SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 26505/19 Arban DURAKU împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 4 iulie 2024 într-un comitet compus din Stephanie Morou-Vikström, președinta Lado Chanturia, Kateřina Šimáčková, judecători și Sophie Piquet, graffière de secțiune f.f. cererea nr. 26505/19 îndreptat împotriva Republicii Franceze și al cărui resortisant al Kosovo, domnul Arban Duraku (inclusiv reclamantul) născut în 1991 și rezident în Kline, reprezentat de domnul P.J.P. Guibard, tatăl său adoptiv, a sesizat Curtea la 15 mai 2019 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( După ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie privind cererea de refuz al eliberării unui permis de ședere reclamantului, resortisant kosovar adoptat de un resortisant francez.
Ca urmare a decesului tatălui biologic al reclamantului în 2008, mama și sora sa s-au alăturat Germaniei, unde trăiesc de atunci în mod regulat. Reclamantul a intrat în Franța în martie 2014 și a depus o cerere de azil care a fost respinsă printr-o decizie din 9 septembrie 2014 a Oficiului francez de protecție a refugiaților și apatrizilor (denumit în continuare " OFPRA") confirmată printr-o decizie din 15 aprilie 2015 a Curții Naționale a Drepturilor de Azil (denumită în continuare "CNDA") (denumită în continuare "CNDA"). La 31 iulie 2015, reclamantul a făcut obiectul unei prime măsuri din 29 aprilie 2016, la care nu se va adresa.
Reclamantul a solicitat reexaminarea cererii sale de azil, care a fost declarată inadmisibilă printr-o decizie din 29 aprilie 2016, confirmată printr-o decizie a CNDA din 13 septembrie 2016. La 6 decembrie 2016, reclamantul a solicitat un permis de ședere La 21 aprilie 2017, prefectul a respins cererea de permis de ședere VPF a reclamantului și a emis împotriva sa un decret privind obligația de a părăsi teritoriul francez și de a stabili țara de destinație. Prin hotărârea din 7 august 2017 a Tribunalului Administrativ din Besançon, recursul formulat de reclamant la anularea landului din 21 aprilie 2017 a fost respins 10. De la întoarcerea sa în Kosovo, reclamantul i-a plătit o pensie alimentară pentru a-i permite să-și continue studiile.
11. La 7 mai 2018, curtea administrativă a Nancy a confirmat hotărârea din 7 august 2017. Comisia a considerat că reclamantul a intrat recent în Franța, că a locuit în Kosovo până la vârsta de 23 de ani și că a fost adoptat cu majoritate de voturi. CAA a arătat, de asemenea, că reclamantul era necăsătorit, fără nicio sarcină de familie și că relația sa sentimentală, în lipsa unei vieți comune, nu era suficient de stabilă. În cele din urmă, Comisia a precizat că doi dintre frații reclamantului încă locuiau în Kosovo și, având în vedere aceste elemente, a ajuns la concluzia că nu există nicio încălcare a articolului 8 din convenție.
12. Reclamantul a formulat un recurs în fața Consiliului de Stat căruia i-a solicitat, de asemenea, să transmită Consiliului Constituțional o chestiune prioritară de constituționalitate (denumit în continuare "QPC"). În ceea ce privește conformitatea, pe de o parte, cu principiul egalității în fața legii și, pe de altă parte, cu dreptul de a duce o viață privată și de familie garantate prin Constituție, cu articolele de lege referitoare la permisul de ședere VPF și posibilitatea de a revoca până la majoritate cetățenia franceză în cazul unei adopții simple 13. Printr-o decizie din 19 decembrie 2018, Consiliul de Stat a refuzat, pe de o parte, să transmită QPC Consiliului Constituțional pe motiv că dispozițiile privind permisul de ședere VPF fuseseră deja considerate conforme cu Constituția și că celelalte dispoziții contestate de reclamant nu se află în litigiu și nu a aprobat recursul.
Cu privire la încălcarea temeiului articolului 8 din Convenție14, reclamantul susține că refuzul de a elibera un permis de ședere VPF care i-a fost opus constituie o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie protejate prin art. 8 din Convenție, în temeiul căruia Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări.
15. Curtea reamintește că, deși dreptul de adopție nu figurează ca atare în numărul drepturilor garantate prin Convenție, relațiile dintre un adoptor și un adoptat sunt, în principiu, de aceeași natură ca relațiile familiale protejate prin art. 8 din Convenție (Pini și altele c. România, nr. 78028/01 și 78030/01, § 140, 22 iunie 2004). Prin urmare, întrebarea este dacă art. 8 conține o obligație pozitivă pentru guvernul francez de a admite reclamantul de ședere.
17. În această privință, Curtea amintește că statele contractante dispun, în mod normal, de o marjă largă de apreciere în materie de imigrație (Biao c. Danemarca [GC], 38590/10, § 117, 24 mai 2016) și nu din cauza faptului că un reclamant a întemeiat o familie și, astfel, a pus autoritățile țării gazdă în fața faptului că acest lucru implică obligația, în temeiul articolului 8 din convenție, ca autoritățile din țara gazdă să fie autorizate să se stabilească în țară (Tineretul c. Țările de Jos [GC], nr. 12738/10, § 103 3 octombrie 2014). 18. Curtea face trimitere la principiile aplicabile în materie de reîntregire familială, în special la circumstanțele în care statele contractante au sau nu o obligație pozitivă de a autoriza reîntregirea familiei, prevăzute în hotărârea M.A.
c. Danemarca ([GC], 6697/18, § 134-135, 9 iulie 2021 19. În speță, Curtea arată, pe lângă instanțele interne, că reclamantul a inițiat o viață de familie în Franța, în timp ce: nu a avut dreptul la ședere în Franța, că, deși tatăl său adoptiv este francez și de o vârstă înaintată, nu există nici un mai mult de trei ani și jumătate în Franța, dintre care mai mult de jumătate în situație administrativă neregulamentară, înainte de a se întoarce în Kosovo în cadrul unei măsuri de rejudecare luate împotriva sa și că este semnificativ și a fost deja la momentul adoptării sale. 20. În aceste condiții, Curtea consideră că aceste împrejurări nu permit să se concluzioneze că statul francez are, în cazul de față, o obligație pozitivă de a autoriza reîntregirea familiei și eliberarea unui permis de ședere reclamantului.
21. Curtea arată, de asemenea, că Tribunalul Administrativ din Besançon, sesizat de reclamant cu privire la o injumătățire în anulare îndreptată împotriva 8 din Convenție, un control al proporționalității privind dreptul la respectarea vieții private și de familie a reclamantului. 22. Având în vedere marja largă de apreciere de care dispun statele contractante în acest domeniu și având în vedere echilibrul corect faptul că instanțele interne au acționat între diferitele interese implicate în speță, în urma hotărârilor pronunțate și justificate în mod corespunzător, nu există niciun motiv serios pentru a se separa de concluziile la care au ajuns potrivit căruia refuzul eliberării unui permis de ședere VPF nu a adus atingere disproporționat dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private și de familie, astfel cum a fost garantat prin art. 8 din convenție.
23. În consecință, este în mod evident greșit întemeiat în sensul art. (a) din Convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 4 din Convenție. Cu privire la presupusa încălcare a art. 8 și 14 combinate ale Convenției 24. Reclamantul se plânge de discriminare, prin urmare, spre deosebire de străinii adoptați înainte de majoritate, el nu are dreptul la ședere de drept în Franța și nu poate revendica naționalitatea franceză. □ Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, la adresa unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații.
Curtea reamintește că art. 35 alineatul (1) din Convenție impune reclamantului să ridice în fața organului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le intenționează apoi să formuleze în fața Curții; de asemenea, solicită utilizarea mijloacelor de procedură adecvate pentru a împiedica o încălcare a convenției. Aceasta reafirmă faptul că o parte care nu îndeplinește aceste cerințe trebuie, în principiu, să fie declarată inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne (a se vedea Vučković și alții c. Serbia (excepție preliminară) [GC], punctele 17153/11 și 29, altele, § 72, 25 martie 2014 și jurisprudența citată). 26. În speță, Curtea arată că, în cazul în care reclamantul a invocat un … 27. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în sensul art. 35 § 1 și 4 din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 12 septembrie 2024. Sophie Piquet Stephanie Morou-Vikström Grefier adjunct f.f. președinte
DÉCISION Requête n o 26505/19 Arban DURAKU contre la France La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 4 juillet 2024 en un comité composé de : Stéphanie Mourou-Vikström , présidente , Lado Chanturia, Kateřina Šimáčková , juges , et de Sophie Piquet, greffière adjointe de section f.f. , Vu : la requête n o 26505/19 dirigée contre la République française et dont un ressortissant du Kosovo, M. Arban Duraku (« le requérant ») né en 1991 et résidant à Kline, représenté par M. P.J.P. Guibard, son père adoptif, a saisi la Cour le 15 mai 2019 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »), Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : OBJET DE l’AFFAIRE
1.La requête concerne le refus de délivrance d’un titre de séjour au requérant, ressortissant kosovar adopté par un ressortissant français. 2. À la suite du décès du père biologique du requérant en 2008, sa mère et sa sœur rejoignirent l’Allemagne où elles vivent depuis lors en situation régulière.
