DELİBAȘ v. TURKEY
DELİBAȘ v. TURKEY (CtEDO, 2013)
SEGUNDA SECȚIUNE Cererea nr. 34764/07 Mehmet DELİBAȘ împotriva Turciei depusă la 3 august 2007 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Mehmet Delibaș, este un național turc, născut în 1945 și trăiește în Manisa. El este reprezentat în fața Curții de către dna Șenol Can, un avocat care practică în Düzce. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 august 1999 un cutremur de 7,4 Richter magnitudine a lovit nord-vestul Turciei, inclusiv orașul Düzce, unde reclamantul obișnuia să locuiască cu familia sa. Potrivit numerelor oficiale furnizate de autoritățile turce, 17.840 de persoane au fost ucise și 43.953 răniți ca urmare a cutremurului. În plus, mii de clădiri s-au prăbușit sau au fost grave deteriorate. Clădirea unde locuia reclamantul a fost una dintre cele care s-au prăbușit în întregime în timpul cutremurului. Fiica reclamantului, Nesrin Delibaș, care a locuit cu el, a murit imediat în timpul prăbușirii. Datorită leziunilor severe cauzate, în principal de construcția slabă a clădirilor din regiune, numeroase seturi de proceduri penale au fost aduse împotriva celor răspunzătoare de deficiențele construcțiilor. În acest sens, la 31 august 1999 au fost arestate două persoane în ceea ce privește prăbușirea clădirii reclamantului și a fiicei sale au trăit în: H.E., contractantul general și proprietarul clădirii, și S.D., arhitectul responsabil pentru aspectele tehnice ale construcției. La 24 septembrie 1999, procurorul public Düzce a emis o acuzație împotriva celor două, acuzându-le de cauzarea leziunilor generale și a morții prin neglijență și de nerespectare a normelor, în conformitate cu art. 383 din Codul Criminal (Legea nr. 765). La o dată neespecificată, reclamantul s-a aderat la procedura penală ca parte civilă. La 19 ianuarie 2000 și 15 Februarie 2000, respectiv, H.E. și S.D. au fost eliberate în timpul procesului. La 21 iunie 2001, Curtea Düzce Assize a constatat că termenul legal de cincizeci de ani, în timpul căruia H.E. și S.D. ar putea fi reținut responsabil penal, a început să funcționeze în 1985, atunci când a fost obținută licența oficială pentru clădire. La 21 octombrie 2002, Curtea de Casație a anulat hotărârea, declarând că termenul legal trebuie să înceapă de la data prăbușirii clădirii, adică 17 august 1999. La 11 decembrie 2003, Curtea Düzce Assize a constatat că cei doi acuzați au fost acuzați și le-au condamnat la zece luni de închisoare și la o amendă. La 6 iulie 2004, Curtea de Casație a anulat din nou hotărârea instanței de primă instanță, de data aceasta în care Curtea nu a evaluat declarațiile părților civile, inclusiv reclamantul. În continuare, la 7 iunie 2005, Curtea Düzce Assize a reiterat concluziile sale anterioare și a condamnat S.E. și S.D. la zece luni de închisoare și o amendă. Într-o dată neespecificată, hotărârea a devenit finală în ceea ce privește S.D. La 5 decembrie 2005, Curtea de Casație a anulat hotărârea pentru a treia dată. Curtea superioră a constatat că Curtea de Assize nu a evaluat cazul în funcție de recentul Cod Penal (Legea nr. 5237) care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005. La 21 februarie 2007, după constatarea că termenul statutar care urmează să fie aplicat în acest caz a fost de șapte ani și șase luni în temeiul articolelor 102 și 104 din fostul Cod Penal (Legea nr. 765), Curtea Düzce Assize a întrerupt procesul în timp ce a trecut de la prăbușirea clădirii. Curtea a afirmat, de asemenea, că întârzierea după decizia Curții de Casație a fost cauzată de incapacitatea sa de a informa una dintre părțile civile ale audierii, care constituia o regulă de procedură pe care a fost obligată. În urma, la 23 octombrie 2007, Curtea de Casație a susținut hotărârea Curții Assize. Reclamantul susține, în temeiul articolelor 1 și 6 din Convenție, că autoritățile nu au efectuat o investigație penală eficace împotriva celor care în conformitate cu el au fost responsabili pentru moartea fiicei sale. În acest sens, susține că procedura penală împotriva acestor persoane a durat o perioadă excesivă de timp, ceea ce a dus la întreruperea cazului. Întrebarea părților având în vedere protecția procedurală a dreptului la viață (a se vedea Salman c. Turcia [GC], nr. 21986/93, § 104, ECHR 2000-VII), a fost ancheta în acest caz de către autoritățile interne în conformitate cu art. 2 din Convenție?