Bobeș împotriva României

Cauza are la bază o cerere (nr. 29752/05) îndreptată împotriva României și prin care o cetățeancă a acestui stat, Dna. Florentina Bobeș («reclamanta»), a sesizat Curtea pe 10 august 2005 în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamanta a fost reprezentată de Dna. M. Livescu, avocat la București. Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agentul seu, D. Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Străine.

Reclamanta alege o încălcare a principiului egalității armelor în procesul penal, din motiv că nu ar fi fost pusă în măsură de a interoga persoana care a depus plângerea penală care a fost la originea condamnării sale.

Pe 7 ianuarie 2009, petiția a fost comunicată Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 din Convenție, a fost de asemenea hotărât ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului.

Între 1995 și 2001, reclamanta a fost contabila unei societăți comerciale al cărei administrator și acționar principal era o anumită G.V. Din luna noiembrie 2000 și pentru o perioadă de un an, reclamanta a fost mandatată să administreze societatea din cauza stării de sănătate a lui G.V., care necesita spitalizări repetate.

În ianuarie 2002, G.V. a depus plângere penală devant parchet pentru escrocherie, falsificare de înscrisuri și gestiune frauduloasă împotriva reclamantei. Ea o acuza că substrăse mai multe sume de bani din contabilitatea societății, și cauzând astfel acesteia un prejudiciu de aproximativ 33 de milioane de lei (ROL), ceea ce echivalează cu aproximativ 1 000 euro (EUR). Ulterior, G.V. a mai depus două declarații la parchet indicând că reclamanta falsificase mai multe ordine de plată și că substrăsese banii obținuți în această manieră. Ea a cerut o expertizare contabilă pentru a stabili amploarea prejudiciului.

Reclamanta a negat devant parchet ansamblul acuzațiilor. Ea a susținut că remisese banii provenind din ordinele de plată lui G.V. la domiciliul acesteia. Ea a precizat că din cauza relațiilor de încredere și prietenie care o legau pe G.V. și ținând seama de starea de sănătate a acesteia, nu i-a cerut să semneze aceste ordine. Ea a mai adăugat că o parte din bani fusese remisă lui G.I., soțul lui G.V. În sfârșit, ea a cerut o nouă audiere a lui G.V., o confruntare cu aceasta și audierea părinților lui G.V. care, potrivit reclamantei, asistaseră de mai multe ori la remiterea sumelor litigioase.

Expert-contabil a conchis că prin redactarea și semnarea în locul lui G.V. a ordinelor de plată, reclamanta ar fi cauzat societății un prejudiciu de aproximativ 78 de milioane de ROL, ceea ce echivalează cu aproximativ 2 000 EUR.

Printr-un requisitor din 24 aprilie 2003, parchetul a trimis pe reclamant devant tribunalul de prim-instantă din Vâlcea pe capetele de acuzare de escrocherie, falsificare de înscrisuri și gestiune frauduloasă. Parchetul a respins cererile reclamantei, considerând că ținând seama de piesele dosarului și de declarațiile părților, confruntarea cu G.V., audierea acesteia și a părinților ei era inutilă. El a propus audierea unui singur martor, G.I., soțul lui G.V.

La ședința din 25 iunie 2003, G.I. a fost interogat în prezența reclamantei și a avocatului seu. El a confirmat existența relațiilor de prietenie cu reclamanta și faptul că în perioada bolii soției sale, reclamanta i remisese de mai multe ori sume de bani provenind din societate. El a precizat că pentru aceste sume, semnase ordinele de plată redactate de reclamant, care de altfel se deplasase de mai multe ori la domiciliul lor pentru a remite sume de bani soției sale. G.V. a fost prezentă la ședință în calitate de reprezentant al societății.

La cererea reclamantei, o nouă expertizare a fost ordonată. Expert a conchis că gestionarea societății în absența lui G.V. nu cauzase niciun prejudiciu pentru societate nici pentru asociați.

