DURAKU c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
DURAKU c. FRANCE (CtEDO, 2024)
SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 26505/19 Arban DURAKU împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 4 iulie 2024 într-un comitet compus din Stephanie Morou-Vikström, președinta Lado Chanturia, Kateřina Šimáčková, judecători și Sophie Piquet, graffière de secțiune f.f. cererea nr. 26505/19 îndreptat împotriva Republicii Franceze și al cărui resortisant al Kosovo, domnul Arban Duraku (inclusiv reclamantul) născut în 1991 și rezident în Kline, reprezentat de domnul P.J.P. Guibard, tatăl său adoptiv, a sesizat Curtea la 15 mai 2019 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( După ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie privind cererea de refuz al eliberării unui permis de ședere reclamantului, resortisant kosovar adoptat de un resortisant francez. Ca urmare a decesului tatălui biologic al reclamantului în 2008, mama și sora sa s-au alăturat Germaniei, unde trăiesc de atunci în mod regulat. Reclamantul a intrat în Franța în martie 2014 și a depus o cerere de azil care a fost respinsă printr-o decizie din 9 septembrie 2014 a Oficiului francez de protecție a refugiaților și apatrizilor (denumit în continuare " OFPRA") confirmată printr-o decizie din 15 aprilie 2015 a Curții Naționale a Drepturilor de Azil (denumită în continuare "CNDA") (denumită în continuare "CNDA"). La 31 iulie 2015, reclamantul a făcut obiectul unei prime măsuri din 29 aprilie 2016, la care nu se va adresa. Reclamantul a solicitat reexaminarea cererii sale de azil, care a fost declarată inadmisibilă printr-o decizie din 29 aprilie 2016, confirmată printr-o decizie a CNDA din 13 septembrie 2016. La 6 decembrie 2016, reclamantul a solicitat un permis de ședere La 21 aprilie 2017, prefectul a respins cererea de permis de ședere VPF a reclamantului și a emis împotriva sa un decret privind obligația de a părăsi teritoriul francez și de a stabili țara de destinație. Prin hotărârea din 7 august 2017 a Tribunalului Administrativ din Besançon, recursul formulat de reclamant la anularea landului din 21 aprilie 2017 a fost respins 10. De la întoarcerea sa în Kosovo, reclamantul i-a plătit o pensie alimentară pentru a-i permite să-și continue studiile. 11. La 7 mai 2018, curtea administrativă a Nancy a confirmat hotărârea din 7 august 2017. Comisia a considerat că reclamantul a intrat recent în Franța, că a locuit în Kosovo până la vârsta de 23 de ani și că a fost adoptat cu majoritate de voturi. CAA a arătat, de asemenea, că reclamantul era necăsătorit, fără nicio sarcină de familie și că relația sa sentimentală, în lipsa unei vieți comune, nu era suficient de stabilă. În cele din urmă, Comisia a precizat că doi dintre frații reclamantului încă locuiau în Kosovo și, având în vedere aceste elemente, a ajuns la concluzia că nu există nicio încălcare a articolului 8 din convenție. 12. Reclamantul a formulat un recurs în fața Consiliului de Stat căruia i-a solicitat, de asemenea, să transmită Consiliului Constituțional o chestiune prioritară de constituționalitate (denumit în continuare "QPC"). În ceea ce privește conformitatea, pe de o parte, cu principiul egalității în fața legii și, pe de altă parte, cu dreptul de a duce o viață privată și de familie garantate prin Constituție, cu articolele de lege referitoare la permisul de ședere VPF și posibilitatea de a revoca până la majoritate cetățenia franceză în cazul unei adopții simple 13. Printr-o decizie din 19 decembrie 2018, Consiliul de Stat a refuzat, pe de o parte, să transmită QPC Consiliului Constituțional pe motiv că dispozițiile privind permisul de ședere VPF fuseseră deja considerate conforme cu Constituția și că celelalte dispoziții contestate de reclamant nu se află în litigiu și nu a aprobat recursul. Cu privire la încălcarea temeiului articolului 8 din Convenție14, reclamantul susține că refuzul de a elibera un permis de ședere VPF care i-a fost opus constituie o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie protejate prin art. 8 din Convenție, în temeiul căruia Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. 15. Curtea reamintește că, deși dreptul de adopție nu figurează ca atare în numărul drepturilor garantate prin Convenție, relațiile dintre un adoptor și un adoptat sunt, în principiu, de aceeași natură ca relațiile familiale protejate prin art. 8 din Convenție (Pini și altele c. România, nr. 78028/01 și 78030/01, § 140, 22 iunie 2004). Prin urmare, întrebarea este dacă art. 8 conține o obligație pozitivă pentru guvernul francez de a admite reclamantul de ședere. 17. În această privință, Curtea amintește că statele contractante dispun, în mod normal, de o marjă largă de apreciere în materie de imigrație (Biao c. Danemarca [GC], 38590/10, § 117, 24 mai 2016) și nu din cauza faptului că un reclamant a întemeiat o familie și, astfel, a pus autoritățile țării gazdă în fața faptului că acest lucru implică obligația, în temeiul articolului 8 din convenție, ca autoritățile din țara gazdă să fie autorizate să se stabilească în țară (Tineretul c. Țările de Jos [GC], nr. 12738/10, § 103 3 octombrie 2014). 18. Curtea face trimitere la principiile aplicabile în materie de reîntregire familială, în special la circumstanțele în care statele contractante au sau nu o obligație pozitivă de a autoriza reîntregirea familiei, prevăzute în hotărârea M.A. c. Danemarca ([GC], 6697/18, § 134-135, 9 iulie 2021 19. În speță, Curtea arată, pe lângă instanțele interne, că reclamantul a inițiat o viață de familie în Franța, în timp ce: nu a avut dreptul la ședere în Franța, că, deși tatăl său adoptiv este francez și de o vârstă înaintată, nu există nici un mai mult de trei ani și jumătate în Franța, dintre care mai mult de jumătate în situație administrativă neregulamentară, înainte de a se întoarce în Kosovo în cadrul unei măsuri de rejudecare luate împotriva sa și că este semnificativ și a fost deja la momentul adoptării sale. 20. În aceste condiții, Curtea consideră că aceste împrejurări nu permit să se concluzioneze că statul francez are, în cazul de față, o obligație pozitivă de a autoriza reîntregirea familiei și eliberarea unui permis de ședere reclamantului. 21. Curtea arată, de asemenea, că Tribunalul Administrativ din Besançon, sesizat de reclamant cu privire la o injumătățire în anulare îndreptată împotriva 8 din Convenție, un control al proporționalității privind dreptul la respectarea vieții private și de familie a reclamantului. 22. Având în vedere marja largă de apreciere de care dispun statele contractante în acest domeniu și având în vedere echilibrul corect faptul că instanțele interne au acționat între diferitele interese implicate în speță, în urma hotărârilor pronunțate și justificate în mod corespunzător, nu există niciun motiv serios pentru a se separa de concluziile la care au ajuns potrivit căruia refuzul eliberării unui permis de ședere VPF nu a adus atingere disproporționat dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private și de familie, astfel cum a fost garantat prin art. 8 din convenție. 23. În consecință, este în mod evident greșit întemeiat în sensul art. (a) din Convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 4 din Convenție. Cu privire la presupusa încălcare a art. 8 și 14 combinate ale Convenției 24. Reclamantul se plânge de discriminare, prin urmare, spre deosebire de străinii adoptați înainte de majoritate, el nu are dreptul la ședere de drept în Franța și nu poate revendica naționalitatea franceză. □ Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, la adresa unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea reamintește că art. 35 alineatul (1) din Convenție impune reclamantului să ridice în fața organului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le intenționează apoi să formuleze în fața Curții; de asemenea, solicită utilizarea mijloacelor de procedură adecvate pentru a împiedica o încălcare a convenției. Aceasta reafirmă faptul că o parte care nu îndeplinește aceste cerințe trebuie, în principiu, să fie declarată inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne (a se vedea Vučković și alții c. Serbia (excepție preliminară) [GC], punctele 17153/11 și 29, altele, § 72, 25 martie 2014 și jurisprudența citată). 26. În speță, Curtea arată că, în cazul în care reclamantul a invocat un .. ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 27. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în sensul art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 12 septembrie 2024. Sophie Piquet Stephanie Morou-Vikström Grefier adjunct f.f. președinte