Delibaș împotriva Turciei

SEGUNDA SECȚIUNE Cererea nr. 34764/07 Mehmet DELİBAȘ împotriva Turciei depusă la 3 august 2007 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Mehmet Delibaș, este un național turc, născut în 1945 și trăiește în Manisa. El este reprezentat în fața Curții de către dna Șenol Can, un avocat care practică în Düzce. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 august 1999 un cutremur de 7,4 Richter magnitudine a lovit nord-vestul Turciei, inclusiv orașul Düzce, unde reclamantul obișnuia să locuiască cu familia sa. Potrivit numerelor oficiale furnizate de autoritățile turce, 17.840 de persoane au fost ucise și 43.953 răniți ca urmare a cutremurului. În plus, mii de clădiri s-au prăbușit sau au fost grave deteriorate.

Clădirea unde locuia reclamantul a fost una dintre cele care s-au prăbușit în întregime în timpul cutremurului. Fiica reclamantului, Nesrin Delibaș, care a locuit cu el, a murit imediat în timpul prăbușirii. Datorită leziunilor severe cauzate, în principal de construcția slabă a clădirilor din regiune, numeroase seturi de proceduri penale au fost aduse împotriva celor răspunzătoare de deficiențele construcțiilor. În acest sens, la 31 august 1999 au fost arestate două persoane în ceea ce privește prăbușirea clădirii reclamantului și a fiicei sale au trăit în: H.E., contractantul general și proprietarul clădirii, și S.D., arhitectul responsabil pentru aspectele tehnice ale construcției.

La 24 septembrie 1999, procurorul public Düzce a emis o acuzație împotriva celor două, acuzându-le de cauzarea leziunilor generale și a morții prin neglijență și de nerespectare a normelor, în conformitate cu art. 383 din Codul Criminal (Legea nr. 765). La o dată neespecificată, reclamantul s-a aderat la procedura penală ca parte civilă. La 19 ianuarie 2000 și 15 Februarie 2000, respectiv, H.E. și S.D. au fost eliberate în timpul procesului. La 21 iunie 2001, Curtea Düzce Assize a constatat că termenul legal de cincizeci de ani, în timpul căruia H.E. și S.D. ar putea fi reținut responsabil penal, a început să funcționeze în 1985, atunci când a fost obținută licența oficială pentru clădire.

La 21 octombrie 2002, Curtea de Casație a anulat hotărârea, declarând că termenul legal trebuie să înceapă de la data prăbușirii clădirii, adică 17 august 1999. La 11 decembrie 2003, Curtea Düzce Assize a constatat că cei doi acuzați au fost acuzați și le-au condamnat la zece luni de închisoare și la o amendă. La 6 iulie 2004, Curtea de Casație a anulat din nou hotărârea instanței de primă instanță, de data aceasta în care Curtea nu a evaluat declarațiile părților civile, inclusiv reclamantul. În continuare, la 7 iunie 2005, Curtea Düzce Assize a reiterat concluziile sale anterioare și a condamnat S.E. și S.D. la zece luni de închisoare și o amendă. Într-o dată neespecificată, hotărârea a devenit finală în ceea ce privește S.D.

La 5 decembrie 2005, Curtea de Casație a anulat hotărârea pentru a treia dată. Curtea superioră a constatat că Curtea de Assize nu a evaluat cazul în funcție de recentul Cod Penal (Legea nr. 5237) care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005. La 21 februarie 2007, după constatarea că termenul statutar care urmează să fie aplicat în acest caz a fost de șapte ani și șase luni în temeiul articolelor 102 și 104 din fostul Cod Penal (Legea nr. 765), Curtea Düzce Assize a întrerupt procesul în timp ce a trecut de la prăbușirea clădirii. Curtea a afirmat, de asemenea, că întârzierea după decizia Curții de Casație a fost cauzată de incapacitatea sa de a informa una dintre părțile civile ale audierii, care constituia o regulă de procedură pe care a fost obligată.