O treia expertizare ordonată de tribunal a ajuns la concluzia că prejudiciul se ridica la aproximativ 73 de milioane de ROL, ceea ce echivalează cu aproximativ 1 900 EUR. Unu din experți opinează că prejudiciul era mai mic, și anume aproximativ 30 de milioane de ROL, ceea ce echivalează cu aproximativ 750 EUR.

Pe 9 iunie 2004, reclamanta a cerut tribunalului audierea lui G.V. Ea a expus că concluziile celor trei expertizări erau contradictorii și a estimat că citarea lui G.V. era necesară pentru a clarifica mai multe elemente factuale privind gestionarea societății, inclusiv circumstanțele în care ar fi duce la domiciliul acesteia banii lipsă din conturile societății. Ea a mai expus mai multe critici la adresa concluziilor celei de-a treia expertizări și a cerut explicații cu privire la metoda de calcul a prejudiciului.

Tribunalul a respins cererea de audiere a lui G.V. fără a furniza niciun motiv. El a respins de asemenea cererea privind a treia expertizare.

Printr-o hotărâre din 23 iunie 2004, reclamanta a fost condamnată la pedepse de închisoare cu suspendare cuprinse între 8 luni și 2 ani pe capetele de acuzare de escrocherie, falsificare de înscrisuri și gestiune frauduloasă. Tribunalul a confirmat acuzațiile aduse de G.V. împotriva reclamantei și a hotărât că aceasta din urmă redactase 19 ordine de plată cu suma totală de 78 de milioane de ROL, sumă pe care nu o remisese asociaților societății și care se aproprisese. Reclamanta a fost condamnată să ramburseze această sumă la titlu de reparare a prejudiciului material.

Reclamanta a apelat această hotărâre, susținând în particular că nu avusese posibilitatea de a interoga G.V. pentru a demonstra că-i remisese banii litigioși. Ea reamintea că G.V. fusese ascultată doar de parchet în absența sa, fără ca principiul contradictorului să fie respectat. Ea citea art. 6 § 3 d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sprijinul acestei cereri.

Tribunalul județean din Vâlcea, competent pentru a judeca apelul, a primit cererea de audiere a lui G.V. Deși corect citată, aceasta nu s-a prezentat la ședința din 10 noiembrie 2004. Ea a versează în dosar un certificat medical și o scrisoare adresată tribunalului. Certificatul indica că urma un tratament hormonal pentru urmări după un cancer la sân și i-a fost recomandat odihnă. În scrisoare, G.V. afirma că era în imposibilitate de a comparare din cauza stării de sănătate și o acuza pe reclamant de-a fi solicitat audierea sa în singurul scop de a-i dăuna sănătății și de a făcu ticaloșii. Reclamanta a insistat ca G.V. să fie ascultată, furnizând o declarație extrajudiciară a unei terțe persoane din care reiese că G.V. fusese văzută deplasându-se regulat în afara domicilului. Tribunalul a renunțat la audierea lui G.V. pe motiv că era în imposibilitate de a se prezenta la ședință.

Printr-o hotărâre din 24 noiembrie 2004, tribunalul a menținut condamnarea, dar a micșorat durata pedepsei aplicate reclamantei. El reamintea că audierea lui G.V. nu fusese posibilă din cauza stării de sănătate, dar estima că aserțiunile sa devant parchet erau coroborate de alte piese din dosar și în particular de prima expertizare contabilă.

Reclamanta a depus un recurs împotriva acestei hotărâri, invocând din nou nerespectarea principiului egalității armelor garantat de articolul sus-menționat din Convenție din motiv imposibilității pentru ea de a obține citarea lui G.V.

Printr-o hotărâre definitivă din 15 februarie 2005, curtea de apel din Pitești a respins recursul. Ea a estimat că ținând seama de piesele dosarului «nu exista niciun dubiu că reclamanta comisese faptele pentru care a fost condamnată». Nicio menție nu figurat în motivele hotărârii cu privire la argumentul ridicat de reclamant referitor la presupusa nerespectare a articolului 6 § 3 d) din Convenție. II.

