BARZA AND OTHERS v. ROMANIA
BARZA AND OTHERS v. ROMANIA (CtEDO, 2013)
Cererea nr. 45234/08 Mircea BÂRZĂ și alții împotriva României depusă la 4 septembrie 2008 DECLARAREA FACTELOR: Dl. Mircea Bârză, Dl. Ștefan Necșuleu, Dl. Marcela Felicia Necșuleu, dl. Ioan Voicu, dl. Maria Voicu, dl. Viorel Zudor, dl. Livia Zudor, dl. Cornel Oprița, dl. Ioan Muntean, dl. Ana Muntean, dl. Ioan Șeican, dna Victoria Șeican, Maria Voic, dna Mariana Voic și dna Ioana Voic, sunt toate cetățenii români, care s-au născut în 1950, 1951, 1954, 1930, 1937, 1952, 1954, 1949, 1928, 1928, 1949, 1951, 1928, 1953 și respectiv, și trăiesc în Alba Iulia. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Emil Antoniu Popescu, avocat practicant în Alba Iulia. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin Decizia Guvernului nr. 974/2002 privind confirmarea proprietății publice deținute de județul Alba, străzile reclamanților au fost situate pe, care au fost construite de către ei pe proprietățile lor private, au fost transferate în domeniul public deținut de județul Alba. La 8 mai 2007, reclamanții au inițiat proceduri administrative împotriva Guvernului României, a Ministerului Internului României și a Consiliului Local Alba Iulia care solicită anularea Deciziei Guvernului nr. 974/2002. Prin hotărârea din 13 iulie 2007 Curtea de Apel Alba Iulia a respins acțiunea reclamanților ca timp interzis. Declară că reclamanții au devenit conștienți de decizia în cauză la 10 martie 2004. Decizia a fost un act administrativ unilateral cu caracter individual și, prin urmare, orice procedură de contestare a acesteia este supusă termenului legal prevăzut de art. 11 alineatul (5) din Legea nr. 554/2004 privind acțiunile în fața instanțelor administrative. ) împotriva hotărârii. Ei au susținut, printre altele, că decizia în cauză a fost eliberată pe baza articolului 108 din Constituția română și a articolului 21 alineatul (3) din Legea nr. 213/1993 privind proprietatea publică. Prin urmare, aceasta are un caracter normativ și, prin urmare, în conformitate cu art. 11 alineatul (4) din Legea nr. 554/2004, este imprescriptibilă. În plus, ei au susținut și au prezentat dovezi că prin hotărârea sa nr. 1511 din 2 mai 2005, Curtea de Casație a decis deja că o decizie identică emise în ceea ce privește proprietatea privată aparținând altor părți terțe are un caracter normativ și, prin urmare, a fost imprescriptibilă. Prin o hotărâre finală din 7 martie 2008, Curtea de Casație a respins recursul reclamanților în privința punctelor de drept prin reiterarea argumentelor instanței de judecată inferioară. În plus, fără alte argumente, a respins argumentul reclamanților că decizia în cauză era un act normativ din cauza faptului că nu au furnizat motive și a susținut prezentarea lor. art. 11 alineatele (2), (3), (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 privind acțiunile în fața instanțelor administrative prevede că actele administrative normative pot fi contestate oricând, în timp ce actele administrative unilaterale pot fi contestate într-un an de la data notificării. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 din Convenție că procedurile inițiate de acestea împotriva Deciziei Guvernamentale nr. 974/2002 au fost nejustificate în măsura în care instanța internă nu a examinat meritele cauzei și toate argumentele și argumentele lor. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că decizia instanțelor interne a încălcat drepturile lor de proprietate în măsura în care Decizia guvernamentală nr. 974/2002 a constituit o naționalizare a proprietăților lor. Reclamanții au avut o audiere echitabilă în ceea ce privește determinarea drepturilor și obligațiilor lor civile, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, în măsura în care instanțele interne nu au efectuat o examinare adecvată a argumentelor și a dovezilor susținute de acestea în fața instanțelor administrative? În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție s-a interzis dreptul reclamanților la bucuria pașnică a bunurilor lor în sensul articolului 1 din Convenția, având în vedere faptul că instanțele interne au respins procedurile depuse de acestea ca fiind în condiții de timp și fără să examineze în mod corespunzător argumentele prezentate de acestea? Dacă da, a fost această interferență în conformitate cu condițiile prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții?