, les travailleurs de nationalité tunisienne et les membres de leur famille résidant avec eux bénéficient, dans le domaine de la sécurité sociale, d’un régime caractérisé par l’absence de toute discrimination fondée sur la nationalité par rapport aux propres ressortissants des États membres dans lesquels ils sont occupés.
La notion de «
sécurité sociale
» couvre les branches de sécurité sociale qui concernent les prestations de maladie et de maternité, les prestations d’invalidité, de vieillesse, de survivants, les prestations d’accident de travail et de maladie professionnelle, les allocations de décès, les prestations de chômage et les prestations familiales.
Toutefois, cette disposition ne peut avoir pour effet de rendre applicables les autres règles de coordination prévues par la réglementation communautaire fondée sur l’article 51 du traité CE, autrement que dans les conditions fixées par l’article 67 du présent accord.
2.
Ces travailleurs bénéficient de la totalisation des périodes d’assurance, d’emploi ou de résidence accomplies dans les différents États membres, pour ce qui concerne les pensions et rentes de vieillesse, d’invalidité et de survie, les prestations familiales, les prestations de maladie et de maternité ainsi que les soins de santé pour eux-mêmes et leur famille résidant à l’intérieur de la Communauté.
3.
Ces travailleurs bénéficient des prestations familiales pour les membres de leur famille résidant à l’intérieur de la Communauté.
4.
Ces travailleurs bénéficient du libre transfert vers la Tunisie, aux taux appliqués en vertu de la législation de l’État membre ou des États membres débiteurs, des pensions et rentes de vieillesse, de survie et d’accident de travail ou de maladie professionnelle, ainsi que d’invalidité, en cas d’accident de travail ou de maladie professionnelle, à l’exception des prestations spéciales à caractère non contributif.
5.
La Tunisie accorde aux travailleurs ressortissants des États membres occupés sur son territoire, ainsi qu’aux membres de leur famille, un régime analogue à celui prévu aux paragraphes 1, 3 et 4.
»
Par un jugement du 10 avril 2002, le tribunal de Marsala rejeta le recours du requérant.
Le requérant interjeta appel. Il demanda, entre autres, de poser à la Cour de Justice de l’Union européenne (ci-après, la «
CJUE
») la question préjudicielle de savoir si l’article 65 de l’Accord Euro-méditerranéen permettait de refuser à un travailleur tunisien l’allocation familiale prévue par l’article 65 de la loi n
o
448 de 1998.
Par un arrêt du 21 octobre 2004, la cour d’appel de Palerme rejeta l’appel du requérant. Elle observa que, étant fondée uniquement sur les revenus et sur la situation familiale des bénéficiaires, l’allocation sollicitée relevait de l’assistance publique (
assistenza sociale
). Elle était initialement prévue seulement pour les citoyens italiens, et avait ensuite été étendue à tous les ressortissants de l’Union européenne. Or, l’Accord Euro-méditerranéen ne concernait que les prestations de la prévoyance sociale (
prestazioni previdenziali
), et n’était donc pas applicable à l’allocation familiale prévue par l’article 65 de la loi n
o
448 de 1998.
Le requérant se pourvut en cassation, réitérant sa demande de poser une question préjudicielle à la CJUE.
Par un arrêt du 15 avril 2008, dont le texte fut déposé au greffe le 29
septembre 2008, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.
Elle observa tout d’abord que l’article 64 §§ 1 et 2 de l’Accord Euro
‑
méditerranéen disposait notamment
:
«
1.
Chaque État membre accorde aux travailleurs de nationalité tunisienne occupés sur son territoire un régime caractérisé par l’absence de toute discrimination fondée sur la nationalité par rapport à ses propres ressortissants, en ce qui concerne les conditions de travail, de rémunération et de licenciement.
2.
Tout travailleur tunisien autorisé à exercer une activité professionnelle salariée sur le territoire d’un État membre à titre temporaire bénéficie des dispositions du paragraphe 1 en ce qui concerne les conditions de travail et de rémunération.
»
Or, ce texte se référait explicitement aux relations de travail et aux éléments qui les constituaient
; dès lors, il ne trouvait à s’appliquer qu’aux prestations de la prévoyance sociale, et non aux allocations de l’assistance publique, comme celle revendiquée par le requérant et à laquelle les citoyens tunisiens résidents en Italie n’avaient pas droit.
Cet arrêt fut notifié au requérant le 2 octobre 2008.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du fait que la Cour de cassation a ignoré sa demande de poser une question préjudicielle à la CJUE quant à l’interprétation de l’Accord Euro
‑
méditerranéen.
Il souligne que la Cour de cassation était une juridiction de dernière instance, obligée à soulever une question préjudicielle en cas de doute quant à l’interprétation du droit communautaire. Or, le requérant avait cité la jurisprudence de la CJUE. Celle-ci avait reconnu un effet direct au principe de non-discrimination contenu dans l’accord entre l’Union européenne et le Royaume du Maroc (affaire
Kziber
, n
o
C-18/90, arrêt du 31 janvier 1991), qui pouvait être invoqué aussi par les membres de la famille du travailleur, et précisé que le terme «
travailleurs
» englobait aussi ceux qui avaient quitté le marché du travail (voir également l’affaire
Babahenini
, n
o
C
‑
113/97, arrêt du 15 janvier 1998). Par ailleurs, l’interprétation de la notion de «
sécurité sociale
» faite par la CJUE était suffisamment ample pour englober également les prestations de l’assistance publique. Dans ces circonstances, il n’était pas loisible à la Cour de cassation d’ignorer la demande de question préjudicielle.
2.
Invoquant les articles 8 et 14 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été victime d’une discrimination fondée sur sa nationalité dans la jouissance de son droit à bénéficier de l’allocation prévue par l’article 65 de la loi n
o
448 de 1998.
Il se réfère à la jurisprudence de la Cour (voir, notamment,
Gaygusuz c.
Autriche
, 16 septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-IV, et
Okpisz c. Allemagne
, 25 octobre 2005, n
o
59140/00) et observe que l’allocation en question concrétise le droit à une contribution financière au maintien de la vie familiale des familles nombreuses aux faibles revenus, ce qui tomberait dans le champ d’application de l’article 8 de la Convention. Le seul obstacle à l’octroi de l’allocation était la nationalité du requérant, ce qui s’analyse en une discrimination par rapport aux citoyens italiens se trouvant dans une situation financière et familiale comparable à la sienne.
1.
Compte tenu des principes affirmés par la Cour dans l’affaire
Vergauwen c. Belgique
((déc.), n
o
4832/04, §§ 89-90, 10 avril 2012), le Gouvernement estime-t-il que le refus, par la Cour de cassation, de saisir la CJUE à titre préjudiciel de la question relative à l’interprétation du droit de l’UE soulevée devant elle par le requérant a satisfait, en l’espèce, à l’obligation de motivation découlant de l’article 6 § 1 de la Convention
?
2.
Eu égard à la jurisprudence de la Cour en la matière (voir, notamment,
Okpisz c. Allemagne
, 25 octobre 2005, § 32, n
o
59140/00, et
Gaygusuz c.
Autriche
, 16 septembre 1996, §§ 39-41,
Recueil des arrêts et décisions
1996-IV), le Gouvernement estime-t-il que les faits du litige (à savoir, le refus d’octroyer au requérant l’allocation familiale prévue par l’article 65 de la loi n
o
448 de 1998) tombent sous l’empire de l’article 8 de la Convention et/ou de l’article 1 du Protocole n
o
1
?
3.
Dans l’affirmative, le requérant a-t-il été victime d’une discrimination fondée sur la nationalité contraire à l’article 14 de la Convention
?