Articolele 86 și 327 din CPP prevăd că tribunalul procedează la audierea martorilor după ce ascultat inculpatul și ceilalți participanți la procedură. Fiecare martor este invitat să spună totul ce știe despre faptele care fac obiectul cauzei, apoi președintele și ceilalți membri ai formației de judecată, urmați de procuror, pot să-i pună întrebări. Când nu mai au întrebări de pus, partea care propusese să-l asculte și toți ceilalți participanți la procedură pot să-i pună întrebări. Dacă audierea unui martor nu e posibilă, tribunalul ordonează ca declarația sa strânsă în cursul urmăririi penale să fie citită în ședință publică; tribunalul poate ține seama în determinarea soluției cauzei. 24. art. 74 din CPP prevede că dacă martorul nu poate comparare în persoană la ședință, tribunalul poate hotărî de a-l interoga la domiciliul seu. Participanții la procedură sau reprezentanții lor au dreptul de a asista și de a pun întrebări.

Reclamanta denunță o încălcare a dreptului seu la un proces echitabil, invocând imposibilitatea pentru ea de a face interogat martorul G.V., în timp ce plângerea și declarațiile acesteia erau la baza condamnării sale. Ea invocă art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, care se citează după cum urmează în partea relevantă: «1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunei temeiuri a oricărei acuzații în materie penală direcționată împotriva ei. (...) 3. Orice acuzat are dreptul în particular la: (...) d) de a interoga sau de a face interogat martorii acuzării și de a obține citarea și interogarea martorilir apărării în aceleași condiții ca martorii acuzării; (...)»

Guvernul contestă această teză. A. Privind admisibilitatea

Guvernul exprimă îndoieli cu privire la voința reclamantei de a sesiza Curtea. El expune că formularul de cerere fusese semnat doar de reprezentant.

Reclamanta răspunde că acordase putere Dnei. M. Livescu pentru a introduce petiția devant Curte.

Curtea constată că reclamanta a sesizat pe 10 august 2005 prin intermediul reprezentantei sale, care fusese mandatată la aceasta scop de două puteri datate din 7 și 10 august 2005.

În aceste condiții, Curtea estimează că voința reclamantei de a acționa devant ea nu face dubiu. Ea constată de altfel că petiția nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de altfel că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul 1. Argumentele părților

Reclamanta susține că plângerea lui G.V. și declarațiile sa făcute în cursul urmăririi penale – potrivit cărora reclamanta ar fi omis să-i remită anumite sume pe care le-ar fi încasat – ar fi fost luate în considerare de instanțele naționale și ar fi fost determinante pentru a fundamenta condamnarea sa. Ea subliniază că nu avusese niciodată posibilitatea de a face interogat în contradictoriu acest martor pentru a clarifica circumstanțele în care societatea era gestionată în absența lui G.V.

Ea observă că la începutul procesului, G.V. fusese prezentă la o ședință în calitate de reprezentant al societății, dar că ulterior ar fi refuzat să se prezinte la ședințe. Or, audierea lui G.V. ar fi fost cu atât mai necesară cu cât concluziile expertizărilor contabile apăreau contradictorii privind existența unui prejudiciu și modul în care ar fi fost cauzat. Susținând pe de-o parte că nu fusese dovedit că G.V. era în imposibilitate absolută de a mărturisi, reclamanta critică de altfel faptul că tribunalul nu a luat în considerare soluții alternative, cum ar fi, de exemplu, amânarea ședinței la o dată care ar fi permis lui G.V. să fie ascultată.

Guvernul subliniază că tribunalul județean a primit cererea reclamantei vizând citarea lui G.V. și că doar după constatarea imposibilității pentru aceasta de a comparare din motive de sănătate ar fi hotărât să nu o mai facă interoga. De altfel, Guvernul observă că reclamanta nu solicitase audierea lui G.V. la ședința la care aceasta era prezentă.

În orice caz, Guvernul susține că declarațiile lui G.V. nu erau determinante pentru condamnarea reclamantei. El estimează că instanțele interne au procedat la un examen profund al ansamblului dovezilor, inclusiv declarațiile părților, expertizările și scrisurile versate în dosar. Ele ar fi trebuit motivate corespunzător decisiile pe baza dovezilor care coraborau teza vinovăției reclamantei. 2. