Gravier împotriva Franței

SECȚIUNEA A CINCEA

CAUZA GRAVIER c. FRANȚA (Cerere n o 49904/21) HOTĂRÂRE Art. 6 § 2 • Prezumția de nevinovăție • Sensul unei fraze din hotărârea Curții de Casație într-o procedură prezentând o legătură strânsă cu punerea sub învinuire a reclamantului, putând fi rezonabil interpretată ca îi imputând responsabilitatea penală pentru delictul pentru care era pus sub învinuire • Art. 6 § 2 aplicabil Pregătit de Registru. Nu obligă Curtea. STRASBOURG 4 iulie 2024 DEFINITIV 04/10/2024 Această hotărâre a devenit definitivă în vertu articolului 44 § 2 din Convenție. Poate suferi mici corecturi de redactare.

În cauza Gravier c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), în ședință în care funcționează o cameră compusă din: Lado Chanturia , președinte , Mattias Guyomar , judecător , Mārtiņš Mits, María Elósegui, Kateřina Šimáčková, Mykola Gnatovskyy, Stéphane Pisani , judecători , și Martina Keller, grefieră adjunctă de secțiune , Având în vedere: cererea (n o 49904/21) îndreptată împotriva Republicii Franceze și cu care un cetățean al acestui stat, dl. Laurent Gravier (« reclamantul ») a sesizat Curtea în vertu articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția ») la 30 septembrie 2021, decizia de a aduce cererea la cunoștința guvernului francez (« Guvernul »), observațiile părților, După deliberări în cameră de consiliu la 11 iunie 2024, Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la acea dată: INTRODUCERE 1. Prezenta cauză privește dreptul reclamantului la prezumția de nevinovăție (art. 6 § 2 din Convenție), în contextul inadmisibilității constituirii sale ca parte civilă pronunțată de un judecător de instrucție.

EXPUNEREA FAPTELOR

2. Reclamantul s-a născut în 1960 și locuiește la Paris. A fost reprezentat de d-na P. Spinosi, avocat. 3. Guvernul a fost reprezentat de agentul său, D. Colas, director al Afacerilor Juridice la ministerul Europei și Afacerilor Străine. 4. Reclamantul era asociat al două societăți de audit (P.A. și P.E.) și semnatarul în numele societății P.A. Acestea au fost desemnate de un grup de societăți A. în calitate de cenzori ai conturilor. 5 . În urma decesului președintei grupului A. în noiembrie 2016, mandatarul ad hoc a dezvăluit procurorului din cadrul tribunalului regional de la Paris că conturile societăților au fost prezentate în mod înșelător de mai mulți ani. La 7 decembrie 2016, parchetul a sesizat brigada financiară pentru efectuarea unei anchete preliminare.

6 . La 19 decembrie 2016, președintele tribunalului comercial de la Paris a încredințat controlul conturilor grupului unui expert judiciar. În rapoartele sale din 2017 și 2018, expertul a indicat că conturile societăților din grup, certificate fără rezerve de ani de zile în ciuda mai multor anomalii evidente, nu părea că au fost supuse unor verificări semnificative. 7 . În iulie 2017, reclamantul, precum și societățile P.A. și P.E. au depus o plângere, considerând că sunt victime ale delictelor de falsificare și folosire de înscrisuri false și de împiedicare a verificărilor sau controlului cenzorilor de conturi de către conducători de persoane juridice.

8 . În 2019, o informație judiciară a fost deschisă pentru, în special, abuzuri asupra bunurilor sociale, faliment și escrocherie, falsificare și folosire de înscrisuri false, prezentarea sau publicarea de conturi anuale inexacte, împiedicare a verificărilor sau controlului cenzorilor de conturi de către conducători de persoane juridice, răspândirea sau confirmarea de informații mincinoase privind situația unei persoane juridice de către cenzori de conturi, și nedezvăluirea către parchet a faptelor penale de către cenzori de conturi. 9 . La 5 august 2019, reclamantul și societățile P.A. și P.E. s-au constituit parte civilă.

Printr-o ordonanță din 12 septembrie 2019, judecătorul de instrucție a declarat aceste constituiri inadmisibile, pe motivul că exista « o presupunere puternică că misiunea cenzorilor de conturi nu a fost efectuată în regulă, susceptibilă de a atrage o calificare penală și că [constituirile ca parte civilă] nu sunt motivate de dorința de a evita orice responsabilitate penală ». 10 . La 21 ianuarie 2020, reclamantul a fost pus sub învinuire pentru confirmarea de informații mincinoase de către cenzorii de conturi. A fost, de asemenea, plasat sub statutul de martor asistat pentru nedezvăluirea de fapte penale de către cenzori de conturi. 11 . În paralel, reclamantul a declarat apel împotriva ordonanței de inadmisibilitate, susținând, inter alia , că el și societățile de audit au fost victime ale unei escrocherii la certificare și că constituirea lor ca parte civilă, deși contestată, trebuia să le confere dreptul de a lua cunoștință dosarului procedurii.

12 . La 22 iunie 2020, camera de instrucție a curții de apel de la Paris a confirmat ordonanța de inadmisibilitate. A constatat că reclamantul, nefiind personal angajat ca cenzoriu de conturi și nefiind personal victimă a infracțiunilor pentru care judecătorul de instrucție era sesizat, nu avea calitatea de a acționa în calitate personală. Într-o secțiune intitulată « Privind accesul la procedură », a considerat că persoana a cărei constituire ca parte civilă a fost declarată inadmisibilă nu avea acces la procedură, pentru a evita o afectare a secretului instrucției și a drepturilor părților constituate regulamentar sau recunoscute de lege.

13 . Apoi, într-o secțiune intitulată « Privind prejudiciul eventual rezultând din infracțiune », camera de instrucție a amintit principiul conform căruia o persoană implicată în faptele vizate de urmărire nu era admisibilă să se constituie parte civilă, pentru că nu putea fi considerată victimă a unei infracțiuni comise de un terț. A continuat în acești termeni: « (...) din procedura [penală] rezultă grave încălcări în special de la [P.A. și P.E.] în revizuirea conturilor care le erau supuse și în special nedezvăluirea infracțiunilor, în special de falsificare, folosire de înscrisuri false, prezentarea de conturi inexacte (...) a căror existență [aceste societăți] nu puteau ignora. Privind falsificările, [P.A.

și P.E.] nu sunt, în prezent admisibile în constituirea lor ca parte civilă, din moment ce negând caracterul necesar fraudulos al operațiunilor contabile înregistrate pe piese justificative destinate să disimuleze brutal o situație contabilă dificilă, ei nu pot fi victimele personale și directe ale acestora. Privind delictele de împiedicare, [P.A. și P.E.] nu sunt mai mult, în prezent, admisibile în constituirea lor ca parte civilă din moment ce faptele denunțate nu rezultă dintr-o împiedicare ci dintr-o abstinență culpabilă de a-și desfășura misiunea în conformitate cu normele și cerințele profesiei. [P.A. și P.E.] nu pot invoca propriile lor încălcări pentru a justifica un prejudiciu personal și direct din cauza faptelor penale denunțate.

Plângerea depusă (...) la procuror (...) pare în mod evident destinată să încerce să se exonereze de orice responsabilitate în ciuda elementelor dezvăluite anterior și independent de o dezvăluire spontană din partea cenzorilor de conturi. (...) Prin reținerea din piese a dosarului a prezenței unor presupuneri puternice, magistratul de instrucție s-a limitat să constate existența unor indici împotriva denunțătorilor de a fi încălcat obligațiile lor profesionale, așadar sunt susceptibili de a se vedea reproșați toți sau o parte dintre fapte, încălcări care sunt, de altfel, la originea unor fapte penale mai ample dezvăluite de ancheta preliminară. Motivarea magistratului de instrucție fiind scutită de critici, nu se poate deduce din ea o afectare a dreptului la un proces echitabil în timp ce aparține judecătorului de instrucție să caute autorii, coautorii și complii eventuali ai infracțiunii și să califice faptele susceptibile de a li se imputa.

Magistratul de instrucție care era obligat să statueze asupra admisibilității constituirii ca parte civilă nu a făcut decât să procedeze la o analiză a elementelor reunite în acest stadiu al procedurii din care a putut reține existența unor indici lăsând să se presupună participarea [P.A. și P.E.] la faptele reprocșate, fără a cădea sub criticile invocate, nici a afecta dreptul la un proces echitabil. De altfel, din cele de mai sus rezultă că persoana care a participat activ la comiterea unei infracțiuni nu poate să se constituie parte civilă din moment ce aceasta este afectată irevoabil de frauda la lege rezultând din participarea sa la comiterea infracțiunii, întregul set de fapte pentru care magistratul de instrucție este sesizat fiind legate prin o legătură de conexitate așa că încălcările obligațiilor de către cenzori constituie de asemenea instrument al comiterii celorlalte infracțiuni.

(...) » 14 . Reclamantul și societățile P.A. și P.E. au invocat recursul în casație. Printr-o hotărâre din 30 martie 2021, camera penală a Curții de Casație a respins recursurile. În această hotărâre, Curtea de Casație l-a desemnat pe reclamant prin « M.S... ». 15 . Respingând un mijloc privind accesul la dosar în cadrul contestării inadmisibilității constituirii ca parte civilă, a considerat că « faptul că inadmisibilitatea unei constituiri ca parte civilă fie motivată de posibila implicare a persoanei în cauză în faptele pentru care informația a fost deschisă » nu era relevant. 16 . Ca răspuns la mijlocul privind presupusa încălcare a prezumției de nevinovăție, Curtea de Casație s-a pronunțat în felul următor: « 31 . Pentru a confirma ordonanța de inadmisibilitate a constituirilor ca parte civilă [ale P.A.

și P.E. și ale reclamantului] hotărârea [camerei de instrucție a curții de apel] enumeră în special că din procedura rezultă grave încălcări din partea acestor societăți în revizuirea conturilor care le erau supuse, susceptibile de a se încadra în calificarea de nedezvăluire a infracțiunilor de falsificare, folosire de înscrisuri false, prezentarea de conturi inexacte (...) a căror existență ele nu puteau ignora. 32 . Judecătorii adaugă că aceste societăți nu puteau ignora caracterul necesar fraudulos al operațiunilor contabile înregistrate pe piese justificative destinate să disimuleze brutal o situație contabilă dificilă și că ele nu pot fi victimele personale și directe ale infracțiunilor de falsificare și folosire de înscrisuri false.

33 . Ei enumeră de asemenea că faptele denunțate nu rezultă dintr-o împiedicare la exercitarea rolului lor de cenzori de conturi ci dintr-o abstinență culpabilă de a-și desfășura misiunea în conformitate cu normele și cerințele profesiei și că întregul set de fapte pentru care magistratul de instrucție este sesizat sunt legate printr-o legătură de conexitate așa că încălcările obligațiunilor de către cenzori constituie de asemenea un instrument al comiterii celorlalte infracțiuni. 34 . Ei concluzionează că reclamanții au participat activ la comiterea infracțiunilor și că nu pot invoca propriile lor încălcări pentru a justifica un prejudiciu personal și direct din cauza faptelor penale denunțate.

35 . Determinându-se astfel, prin motive din care rezultă că [P.A. și P.E.] și M. S... [el este reclamantul; vezi §14 mai sus] au participat la o înțelegere frauduloasă destinată să disimuleze o situație financiară dificilă și că ei nu ar putea deci să se prevaleze de un prejudiciu decurgând direct din faptele de folosire de înscrisuri false și împiedicare la misiuni ale cenzorilor de conturi, camera de instrucție și-a justificat decizia. » 17. La data observațiilor reclamantului, în iunie 2023, procedura penală îndreptată împotriva sa era încă în curs.

CADRUL JURIDIC ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE

18. Conform articolului 2 din codul de procedură penală, acțiunea civilă pentru repararea prejudiciului cauzat de o crimă, un delict sau o contravenție aparține tuturor acelora care au suferit personal daunele direct cauzate de infracțiune. Conform articolului 3 din acest cod, acțiunea civilă va fi admisibilă pentru toți capetele de daunează, atât materiale, cât și corporale sau morale, care vor rezulta din faptele care sunt obiect al urmăririi. 19. Curtea de Casație judecă că constituirea ca parte civilă din motiv de trafic de influență a unei persoane este inadmisibilă din moment ce faptele urmărite ar fi rezultat dintr-o înțelegere frauduloasă între ea și persoana urmărită și din acțiunile lor comune (Crim., 13 iunie 1978, n o 77 ‑ 91.762).

Camera penală consideră de asemenea că o persoană care se pretinde victimă este inadmisibilă să se constituie parte civilă împotriva autorului unei infracțiuni la a cărei comitere a participat cu știință (Crim., 7 februarie 2001, n o 00-83.023).

CU PRIVIRE LA DREPT

PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 2 DIN CONVENȚIE

20. Reclamantul se plânge că raționamentul și termenii hotărârilor camerei de instrucție și ai Curții de Casație au încălcat dreptul său la prezumția de nevinovăție. Invocă art. 6 § 2 din Convenție, care este redactat în felul următor: « 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa a fost stabilită în mod legal. » Cu privire la admisibilitate Pozițiile părților 21. Guvernul susține că art. 6 § 2 nu este aplicabil în prezenta cauză, pe de o parte, cu privire la obiectul deciziei judecătorului de instrucție, privind admisibilitatea constituirii ca parte civilă, și, pe de altă parte, din moment ce punerea sub învinuire a reclamantului a intervenit după decizia de inadmisibilitate litigioasă.

Reclamantul contestă această teză. Evaluarea Curții 22. Curtea reamintește că art. 6 § 2 se aplică atunci când o persoană este « acuzată de o infracțiune », în sensul autonom al jurisprudenței sale, și că există o « acuzație în materie penală », din moment ce un individ se vede oficial reprocșat de a fi comis o infracțiune penală de către autoritățile competente, sau că actele efectuate de acestea din cauza suspiciunilor care cad asupra acelui individ au efecte importante asupra situației sale. Este apariția primului dintre aceste evenimente, indiferent de ordinea lor cronologică, care declanșează aplicarea articolului 6 sub aspectul penal ( Farzaliyev c. Azerbaidjan , n o 29620/07, § 45, 28 mai 2020, și referințele citate).

Curtea reamintește de asemenea că art. 6 § 2 poate fi aplicabil deciziilor judecătorești pronunțate în cadrul unei proceduri care nu este îndreptată împotriva unui reclamant în calitate de acuzat, dar care privește un proces penal în curs și este legată de acesta ( Diamantides c. Grecia (n o 2) , n o 71563/01, §§ 32-36, 19 mai 2005). 23. Ea constată că, în cadrul instrucției deschise în 2019, constituirea ca parte civilă a reclamantului a fost declarată inadmisibilă la 12 septembrie 2019 și persoana în cauză a fost pusă sub învinuire și plasată sub statutul de martor asistat la 21 ianuarie 2020. Decizia de inadmisibilitate a fost apoi confirmată în apel la 22 iunie 2020 și Curtea de Casație a respins recursul reclamantului la 30 martie 2021 în termenii pe care îi critică.

24. Astfel, pe de o parte, hotărârile camerei de instrucție și ale Curții de Casație au fost adoptate după punerea sub învinuire a reclamantului și în timpul instrucției penale care îl viza. Pe de altă parte, deși decizia privind inadmisibilitatea constituirii ca parte civilă nu privea, în sine, acuzația penală a reclamantului (vezi și §33 mai jos), ea prezenta o legătură strânsă cu punerea sub învinuire a persoanei în cauză. În aceste condiții, Curtea concluzionează asupra aplicabilității articolului 6 § 2 din Convenție. 25. Constatând că cererea nu este vădit nefondat și nu este inadmisibilă pentru alt motiv vizat la art. 35 din Convenție, Curtea o declară admisibilă. Cu privire la fond Pozițiile părților 26. Reclamantul susține că cumularea calităților de parte civilă și pus sub învinuire era posibilă, din moment ce se agea despre fapte distincte.

Susține că camera de instrucție a folosit indicativul mai degrabă decât condiționalul și nu a nuanțat în niciun fel termenii săi pentru a reflecta o stare de suspiciune. Reclamantul consideră că motivele reținute atât de camera de instrucție, cât și de Curtea de Casație dau clar de înțeles că el a participat la comiterea infracțiunilor penale pentru care vinovăția sa nu a fost niciodată stabilită în mod legal. 27. Guvernul susține că motivarea deciziei de inadmisibilitate a impus cu necesitate să iasă în evidență din procedură elemente « incriminatoare » asociate cu contextul. Considera că reclamantul nu putea cumula calități de pus sub învinuire (și martor asistat) și de parte civilă, pentru că nu putea fi în același timp victimă și autor al fraudelor în contabilitatea întreprinderii.

28. Guvernul se referă de asemenea la termenii folosiți de camera de instrucție (« existența unor presupuneri puternice », « existența unor indici », « susceptibili de a se vedea reproșați fapte », « susceptibili de a atrage o calificare penală »; §13 mai sus), precum și de Curtea de Casație (« posibila implicare » în fapte; §15 mai sus). El concluzionează că raționamentul și vocabularul hotărârilor criticate făceau doar să iasă în evidență o stare de suspiciune și nu o analiză a vinovăției reclamantului. Evaluarea Curții a) Principiile generale 29. Curtea reamintește că prezumția de nevinovăție consacrată de art. 6 § 2 se numără printre elementele procesului penal echitabil cerut de art. 6 § 1. Este încălcată dacă o declarație sau o decizie oficială privind un acuzat reflectă sentimentul că el este vinovat, în timp ce vinovăția sa nu a fost încă stabilită în mod legal.

Este suficient, chiar și în absența unei constatări formale, o motivare dând să se creadă că magistratul sau agentul statului consideră persoana în cauză ca vinovată, și exprimarea prematură a unei astfel de opinii de către tribunal însuși bafoază fără îndoială prezumția de nevinovăție (vezi, printre altele, Deweer c. Belgia , 27 februarie 1980, § 56, seria A n o 35, Minelli c. Elveția , 25 martie 1983, §§ 27, 30 și 37, seria A n o 62, Allenet de Ribemont c. Franța , 10 februarie 1995, seria A n o 308, §§ 35-36, Daktaras c. Lituania , n o 42095/98, §§ 41-44, CEDH 2000 ‑ X, și Matijašević c. Serbia , n o 23037/04, § 45, CEDH 2006-X). 30. Cu alte cuvinte, imputarea unei responsabilități penale unei persoane se rezumă la reflectarea sentimentului că acea persoană este vinovată conform standardului care reglementează comiterea infracțiunii penale ( Nealon și Hallam c. Regatul Unit [GC], n os 32483/19 și 35049/19, § 168, 11 iunie 2024, cu jurisprudența citată).

31. Pentru o prezentare mai amplă a principiilor generale privind dreptul la prezumția de nevinovăție, Curtea se referă la hotărârile Lagardère c. Franța (n o 18851/07, §§ 73-75, 12 aprilie 2012), Urat c. Turcia (n os 53561/09 și 13952/11, §§ 51-52, 27 noiembrie 2018), Rigolio c. Italia (n o 20148/09, §§ 91-96, 9 martie 2023), precum și Nealon și Hallam (precitat, §§ 101 și următoarele). b) Aplicarea în prezenta cauză 32. Curtea constată că reclamantul a fost pus sub învinuire pentru confirmarea de informații mincinoase de către cenzorii de conturi și plasat sub statutul de martor asistat pentru nedezvăluirea de fapte penale de către cenzori de conturi. Constituirea sa ca parte civilă, ca victimă a unor fapte distincte dar conexe (falsificare și folosire de înscrisuri false, împiedicare a verificărilor cenzorului de conturi), a fost declarată inadmisibilă (paragrafele 9 și 10 mai sus).

33 . La acest privitor, Curtea clarifică de la început că, în cadrul prezentei cauze, este chemată să se pronunțe, cu privire la art. 6 § 2, asupra termenilor folosiți de instanțele judecătorești, dar nu și asupra temeiniciei deciziei privind inadmisibilitatea constituirii ca parte civilă, nici mai mult decât asupra regulii procedurale privind accesul la dosarul unei persoane a cărei constituire ca parte civilă este contestată. Ea consideră astfel că decizia judecătorului de instrucție privind inadmisibilitatea constituirii ca parte civilă a reclamantului nu a fost de natură să încalce, prin ea însăși, dreptul acestuia de a fi prezumat nevinovat (vezi, mutatis mutandis , Larrañaga Arando și alții c. Spania (dec.), n o 73911/16 și 3 altele, 25 iunie 2019). Ea constată de asemenea că reclamantul nu critică termenii ordonanței judecătorului de instrucție.

34 . În ceea ce privește camera de instrucție, ea a considerat, la început, în hotărârea sa că reclamantul, nefiind personal angajat de grup, nu avea calitatea de a acționa în calitate personală (§12 mai sus). Într-un al doilea timp, ea a validat raționamentul judecătorului de instrucție, estimând că acesta nu a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție, din moment ce s-a « limitat să constate existența unor indici împotriva denunțătorilor de a fi încălcat obligațiile lor profesionale, așadar erau susceptibili de a se vedea reproșați toți sau o parte din fapte », și că plângerea părea destinată să încerce să se exonereze de responsabilitate penală (paragraful 13 mai ‑ sus). După opinia Curții, acești termeni, folosiți cu privire la societăți și nu cu privire la reclamant și descriind o stare de suspiciune, nu au încălcat dreptul acestuia din urmă la prezumția de nevinovăție.

35. Curtea de Casație, pe de altă parte, a confirmat raționamentul camerei de instrucție, enumerând, în termeni generali și abstracți, că inadmisibilitatea unei constituiri ca parte civilă putea fi validă motivată de « posibila implicare » a persoanei în faptele pentru care informația a fost deschisă (§15 mai sus). 36. Ea a continuat, la §31 al hotărârii sale, că din procedura penală rezulta că au existat « grave încălcări din partea acestor societăți, susceptibile de a se încadra în calificarea de nedezvăluire a infracțiunilor a căror existență ele nu puteau ignora ». Acest raționament constă în a califica acțiunile societăților P.A. și P.E. și nu ale reclamantului. La fel este și cu paragrafele 32 și 33 ale hotărârii, indiferent de interpretarea pe care cineva ar dori să o dea.

Curtea constată că în orice caz reclamantul nu critică termenii paragrafelor 31 la 34 ai hotărârii Curții de Casație. 37. Cu toate acestea, la §35 al hotărârii sale, Curtea de Casație a afirmat că reclamantul a « participat la o înțelegere frauduloasă destinată să disimuleze o situație financiară dificilă ». După opinia Curții, noțiunea de « participare la o înțelegere frauduloasă » este echivocă și seamănă cu noțiunea de fraude care nu ține de sfera pur penală (a se compara cu Rigolio , precitat, §§ 116-117).

Totuși, urmată și agravată de expresia « destinată să disimuleze o situație financiară dificilă », această frază capătă un sens care poate fi rezonabil interpretat ca imputând reclamantului responsabilitatea penală pentru confirmarea de informații mincinoase de către cenzori de conturi, delictul pentru care era pus sub învinuire (vezi Nešťák c. Slovacia , n o 65559/01, § 88, 27 februarie 2007, Urat , precitat, §§ 58-59, Pasquini c. San Marino (n o 2) , n o 23349/17, §§ 53-54, 20 octombrie 2020, precum și U.Y. c. Turcia , n o 58073/17, § 47, 10 octombrie 2023). 38. Ținând seama de termenii folosiți de Curtea de Casație, Curtea concluzionează deci că a existat o încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție

PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI

41 DIN CONVENȚIE

39. Conform articolului 41 din Convenție: « Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Statului contractant nu permite să șteargă decât în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, în caz de necesitate, o satisfacție echitabilă. » 40. Reclamantul susține că dreptul intern nu îi permite să solicite o reexaminare, în vederea anulării lor, a hotărârilor camerei de instrucție și ale Curții de Casație. Concluzionează că prejudiciul moral pe care l-a suferit, agravat de publicitatea dată hotărârilor în cauză, nu poate fi reparate decât prin acordarea unei sume pe care o evaluează la 20 000 euro (EUR).

Guvernul invită Curtea să respingă această cerere ca nesubstanțiată, derezonabilă și speculativă. 41. Curtea reamintește că este ghidată de principiul echității, care implică, înainte de toate, o anumită flexibilitate și o examinare obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, adică nu numai de situația reclamantului, ci și de contextul general în care încălcarea a fost comisă ( Varnava și alții c. Turcia [GC], n os 16064/90 și 8 altele, § 224, CEDH 2009, și referințele citate). 42. Ea reamintește de asemenea că nicio dispoziție nu prevede în mod expres plata unei indemnizații pentru prejudiciul moral.

În abordarea sa privind acordarea unei satisfacții echitabile, care variază de la o cauză la alta, Curtea face o distincție între situațiile în care reclamantul a suferit un traumatism evident, dureri și suferințe, necaz, anxietate, frustrare, sentimente de nedreptate sau umilință, o incertitudine prelungită, o perturbație în viața sa sau o adevărată pierdere de oportunități, și situațiile în care recunoașterea publică, într-o hotărâre obligatorie pentru Statul contractant, a prejudiciului suferit de reclamant reprezentă în sine o formă efectivă de reparare ( ibidem ). 43. Ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea consideră că este corespunzător să nu acorde o indemnizație pentru prejudiciul moral.

Respinge cererea reclamantului și spune că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de acesta. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă ; Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție ; Hotărăște că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 iulie 2024, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Martina Keller Lado Chanturia Grefieră adjunctă Președinte

CINQUIÈME SECTION

AFFAIRE GRAVIER c. FRANCE (Requête n o 49904/21) ARRÊT Art 6 § 2 • Présomption d’innocence • Sens d’une phrase de l’arrêt de la Cour de cassation dans une procédure présentant un lien étroit avec la mise en examen du requérant, pouvant être raisonnablement interprété comme lui imputant la responsabilité pénale du délit pour lequel il était mis en examen • Art 6 § 2 applicable Préparé par le Greffe. Ne lie pas la Cour. STRASBOURG 4 juillet 2024 DÉFINITIF 04/10/2024 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Gravier c. France, La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant en une chambre composée de : Lado Chanturia , président , Mattias Guyomar , juge , Mārtiņš Mits, María Elósegui, Kateřina Šimáčková, Mykola Gnatovskyy, Stéphane Pisani , juges , et de Martina Keller, greffière adjointe de section , Vu : la requête (n o 49904/21) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet État, M. Laurent Gravier (« le requérant ») a saisi la Cour en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention ») le 30 septembre 2021, la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement français (« le Gouvernement »), les observations des parties, Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 juin 2024, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : INTRODUCTION 1. La présente affaire concerne le droit à la présomption d’innocence du requérant (article 6 § 2 de la Convention), dans le contexte de l’irrecevabilité de sa constitution de partie civile prononcée par un juge d’instruction.

EN FAIT 2. Le requérant est né en 1960 et réside à Paris. Il a été représenté par M e P. Spinosi, avocat. 3. Le Gouvernement a été représenté par son agent, D. Colas, directeur des Affaires juridiques au ministère de l’Europe et des Affaires étrangères. 4. Le requérant était associé de deux sociétés d’audit (P.A. et P.E.) et également signataire au nom de la société P.A. Celles-ci furent mandatées par un groupe de sociétés A. en qualité de commissaire aux comptes. 5 . À la suite du décès de la présidente du groupe A. en novembre 2016, le mandataire ad hoc révéla au procureur de la République près le tribunal de grande instance de Paris que les comptes des sociétés étaient présentés de manière trompeuse depuis plusieurs années.

Le 7 décembre 2016, le parquet saisit la brigade financière aux fins d’enquête préliminaire. 6 . Le 19 décembre 2016, le président du tribunal de commerce de Paris confia le contrôle des comptes du groupe à un expert judiciaire. Dans ses rapports datant de 2017 et 2018, l’expert indiqua que les comptes des sociétés du groupe, certifiés sans réserve pendant des années malgré plusieurs anomalies évidentes, n’apparaissaient pas avoir été sérieusement audités. 7 . En juillet 2017, le requérant, ainsi que les sociétés P.A. et P.E. déposèrent plainte, s’estimant victimes de délits de faux et usage de faux et d’obstacle aux vérifications ou contrôles de commissaire aux comptes par dirigeant de personne morale.

8 . En 2019, une information judiciaire fut ouverte des chefs, notamment, d’abus de biens sociaux, banqueroute et escroquerie, de faux et usage de faux, de présentation ou publication de comptes annuels inexacts, d’obstacle aux vérifications ou contrôle de commissaire aux comptes par dirigeant de personne morale, de diffusion ou confirmation d’informations mensongères sur la situation d’une personne morale par commissaire aux comptes, et de non-révélation au parquet de faits délictueux par commissaire aux comptes. 9 . Le 5 août 2019, le requérant et les sociétés P.A. et P.E. se constituèrent partie civile.

Par une ordonnance du 12 septembre 2019, le juge d’instruction déclara ces constitutions irrecevables, aux motifs qu’il existait « une présomption forte que la mission des commissaires aux comptes n’ait pas été faite dans les règles de l’art, susceptible d’entraîner une qualification pénale et que [les constitutions de partie civile] ne soient motivées par un souhait d’échapper à toute responsabilité pénale ». 10 . Le 21 janvier 2020, le requérant fut mis en examen du chef de confirmation d’informations mensongères par commissaire aux comptes. Il fut en outre placé sous le statut de témoin assisté du chef de non-révélation de faits délictueux par commissaire aux comptes.

11 . Parallèlement, le requérant interjeta appel de l’ordonnance d’irrecevabilité en soutenant, inter alia , que lui et les sociétés d’audit étaient victimes d’une escroquerie à la certification et que leur constitution de partie civile, bien que contestée, devait leur conférer le droit de prendre connaissance du dossier de la procédure. 12 . Le 22 juin 2020, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris confirma l’ordonnance d’irrecevabilité. Elle retint que le requérant, n’ayant pas été personnellement engagé comme commissaire aux comptes et n’étant pas personnellement victime d’infractions dont le juge d’instruction était saisi, n’avait pas qualité pour agir à titre personnel.

Dans une partie intitulée « Sur l’accès à la procédure », elle considéra que la personne dont la constitution de partie civile était déclarée irrecevable n’avait pas accès à la procédure, afin d’éviter une atteinte au secret de l’instruction et aux droits des parties régulièrement constituées ou reconnues par la loi. 13 . Puis, dans une partie intitulée « Sur le préjudice éventuel résultant de l’infraction », la chambre de l’instruction rappela le principe selon lequel une personne impliquée dans les faits visés par les poursuites n’était pas recevable à se constituer partie civile, en ce qu’elle ne pouvait être considérée comme victime d’une infraction commise par un tiers. Elle poursuivit en ces termes : « (...) il résulte de la procédure [pénale] des manquements graves notamment de la part de [P.A.

et P.E.] dans la révision des comptes qui leur étaient soumis et notamment de non-révélation d’infractions, notamment de faux, usage de faux, présentation de comptes inexacts (...) dont [ces sociétés] ne pouvaient ignorer l’existence. S’agissant des faux, [P.A. et P.E.] ne sont pas, en l’état recevables en leur constitution de partie civile, en ce que ne pouvant ignorer le caractère nécessairement frauduleux d’opérations comptables enregistrées sur des pièces justificatives destinées à dissimuler grossièrement une situation comptable obérée, ils ne peuvent en être les victimes personnelles et directes. S’agissant des délits d’entrave, [P.A. et P.E.] ne sont pas plus, en l’état, recevables en leur constitution de partie civile en ce que les faits dénoncés ne résultent pas d’une entrave mais d’une abstention fautive de mener leur mission conformément aux normes et exigences de la profession.

[P.A. et P.E.] ne peuvent ainsi invoquer leurs propres manquements pour justifier d’un préjudice personnel et direct à raison des faits délictueux dénoncés. La plainte déposée (...) auprès du procureur de la République (...) apparait manifestement destinée à tenter de s’exonérer de toute responsabilité en dépit des éléments révélés antérieurement et indépendamment d’une révélation spontanée de la part des commissaires aux comptes. (...) En retenant des pièces de la procédure l’existence de présomption fortes, le magistrat instructeur s’est borné à relever l’existence d’indices à l’encontre des plaignants d’avoir manqué à leurs obligations professionnelles de sorte qu’ils sont susceptibles de se voir reprocher toute ou partie des faits dont le magistrat instructeur est saisi, manquements au demeurant à l’origine de faits délictueux plus amples révélés par l’enquête préliminaire.

La motivation du magistrat instructeur étant exempte de grief, il ne saurait s’en déduire une atteinte au droit à un procès équitable alors qu’il appartient au juge d’instruction de rechercher les auteurs, co-auteurs et complices éventuels de l’infraction et de qualifier les faits susceptibles de leur être imputés. Le magistrat instructeur qui était tenu de statuer sur la recevabilité de constitution de partie civile n’a fait que procéder à une analyse des éléments réunis à ce stade de la procédure de laquelle il a pu retenir l’existence d’indices laissant supposer la participation de [P.A. et P.E.] aux faits reproches, sans encourir les griefs invoqués, ni porter atteinte au droit à un procès équitable.

De plus, il résulte de ce qui précède que la personne qui a activement concouru à la commission d’une infraction ne peut se constituer partie civile en ce que celle-ci est affectée de manière irrévocable par la fraude à la loi résultant de sa participation à la commission de l’infraction, l’ensemble des faits dont le magistrat instructeur est saisi étant lies par un lien de connexité tels que les manquements aux obligations par les commissaires aux comptes constitue également instrument de la commission des autres infractions. (...) » 14 . Le requérant et les sociétés P.A. et P.E. se pourvurent en cassation. Par un arrêt du 30 mars 2021, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta les pourvois.

Dans cet arrêt, la Cour de cassation désigna le requérant par « M.S... ». 15 . Rejetant un moyen relatif à l’accès au dossier dans le cadre de la contestation de l’irrecevabilité de la constitution de partie civile, elle considéra que « le fait que l’irrecevabilité d’une constitution de partie civile soit motivée par la possible implication de l’intéressé dans les faits à raison desquels l’information a été ouverte » n’était pas pertinent. 16 . En réponse au moyen relatif à la violation alléguée de la présomption d’innocence, la Cour de cassation se prononça comme suit : « 31 . Pour confirmer l’ordonnance d’irrecevabilité des constitutions de partie civile [de P.A. et P.E.

et du requérant] l’arrêt [de la chambre de l’instruction de la cour d’appel] énonce notamment qu’il résulte de la procédure des manquements graves de la part de ces sociétés dans la révision des comptes qui leur étaient soumis, susceptibles de relever de la qualification de non-révélation des infractions de faux, d’usage de faux, de présentation de comptes inexacts (...) dont elles ne pouvaient ignorer l’existence. 32 . Les juges ajoutent que ces sociétés ne pouvaient ignorer le caractère nécessairement frauduleux d’opérations comptables enregistrées sur des pièces justificatives destinées à dissimuler grossièrement une situation comptable obérée et qu’elles ne peuvent être les victimes personnelles et directes des infractions de faux et d’usage de faux.

33 . Ils énoncent également que les faits dénoncés ne résultent pas d’une entrave à l’exercice de leur rôle de commissaires aux comptes mais d’une abstention fautive de mener leur mission conformément aux normes et exigences de la profession et que l’ensemble des faits dont le magistrat instructeur est saisi sont liés par un lien de connexité tel que les manquements à leurs obligations par les commissaires aux comptes constituent également un instrument de la commission des autres infractions. 34 . Ils en concluent que les demandeurs ont activement concouru à la commission des infractions et qu’ils ne peuvent invoquer leurs propres manquements pour justifier d’un préjudice personnel et direct à raison des faits délictueux dénoncés.

35 . En se déterminant ainsi, par des motifs dont il résulte que [P.A. et P.E.] et M. S... [il s’agit du requérant ; voir paragraphe 14 ci-dessus] ont participé à un concert frauduleux visant à masquer une situation financière obérée et qu’ils ne sauraient dès lors se prévaloir d’un préjudice découlant directement des faits d’usage de faux et d’entrave aux missions des commissaires aux comptes, la chambre de l’instruction a justifié sa décision. » 17. À la date des observations du requérant, en juin 2023, la procédure pénale dirigée contre lui était toujours pendante.

LE CADRE JURIDIQUE ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

18. Aux termes de l’article 2 du code de procédure pénale, l’action civile en réparation du dommage causé par un crime, un délit ou une contravention appartient à tous ceux qui ont personnellement souffert du dommage directement causé par l’infraction. Aux termes de l’article 3 de ce code, l’action civile sera recevable pour tous chefs de dommages, aussi bien matériels que corporels ou moraux, qui découleront des faits objets de la poursuite. 19. La Cour de cassation juge qu’est irrecevable la constitution de partie civile en raison d’un trafic d’influence d’une personne dès lors que les faits poursuivis auraient résulté d’un concert frauduleux entre elle et la personne poursuivie et de leurs agissements communs (Crim., 13 juin 1978, n o 77 ‑ 91.762).

La chambre criminelle considère également qu’une personne se prétendant victime est irrecevable à se porter partie civile contre l’auteur d’une infraction à la commission de laquelle elle a sciemment participé (Crim., 7 février 2001, n o 00-83.023). EN DROIT

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 2 DE LA CONVENTION

20. Le requérant se plaint de ce que le raisonnement et les termes des arrêts de la cour d’appel et la Cour de cassation ont méconnu son droit à la présomption d’innocence. Il invoque l’article 6 § 2 de la Convention, qui est ainsi libellé : « 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. » Sur la recevabilité Thèses des parties 21. Le Gouvernement soutient que l’article 6 § 2 est inapplicable dans la présente affaire, d’une part, eu égard à l’objet de la décision du juge d’instruction, portant sur la recevabilité de la constitution de partie civile, et, d’autre part, en ce que la mise en examen du requérant était intervenue postérieurement à la décision d’irrecevabilité litigieuse.

Le requérant combat cette thèse. Appréciation de la Cour 22. La Cour rappelle que l’article 6 § 2 s’applique lorsqu’une personne est « accusée d’une infraction », au sens autonome de sa jurisprudence, et qu’il y a « accusation en matière pénale », dès lors qu’un individu se voit officiellement reprocher d’avoir commis une infraction pénale par les autorités compétentes, ou que les actes effectués par celles-ci en raison des soupçons qui pèsent sur l’intéressé ont des répercussions importantes sur sa situation. C’est la survenue du premier de ces événements, indépendamment de leur ordre chronologique, qui déclenche l’application de l’article 6 sous son volet pénal ( Farzaliyev c. Azerbaïdjan , n o 29620/07, § 45, 28 mai 2020, et les références qui y sont citées).

La Cour rappelle par ailleurs que l’article 6 § 2 peut s’appliquer aux décisions de justice rendues dans le cadre d’une procédure qui n’est pas dirigée contre un requérant en qualité d’accusé, mais qui concerne un procès pénal en cours et est liée à celui-ci ( Diamantides c. Grèce (n o 2) , n o 71563/01, §§ 32-36, 19 mai 2005). 23. Elle relève que, dans le cadre de l’instruction ouverte en 2019, la constitution de partie civile du requérant a été déclarée irrecevable le 12 septembre 2019 et l’intéressé a été mis en examen et placé sous le statut de témoin assisté le 21 janvier 2020. La décision d’irrecevabilité a ensuite été confirmée en appel le 22 juin 2020 et la Cour de cassation a rejeté le pourvoi du requérant le 30 mars 2021 en des termes qu’il critique.

24. Ainsi, d’une part, les arrêts de la chambre de l’instruction et de la Cour de cassation ont été adoptées après la mise en examen du requérant et pendant l’instruction pénale le visant. D’autre part, bien que la décision relative à l’irrecevabilité de constitution de partie civile ne portât pas, en soi, sur l’accusation pénale du requérant (voir aussi paragraphe 33 ci-dessous), elle présentait un lien étroit avec la mise en examen de l’intéressé. Dans ces conditions, la Cour conclut à l’applicabilité de l’article 6 § 2 de la Convention. 25. Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour la déclare recevable.

Sur le fond Thèses des parties 26. Le requérant soutient que le fait de cumuler les qualités de partie civile et de mis en examen était possible, dès lors qu’il s’agissait de faits distincts. Il fait valoir que la chambre de l’instruction a employé l’indicatif plutôt que le conditionnel et n’a aucunement nuancé ses propos pour refléter un état de suspicion. Le requérant considère que les motifs retenus tant par la chambre de l’instruction que par la Cour de cassation laissent clairement entendre qu’il avait participé à la commission d’infractions pénales pour lesquelles sa culpabilité n’a jamais été légalement établie. 27. Le Gouvernement soutient que la motivation de la décision d’irrecevabilité imposait nécessairement de faire ressortir de la procédure des éléments « à charge » associés au contexte.

Il estime que le requérant ne pouvait cumuler les qualités de mis en examen (et de témoin assisté) et de partie civile, car il ne pouvait être à la fois victime et auteur des fraudes dans la comptabilité de l’entreprise. 28. Le Gouvernement se réfère également aux termes employés par la chambre de l’instruction (« existence de présomption fortes », « existence d’indices », « susceptibles de se voir reprocher des faits », « susceptibles d’entraîner la qualification pénale » ; paragraphe 13 ci-dessus), ainsi que par la Cour de cassation (« la possible implication » dans les faits ; paragraphe 15 ci-dessus). Il en conclut que le raisonnement et le vocabulaire des arrêts critiqués faisaient uniquement ressortir un état de suspicion et non une analyse de la culpabilité du requérant.

Appréciation de la Cour a) Les principes généraux 29. La Cour rappelle que la présomption d’innocence consacrée par l’article 6 § 2 figure parmi les éléments du procès pénal équitable exigé par l’article 6 § 1. Elle se trouve méconnue si une déclaration ou une décision officielle concernant un accusé reflète le sentiment qu’il est coupable, alors que sa culpabilité n’a pas encore été légalement établie.

Il suffit, même en l’absence de constat formel, d’une motivation donnant à penser que le magistrat ou l’agent de l’État considère l’intéressé comme coupable, et l’expression prématurée d’une telle opinion par le tribunal lui-même bafoue incontestablement la présomption d’innocence (voir, parmi d’autres, Deweer c. Belgique , 27 février 1980, § 56, série A n o 35, Minelli c. Suisse , 25 mars 1983, §§ 27, 30 et 37, série A n o 62, Allenet de Ribemont c. France , 10 février 1995, série A n o 308, §§ 35-36, Daktaras c. Lituanie , n o 42095/98, §§ 41-44, CEDH 2000 ‑ X, et Matijašević c. Serbie , n o 23037/04, § 45, CEDH 2006-X). 30. En d’autres termes, imputer une responsabilité pénale à une personne, c’est refléter le sentiment que celle-ci est coupable au regard de la norme régissant la perpétration de l’infraction pénale ( Nealon et Hallam c. Royaume-Uni [GC], n os 32483/19 et 35049/19, § 168, 11 juin 2024, avec la jurisprudence qui s’y trouve citée).

31. Pour un exposé plus ample des principes généraux en matière du droit à la présomption d’innocence, la Cour renvoie aux arrêts Lagardère c. France (n o 18851/07, §§ 73-75, 12 avril 2012), Urat c. Türkiye (n os 53561/09 et 13952/11, §§ 51-52, 27 novembre 2018), Rigolio c. Italie (n o 20148/09, §§ 91-96, 9 mars 2023), ainsi que Nealon et Hallam (précité, §§ 101 et suivants). b) L’application en l’espèce 32. La Cour relève que le requérant a été mis en examen du chef de confirmation d’informations mensongères par commissaire au compte et placé sous le statut de témoin assisté du chef de non-révélation de faits délictueux par commissaire aux comptes. Sa constitution de partie civile, en tant que victime de faits distincts mais connexes (faux et usage de faux, obstacle aux vérifications du commissaire aux comptes), a été déclarée irrecevable (paragraphes 9 et 10 ci-dessus).

33 . À cet égard, la Cour précise d’emblée que, dans le cadre de la présente affaire, elle est amenée à se prononcer, au regard de l’article 6 § 2, sur les termes employés par les juridictions, mais non pas sur le bien-fondé de la décision relative à l’irrecevabilité de constitution de partie civile, pas plus que sur la règle procédurale relative à l’accès au dossier d’une personne dont la constitution de partie civile est contestée. Elle considère ainsi que la décision du juge d’instruction relative à l’irrecevabilité de la constitution de partie civile du requérant n’a pas été de nature à méconnaître, en soi, le droit de celui-ci d’être présumé innocent (voir, mutatis mutandis , Larrañaga Arando et autres c. Espagne (déc.), n o 73911/16 et 3 autres, 25 juin 2019). Elle constate par ailleurs que requérant ne critique pas les termes de l’ordonnance du juge d’instruction.

34 . Pour ce qui est de la chambre de l’instruction, elle a, dans un premier temps, considéré dans son arrêt que le requérant, n’étant pas personnellement engagé par le groupe, n’avait pas la qualité pour agir à titre personnel (paragraphe 12 ci-dessus). Dans un deuxième temps, elle a validé le raisonnement du juge d’instruction, en estimant que celui-ci n’avait pas méconnu le droit à la présomption d’innocence, dès lors qu’il s’était « borné à relever l’existence d’ indices à l’encontre des plaignants d’avoir manqué à leurs obligations professionnelles de sorte qu’ils étaient susceptibles de se voir reprocher toute ou partie des faits », et que la plainte apparaissait destinée à tenter de s’exonérer de la responsabilité pénale (paragraphe 13 ci ‑ dessus).

De l’avis de la Cour, ces termes, employés à l’égard des sociétés et non pas du requérant et décrivant un état de suspicion, n’ont pas enfreint le droit de ce dernier à la présomption d’innocence. 35. La Cour de cassation, quant à elle, a confirmé le raisonnement de la chambre de l’instruction, énonçant, en termes généraux et abstraits, que l’irrecevabilité d’une constitution de partie civile pouvait être valablement motivée par « la possible implication » de la personne dans les faits à raison desquels l’information a été ouverte (paragraphe 15 ci-dessus). 36. Elle a poursuivi, au paragraphe 31 de son arrêt, qu’il ressortait de la procédure pénale qu’il y avait eu des « manquements graves de la part de ces sociétés, susceptibles de relever de la qualification de non-révélation d’infractions dont elles ne pouvaient ignorer l’existence ». Ce raisonnement consiste à qualifier les agissement des sociétés P.A.

et P.E. et non pas du requérant. Il en est de même des paragraphes 32 et 33 de l’arrêt, quelle que soit l’interprétation qu’on veuille leur donner. La Cour relève qu’en tout état de cause le requérant ne critique pas les termes des paragraphes 31 à 34 de l’arrêt de la Cour de cassation. 37. En revanche, au paragraphe 35 de son arrêt, la Cour de cassation a affirmé que le requérant avait « participé à un concert frauduleux visant à masquer une situation financière obérée ». De l’avis de la Cour, la notion de « participation à un concert frauduleux » est équivoque et s’apparente à la notion de fraude qui ne relève pas de la sphère purement pénale (comparer avec Rigolio , précité, §§ 116-117).

Cependant, suivie de et aggravée par l’expression « visant à masquer une situation financière obérée », cette phrase acquiert un sens pouvant être raisonnablement interprété comme imputant au requérant la responsabilité pénale pour confirmation d’informations mensongères par commissaire aux comptes, délit pour lequel il était mis en examen (voir Nešťák c. Slovaquie , n o 65559/01, § 88, 27 février 2007, Urat , précité, §§ 58-59, Pasquini c. Saint-Marin (n o 2) , n o 23349/17, §§ 53-54, 20 octobre 2020, ainsi que U.Y. c. Türkiye , n o 58073/17, § 47, 10 octobre 2023). 38. Compte tenu des termes employés par la Cour de cassation, la Cour conclut donc qu’il y a eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE

41 DE LA CONVENTION

39. Aux termes de l’article 41 de la Convention : « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » 40. Le requérant soutient que le droit interne ne lui permet pas de demander un réexamen, en vue de leur annulation, des arrêts de la chambre de l’instruction et de la Cour de cassation. Il conclut que le préjudice moral qu’il a subi, aggravé par la publicité donnée aux arrêts en question, ne peut pas être réparé autrement que par l’octroi d’une somme qu’il évalue à 20 000 euros (EUR).

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter cette demande comme non étayée, déraisonnable et spéculative. 41. La Cour rappelle qu’elle est guidée par le principe de l’équité, qui implique avant tout une certaine souplesse et un examen objectif de ce qui est juste, équitable et raisonnable, compte tenu de l’ensemble des circonstances de l’affaire, c’est-à-dire non seulement de la situation du requérant, mais aussi du contexte général dans lequel la violation a été commise ( Varnava et autres c. Turquie [GC], n os 16064/90 et 8 autres, § 224, CEDH 2009, et les références y citées). 42. Elle rappelle également qu’aucune disposition ne prévoit expressément le versement d’une indemnité pour dommage moral.

Dans son approche concernant l’octroi d’une satisfaction équitable, qui varie d’une affaire à l’autre, la Cour établit une distinction entre les situations où le requérant a subi un traumatisme évident, des douleurs et souffrances, de la détresse, de l’angoisse, de la frustration, des sentiments d’injustice ou d’humiliation, une incertitude prolongée, une perturbation dans sa vie ou une véritable perte de chances, et les situations où la reconnaissance publique, dans un arrêt contraignant pour l’État contractant, du préjudice souffert par le requérant représente en soi une forme efficace de réparation ( ibidem ). 43. Compte tenu des circonstances particulières de l’affaire, la Cour estime approprié de ne pas allouer d’indemnité pour dommage moral.

Elle rejette la demande du requérant et dit qu’un constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par celui-ci. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention ; Dit que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 juillet 2024, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Martina Keller Lado Chanturia Greffière adjointe Président