CASE OF ANA AND IOAN RADU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La data de 10 iulie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Așa cum prevede

În baza decretului nr. 394/1988, în aprilie 1989 autoritățile au expropriat 1.100 m² din terenul de 1.300 m² pe care reclamanții l-au cumpărat în anul 1971 printr-un contract de vânzare notarial. Reclamanții nu au primit despăgubiri. Terenul în cauză a fost parțial utilizat de autoritățile locale în anul 1989 pentru construirea unui mobil de locuit.

La o dată neprecizată din anul 1991, în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991), reclamanții au cerut comisiilor administrative competente reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului de 1.100 m². În cursul procedurii administrative, aceștia au precizat că acceptau acordarea unui teren în schimb, dar nu o compensație bănească. Prin sentința definitivă din data de 22 octombrie 1993 Judecătoria Bacău a respins ca neîntemeiată contestația reclamanților împotriva hotărârii administrative de respingere a cererii lor. Instanța a subliniat că despăgubirile stabilite în momentul exproprierii la 2.475 lei românești (ROL) nu fuseseră plătite reclamanților pe motiv că nu-și prezentaseră titlul de proprietate și că pentru terenurile expropriate legea nu prevedea acordarea unui teren în schimb.

Într-o altă procedură, prin sentința din data de 26 mai 1999, confirmată în ultimă instanță prin decizia din data de 15 septembrie 2000 a Curții de Apel Bacău, Judecătoria Bacău a respins ca neîntemeiată o primă acțiune în revendicare a terenului de 1.100 m² îndreptată de reclamanți împotriva Primăriei Bacău și bazată pe dreptul comun (art. 480 cod civil).

Într-un alt proces, prin hotărârea judecătorească din data de 23 ianuarie 2001, Tribunalul Bacău a admis în parte acțiunea reclamanților privind restituirea acestui teren de 1.100 m², de data aceasta în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea din motive de utilitate publică (Legea nr. 33/1994). Observând în baza unei expertize că o parte din terenul în cauză era ocupat de un imobil cu destinație de locuit și garaje, instanța a retrocedat o parcelă de 601 m² liberă de orice fel de construcție, adăugând că reclamanții nu puteau cere, pentru restul terenului expropriat, decât despăgubiri. Atât apelul cât și recursul înaintate de reclamanți au fost respinse ca neîntemeiate, ultimul prin decizia din data de 18 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.

La data de 31 octombrie 2000, prin intermediul unui avocat, reclamanții au sesizat Tribunalul Bacău cu o acțiune întemeiată inițial pe Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ și apoi pe art. 480 cod civil pe care au îndreptat-o împotriva Primăriei Bacău și Direcției Finanțelor Publice Bacău, acțiune prin care au solicitat anularea decretului de expropriere nr. 394/1998 și retrocedarea terenului expropriat de 1.100 m². După pronunțarea hotărârii judecătorești din data de 23 ianuarie 2001 (paragraful 8 de mai sus), aceștia au precizat că acțiunea lor avea drept obiect retrocedarea parcelei restante de circa 500 m². La cererea reclamanților în cauză a fost efectuată o nouă expertiză, care a concluzionat că în jur de 122 m² din parcela în discuție erau situați sub imobilul cu destinație de locuit, restul parcelei fiind ocupat de garaje și spații verzi.

La 27 martie și 9 octombrie 2001, reclamanții au depus concluzii scrise la dosar, indicând că considerau

Prin hotărârea judecătorească din data de 21 noiembrie 2001, Tribunalul Bacău a admis parțial acțiunea reclamanților, dispunând să li se restituie o parcelă de 360 m² din cea de 500 m ² solicitată, restul fiind ocupat de imobilul cu destinație de locuit care constituia o construcție de utilitate publică. Acesta a respins cererea de anulare a decretului de expropriere nr. 394/1988 ca neîntemeiată. Instanța a luat act că avocatul reclamanților nu solicitase rambursarea costurilor și cheltuielilor.

Reclamanții au înaintat apel împotriva hotărârii menționate anterior, plângându-se că instanța nu a dispus retrocedarea în întregime a parcelei de 500 m², nici rambursarea costurilor și cheltuielilor suportate. După ce au prezentat acest ultim motiv de apel, reclamanții au adăugat că restituirea restului de parcelă în suprafață de 139 m² era posibilă, că în caz de nerestituire preferau acordarea unei parcele în schimb sau, în caz contrar, despăgubiri în sumă de 208.500.000 ROL, reprezentând în opinia lor valoarea de piață a acestei parcele.

Prin decizia din data de 11 februarie 2002, Curtea de Apel Bacău a respins apelul înaintat de reclamanți, reținând că din expertiză reieșea că parcela nerestituită era ocupată de un imobil cu destinație de locuit și că, pentru a obține despăgubiri în această privință, reclamanții aveau posibilitatea de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat (

Reclamanții au înaintat recurs împotriva deciziei susmenționae, în care au reiterat motivele lor de apel și au contestat abordarea avocatului lor care, în primă instanță, a îndreptat acțiunea împotriva Direcției Finanțelor Publice și a cerut anularea decretului nr. 394/1998 și nu a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor. În concluziile lor prezentate la dosar în ziua dezbaterilor, reclamanții au adăugat capete de cerere privind lipsa de folosință a terenului din 1989 și condamnarea autorităților locale să refacă împrejmuirea din lemn care delimita terenul la vremea exproprierii.

Prin decizia definitivă din data de 14 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul înaintat de reclamanți ca neîntemeiat. În ceea ce privește cererile noi introduse de reclamanți în motivele lor de apel și de recurs, aceasta a făcut trimitere la art. 294 din codul de procedură civilă (CPC), a remarcat că singura motivare a acțiunii făcută în termenul legal a fost cea care limita obiectul acțiunii la parcela de 500 m² și a concluzionat că instanțele se pronunțaseră în mod corect numai în privința acțiunii astfel formulate. Considerentele deciziei fiind redactate în iulie 2003, reclamanții, după spusele lor, nu au reușit să obțină o copie decât în octombrie 2003.

În anul 2002, la o dată neprecizată, reclamanții au solicitat Primăriei Bacău să fie puși în posesia parcelei de 601 m² care le fusese restituită prin decizia definitivă din data de 18 ianuarie 2002 a Curții Supreme de Justiție. În opinia reclamanților, Primăria a refuzat să respecte această decizie, indicându-le că trebuia să aștepte rezultatul celei de-a doua acțiuni întemeiată pe dreptul comun privind restituirea restului de teren expropriat.

În perioada octombrie – decembrie 2003 reclamanții și-au reafirmat cererea solicitând respectarea deciziilor din 18 ianuarie 2002 și 14 ianuarie 2003 pronunțate de Curtea Supremă de Justiție și punerea lor în posesia parcelelor de 601 m² și 360 m² din terenul respectiv.

În luna ianuarie 2004 reclamanții s-au adresat unui executor judecătoresc pentru a proceda la executarea silită a deciziilor menționate anterior. Prin procesul-verbal din data de 27 februarie 2004, întocmit de executorul respectiv în lipsa reprezentanților Primăriei Bacău, reclamanții au fost puși în posesia celor două parcele de 601 m² și 360 m². În procesul său verbal executorul a constatat existența pe parcela de 360 m² a nouă garaje și a unui drum de acces la acestea care împiedica folosirea normală a acestei parcele de către reclamanți. Din dosar reiese că aceste garaje aparțin unor terți, care le-au construit în anii 1990 și că Primăria la început a reînnoit în ianuarie și mai 2003 cel puțin o parte din contractele de închiriere asupra acestor garaje până la sfârșitul anului în curs și le-a reziliat în cursul aceluiași an. Drept răspuns la una din cererile reclamanților, Primăria Bacău le-a comunicat, la data de 14 aprilie 2004, numele și datele proprietarilor garajelor.

Nereușind să ajungă la o înțelegere cu proprietarul unuia din aceste garaje, reclamanții au sesizat la data de 24 mai 2004 Judecătoria Bacău cu o acțiune vizând condamnarea terțului respectiv la ridicarea garajului de pe parcela lor sau, în subsidiar, la plata unei chirii lunare. Prin sentința din data de 26 iunie 2007, instanța a admis în parte acțiunea reclamanților

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea din motive de utilitate publică (

Înalta Curte de Casație și Justiție (

După intrarea în vigoare la data de 14 februarie 2001 a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat (

Articolul 294 CPC prevede că în cazul procedurii în apel împotriva sentinței pronunțate în primă instanță, cauza juridică și obiectul acțiunii precum și calitatea părților în litigiu trebuie să rămână neschimbate. Părțile nu pot formula

Guvernul se opune acestei afirmații.

Asupra admisibilității

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensul

Asupra fondului

Guvernul consideră că nu este vorba despre o întârziere în executarea deciziilor din 18 ianuarie 2002 și 14 ianuarie 2003 ale Curții Supreme de Justiție, dat fiind că Primăria Bacău nu a refuzat să procedeze la executare și că reclamanții au fost efectiv puși în posesia parcelelor respective în februarie 2004. Considerând că reclamanții, pe de o parte, nu au adus dovada reînnoirii de către Primărie, după executarea acestor decizii, a contractelor de închiriere privind terenul situat sub garaje, și, pe de altă parte, nu au făcut demersuri pentru a-i obliga pe proprietarii acestor garaje să le ridice de pe parcela lor de 360 m² și că au încheiat chiar contracte de închiriere cu acești proprietari, Guvernul consideră că reclamanții nu pot invoca lipsa proporționalității unei eventuale ingerințe în dreptul lor la respectarea bunurilor.

Reclamanții consideră că în ceea ce privește parcela de 360 m² ce face obiectul deciziei din data de 14 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, punerea lor în posesie în februarie 2004 nu a fost efectivă, ci pur formală, datorită existenței garajelor situate pe această parcelă. În opinia lor, răspunderea lipsei executării efective revine Primăriei Bacău și unuia din proprietarii garajelor în cauză, proprietar de rea credință împotriva căruia au trebuit să demareze o procedură judiciară pentru ridicarea garajului acestuia.

Curtea reamintește că a concluzionat în mai multe cauze că omisiunea autorităților, fără o justificare clară, de a executa într-un termen rezonabil o hotărâre definitivă pronunțată împotriva sa reprezintă o încălcare a dreptului de acces la instanță precum și a dreptului la respectarea bunurilor (

Dat fiind că Guvernul susține că deciziile definitive din 18 ianuarie 2002 și 14 ianuarie 2003 ale Curții Supreme de Justiție au fost efectiv executate prin punerea în posesie a reclamanților în februarie 2004 a celor două parcele de 601 m² și respectiv 360 m², trebuie examinat dacă această executare a fost efectivă și dacă a intervenit într-un termen rezonabil, în sensul jurisprudenței Curții în materie.

În ceea ce privește decizia din data de 18 ianuarie 2002, Curtea constată că părțile nu contestă nici că reclamanții au solicitat fără succes executarea sa în cursul anului 2002 nici că restituirea efectivă a parcelei de 601 m² a fost realizată prin punerea în posesie a acestora la data de 27 februarie 2004 de către un executor judecătoresc, în lipsa reprezentantului Primăriei Bacău. Pe de altă parte, Curtea subliniază că Guvernul nu a prezentat nicio justificare pentru termenul de circa doi ani scurs mai înainte ca decizia din data de 18 ianuarie 2002 să fie executată efectiv, în urma demersurilor reclamanților. Ținând cont de lipsa oricărui motiv care să constituie o justificare întemeiată a acestui termen, care nu reprezintă un termen rezonabil potrivit jurisprudenței Curții în materie (a se vedea,

În ceea ce privește decizia definitivă din data de 14 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție și problema caracterului efectiv al executării sale prin punerea în posesie din data de 27 februarie 2004, Curtea reține că reclamanții aveau cunoștință, în momentul în care au demarat a doua procedură bazată pe dreptul comun, de faptul că parcela de 360 m² a cărui restituire o cereau era ocupată de garaje, expertizele realizate în procedurile pe care de introduseseră înainte fiind fără echivoc în acest sens (paragrafele 8 și 9 de mai sus). De altfel, faptul de a ști dacă aceste garaje constituiau construcții de utilitate publică ce împiedicau restituirea parcelei a făcut obiectul dezbaterilor

În ceea ce privește termenul în care decizia definitivă din data de 14 ianuarie 2003 a fost executată, Curtea constată că reclamanții au precizat că nu au cerut Primăriei Bacău să procedeze la executarea acestei decizii decât în octombrie 2003. Dat fiind lipsa oricărui demers al reclamanților înainte de această dată, Curtea consideră că termenul de executare a deciziei susmenționate de unsprezece luni de la pronunțare și de patru luni de la prima cerere a reclamanților în acest sens nu poate fi considerat irațional, potrivit jurisprudenței Curții în materie (a se vedea,

Pe baza celor de mai sus, Curtea consideră că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 și 1 din Protocolul nr. 1 datorită întârzierii în executarea deciziei din data de 18 ianuarie 2002 pronunțate de Curtea Supremă de Justiție și că nu a avut loc încălcarea articolelor citate anterior în ceea ce privește executarea deciziei din data de 14 ianuarie 2003 a aceleiași instanțe.

Invocând art. 6 alin. 1 din Convenție, reclamanții se plâng că instanțele nu au statuat în procedura încheiată prin decizia din data de 14 ianuarie 2003, în urma cererilor lor de restituire a parcelei de 139 m² și de despăgubire în caz de nerestituire. Curtea reține că, în decizia citată anterior, Curtea Supremă de Justiție a confirmat sentința din data de 21 noiembrie 2001 pronunțată în primă instanță care a respins cererea de restituire a parcelei în cauză și a pronunțat o hotărâre judecătorească la cererea reclamanților în această privință. De altfel, în privința neexaminării pe fond a cererilor de despăgubire formulate de reclamanți în motivele lor de apel și de recurs, Curtea constată că art. 294 CPC, pe care s-a bazat decizia citată anterior, prevede că părțile într-o procedură judiciară nu pot formula «

Tot în baza art. 6 alin. 1 citat anterior, reclamanții se plâng de durata procedurilor în restituire a terenului de 1.100 m² precum și de rezultatul procedurii soluționate prin decizia din data de 14 ianuarie 2003. Curtea reține că plângerea întemeiată pe durata procedurilor este tardivă în ceea ce privește alte proceduri decât cea încheiată prin decizia citată anterior, procedurile în cauză terminându-se cu peste șase luni înainte de 10 iunie 2003, data introducerii cererii. În final, plângerile referitoare la durata și rezultatul procedurii încheiate prin decizia din data de 14 ianuarie 2003, trebuie respinse ca fiind în mod manifest neîntemeiate, fiind vorba despre o durată de circa doi ani și două luni pentru trei grade de jursidicție și despre contestarea de către reclamanți a interpretării faptelor și dreptului relevante de către instanțele interne, în lipsa oricărui indiciu de arbitrar.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că exproprierea din aprilie 1989 a avut loc fără o despăgubire prealabilă. Trebuie remarcat că având în vedere intrarea în vigoare a Convenției față de România la 20 iunie 1994, Curtea nu este competentă

Reiese că aceste capete ale cererii sunt în mod manifest neîntemeiate, tardive și respectiv incompatibile

Cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit, reclamanții solicită 139.000 euro pentru parcela nerestituită de 139 m², 239.462 lei noi românești (RON), adică în jur de 69.000 euro pentru beneficiul nerealizat între anii 1990 și 2003 dintr-o parte a terenului expropriat având în vedere tariful închirierii garajelor de către autoritățile locale în 2006 și condamnarea statului român la refacerea împrejmuirii din lemn care le delimita terenul la vremea exproprierii. De altfel, indiferent de prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit, reclamanții solicită 100.000 RON, adică în jur de 28.800 euro, pentru stressul și frustrarea trăite în cursul procedurilor de restituire a terenului expropriat și pentru cheltuielile medicale suportate de-a lungul acestei perioade.

Guvernul se opune acordării sumelor solicitate cu titlu de prejudiciu material de reclamanți, pe care le consideră nesusținute, subliniind că reclamanților li s-au restituit parcelele de 601 m² și 360 m² într-un termen rezonabil după pronunțarea deciziilor definitive de către instanțele interne în această privință. În ceea ce privește cererea pentru prejudiciul moral, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă comparativ cu jurisprudența Curții și consideră că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a prejudiciului moral pretins suferit de reclamanți.

Curtea reafirmă că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în speță în întârzierea în executarea deciziei din data de 18 ianuarie 2002 prin care Curtea Supremă de Justiție a condamnat autoritățile să restituie reclamanților o parcelă de 601 m² din terenul expropriat. Cu toate acestea, Curtea reține că, în măsura în care reclamanții au fost efectiv puși în posesia acestei parcele și nu și-au susținut cererea referitoare la prejudiciul suferit în timpul perioadei de nerespectare, aceștia nu mai pot invoca un prejudiciu material oarecare în acest capăt de cerere (a se vedea,

Curtea consideră totuși că reclamanții au suferit un prejudiciu moral în special datorită frustrării provocate de întârzierea în executarea deciziei din data de 18 ianuarie 2002 citată anterior și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatarea încălcării.

În aceste împrejurări, ținând cont de ansamblul elementelor pe care le deține și statuând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea alocă fiecăruia din reclamanți 800 euro pentru prejudiciul moral.

Reclamanții solicită de asemenea 378,1 RON adică în jur de 100 euro pentru cheltuielile de executare și onorariile executorului judecătoresc desemnat cu executarea deciziilor pronunțate în favoarea reclamanților, prezentând o chitanță de plată și o scrisoare a Primăriei Bacău referitoare la cheltuielile respective.

Guvernul nu se opune ca o parte din această sumă, și anume cea dovedită prin chitanța eliberată de executor, să fie acordată reclamanților.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește plângerile întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 și referitoare la executarea deciziilor din 18 ianuarie 2002 și 14 ianuarie 2003 pronunțate de Curtea Supremă de Justiție și inadmisibilă pentru rest;

hotărăște că a avut loc încălcarea art.6 alin. 1 din Convenție datorită întârzierii în executarea deciziei din 18 ianuarie 2002 pronunțate de Curtea Supremă de Justiție

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită întârzierii în executarea deciziei din 18 ianuarie 2002 pronunțate de Curtea Supremă de Justiție ;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 în privința executării deciziei din 14 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție ;

hotărăște :

Respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.