În urma, la 23 octombrie 2007, Curtea de Casație a susținut hotărârea Curții Assize. Reclamantul susține, în temeiul articolelor 1 și 6 din Convenție, că autoritățile nu au efectuat o investigație penală eficace împotriva celor care în conformitate cu el au fost responsabili pentru moartea fiicei sale. În acest sens, susține că procedura penală împotriva acestor persoane a durat o perioadă excesivă de timp, ceea ce a dus la întreruperea cazului. Întrebarea părților având în vedere protecția procedurală a dreptului la viață (a se vedea Salman c. Turcia [GC], nr. 21986/93, § 104, ECHR 2000-VII), a fost ancheta în acest caz de către autoritățile interne în conformitate cu art. 2 din Convenție?

SECOND SECTION

Application no. 34764/07 Mehmet DELİBAȘ against Turkey lodged on 3 August 2007

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Mr Mehmet Delibaș, is a Turkish national, who was born in 1945 and lives in Manisa. He is represented before the Court by Ms A. Șenol Can, a lawyer practising in Düzce. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. On 17 August 1999 an earthquake of 7,4 Richter magnitude struck north-western Turkey, including the city of Düzce, where the applicant used to live with his family. According to official numbers provided by Turkish authorities, 17,840 people were killed and 43,953 injured as a result of the earthquake. Moreover, thousands of buildings collapsed or were heavily damaged. The building where the applicant lived was one of those which collapsed entirely during the earthquake.

The applicant’s daughter, Nesrin Delibaș, who lived with him, died immediately during the collapse. Due to the severe damage caused, mainly by the poor construction of the buildings in the region, numerous sets of criminal proceedings were brought against those responsible for the shortcomings in the constructions. In that connection, on 31 August 1999 two persons were arrested with regard to the collapse of the building the applicant and his daughter had lived in: H.E., the general contractor and owner of the building, and S.D., the architect responsible for the construction’s technical aspects. On 24 September 1999 the Düzce public prosecutor issued an indictment against the two, accusing them of causing general damage and death by negligence and by failure to comply with rules, pursuant to Article 383 of the then valid Criminal Code (Law no. 765). On an unspecified date the applicant joined the criminal proceedings as a civil party.

On 19 January 2000 and 15 February 2000, respectively, H.E. and S.D. were released pending trial. On 21 June 2001 the Düzce Assize Court found that the fifteen-year statutory time-limit, during which H.E. and S.D. could be held criminally liable, started running in 1985, when the official licence for the building was obtained. It held accordingly that the case was time-barred. On 21 October 2002 the Court of Cassation quashed the judgment, holding that the statutory time-limit must start running from the day on which the building collapsed, that is 17 August 1999. On 11 December 2003 the Düzce Assize Court found the two accused guilty as charged and sentenced them to ten months’ imprisonment and a fine.

On 6 July 2004 the Court of Cassation quashed the first-instance court’s judgment once again, this time as the court had not evaluated the statements of the civil parties, including the applicant. Subsequently, on 7 June 2005 the Düzce Assize Court reiterated its previous findings and sentenced H.E. and S.D. to ten months’ imprisonment and a fine. On an unspecified date the judgment became final in so far as it concerned S.D. On 5 December 2005 the Court of Cassation quashed the judgment for the third time.

The higher court found that the Assize Court had failed to evaluate the case in the light of the recent Criminal Code (Law no. 5237) which had entered into force on 1 June 2005. On 21 February 2007, after finding that the statutory time-limit to be applied in the case was seven years and six months pursuant to Articles 102 and 104 of the former Criminal Code (Law no. 765), the Düzce Assize Court discontinued the case as that time had passed since the collapse of the building. The court also stated that the delay following the decision of the Court of Cassation was caused by its inability to inform one of the civil parties of the hearing, which constituted a procedural rule it was bound by. Subsequently, on 23 October 2007 the Court of Cassation upheld the judgment of the Assize Court.

COMPLAINT The applicant argues under Articles 1 and 6 of the Convention that the authorities failed to conduct an effective criminal investigation against those who according to him were liable for his daughter’s death. In that connection, he maintains that the criminal proceedings against those persons lasted for an excessively long period of time, which resulted in the discontinuation of the case.

QUESTION TO THE PARTIES

Having regard to the procedural protection of the right to life (see Salman v. Turkey [GC], no. 21986/93, § 104, ECHR 2000-VII), was the investigation in the present case by the domestic authorities in compliance with Article 2 of the Convention?