3.Le requérant entra en France en mars 2014 et déposa une demande d’asile qui fut rejetée par une décision du 9 septembre 2014 de l’Office français de protection des réfugiés et apatrides (ci-après « OFPRA »), confirmée par une décision du 15 avril 2015 de la Cour nationale du droit d’asile (ci-après « CNDA »).
4.Le 31 juillet 2015, il fit l’objet d’une première mesure d’éloignement à laquelle il ne déféra pas.
5.Le requérant sollicita le réexamen de sa demande d’asile qui fut déclaré irrecevable par une décision de l’OFPRA du 29 avril 2016, confirmée par une décision de la CNDA du 13 septembre 2016.
6.Le 1 er décembre 2016, le tribunal de grande instance prononça l’adoption simple du requérant par un ressortissant français, un prêtre alors âgé de 77 ans.
7.Le 6 décembre 2016, le requérant sollicita un titre de séjour « vie privée et familiale » (ci-après « VPF »). Il entreprit par ailleurs des études d’architecture et noua une relation amoureuse avec une ressortissante française.
8.Le 21 avril 2017, le préfet rejeta la demande de titre de séjour VPF du requérant et édicta à son encontre un arrêté portant obligation de quitter le territoire français et fixant le pays de destination.
9.Par un jugement du 7 août 2017 du tribunal administratif de Besançon, le recours formé par le requérant tendant à l’annulation de l’arrêté du 21 avril 2017 fut rejeté.
10.Le requérant quitta la France le 27 août 2017. Depuis son retour au Kosovo, son père adoptif lui verse une pension alimentaire pour lui permettre de poursuivre ses études.
11.Le 7 mai 2018, la cour administrative d’appel de Nancy confirma le jugement du 7 août 2017. Elle jugea que le requérant était entré récemment en France, qu’il avait vécu au Kosovo jusqu’à l’âge de 23 ans et qu’il avait été adopté à sa majorité. La CAA retint également que le requérant était célibataire, sans charge de famille et que sa relation sentimentale, en l’absence de vie commune, n’était pas suffisamment stable. Enfin, elle précisa que deux des frères du requérant vivaient toujours au Kosovo. Au regard de ces éléments, elle conclut à l’absence de violation de l’article 8 de la Convention.
12.Le requérant forma un pourvoi devant le Conseil d’État à qui il demanda, en outre, de transmettre au Conseil constitutionnel une question prioritaire de constitutionnalité (ci-après « QPC ») portant sur la conformité, d’une part, au principe d’égalité devant la loi et, d’autre part, au droit de mener une vie privée et familiale garantis par la Constitution, avec les articles de loi relatifs au titre de séjour VPF et la possibilité de réclamer jusqu’à la majorité la nationalité française en cas d’adoption simple.
13.Par une décision du 19 décembre 2018, le Conseil d’État refusa, d’une part, de transmettre la QPC au Conseil constitutionnel au motif que les dispositions relatives au titre de séjour VPF avaient déjà été jugées conformes à la Constitution et que les autres dispositions contestées par le requérant ne s’appliquaient pas au litige et n’admit pas, d’autre part, le pourvoi.
Sur la violation alléguée de l’articles 8 de la Convention
14.Le requérant soutient que le refus de délivrance d’un titre de séjour VPF qui lui a été opposé constitue une atteinte à son droit au respect de sa vie privée et familiale protégé par l’article 8 de la Convention aux termes duquel : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »
15.La Cour rappelle que bien que le droit d’adopter ne figure pas en tant que tel au nombre des droits garantis par la Convention, les relations entre un adoptant et un adopté sont en principe de même nature que les relations familiales protégées par l’article 8 de la Convention ( Pini et autres c. Roumanie , n os 78028/01 et 78030/01, § 140, 22 juin 2004).
16.La question est donc de savoir si l’article 8 comporte une obligation positive pour le gouvernement français d’admettre le requérant au séjour. 17. À cet égard, la Cour rappelle que les États contractants disposent en matière d’immigration habituellement d’une large marge d’appréciation ( Biao c. Danemark [GC], n o 38590/10, § 117, 24 mai 2016) et que ce n’est pas parce qu’un requérant a fondé une famille et mis ainsi les autorités du pays d’accueil devant le fait accompli que cela entraîne pour celles-ci l’obligation, au titre de l’article 8 de la Convention, de l’autoriser à s’installer dans le pays ( Jeunesse c. Pays-Bas [GC], n o 12738/10, § 103, 3 octobre 2014).
18.La Cour renvoie aux principes applicables en matière de regroupement familial, en particulier, aux circonstances dans lesquelles les États contractants ont ou n’ont pas une obligation positive d’autoriser un regroupement familial, énoncés dans l’arrêt M.A. c. Danemark ([GC], n o 6697/18, §§ 134-135, 9 juillet 2021).
19.En l’espèce, la Cour relève, à l’instar des juridictions internes, que le requérant a entamé en France une vie familiale alors qu’il n’avait pas de droit au séjour en France, que bien que son père adoptif soit français et d’un âge avancé, il n’existe pas d’obstacles insurmontables à la constitution d’une vie familiale au Kosovo où résident par ailleurs ses deux frères, qu’il a des liens ténus avec la France en ce qu’il est arrivé à l’âge de 23 ans en France où il a séjourné moins de trois ans et demi, dont plus de la moitié en situation administrative irrégulière, avant de rentrer au Kosovo dans le cadre d’une mesure d’éloignement prise à son encontre et qu’il est majeur et l’était déjà lors de son adoption.
20.Dans ces conditions, la Cour considère que ces circonstances ne permettent pas de conclure que l’État français a, dans le cas d’espèce, une obligation positive d’autoriser le regroupement familial et la délivrance d’un titre de séjour au requérant.
21.La Cour relève également que le tribunal administratif de Besançon, saisi par le requérant d’une requête en annulation dirigée contre l’arrêté du 21 avril 2017 et la cour administrative d’appel de Nancy devant laquelle le requérant a interjeté appel ont pris en considération ces différents éléments et ont explicitement opéré, sur le fondement de l’article 8 de la Convention, un contrôle de proportionnalité de l’atteinte portée au droit au respect de la vie privée et familiale du requérant.
22.Partant, compte-tenu de la large marge d’appréciation dont disposent les États contractants en la matière et eu égard au juste équilibre que les juridictions internes ont ménagé entre les divers intérêts en jeu en l’espèce, au terme de décisions circonstanciées et dûment motivées, il n’existe pas de raison sérieuse de se séparer des conclusions auxquelles elles sont parvenues selon lesquelles le refus de délivrance d’un titre de séjour VPF n’a pas porté une atteinte disproportionnée au droit du requérant au respect de sa vie privée et familiale, tel que garanti par l’article 8 de la Convention.
23.Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Sur la violation alléguée des articles 8 et 14 combinés de la Convention
24.Le requérant se plaint d’une discrimination dès lors qu’à la différence des étrangers adoptés avant leur majorité, il ne dispose pas d’un droit au séjour de plein droit en France et ne peut pas réclamer la nationalité française. Il invoque l’article 8 de la Convention, combiné avec l’article 14 de la Convention aux termes duquel : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »
25.La Cour rappelle que l’article 35 § 1 de la Convention impose au requérant de soulever devant l’organe interne adéquat, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs qu’il entend ensuite formuler devant la Cour ; il commande en outre l’emploi des moyens de procédure propres à empêcher une violation de la Convention. Elle réaffirme qu’une requête ne satisfaisant pas à ces exigences doit en principe être déclarée irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes ( voir, Vučković et autres c. Serbie (exception préliminaire) [GC], nos 17153/11 et 29 autres, § 72, 25 mars 2014, et les jurisprudences citées).
26.En l’espèce, la Cour relève que si le requérant a soulevé un grief tiré d’une atteinte au principe d’égalité dans le cadre de la QPC adressée, par un mémoire distinct, au Conseil d’État, il n’a toutefois pas allégué la méconnaissance des articles 8 et 14 combinés, ne serait-ce qu’en substance, dans ses moyens au fond devant le Conseil d’Etat, pas plus qu’il ne l’a fait devant le tribunal administratif de Besançon et la cour administrative d’appel de Nancy.
27.Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, au sens de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 12 septembre 2024. Sophie Piquet Stéphanie Mourou-Vikström Greffière adjointe f.f. Présidente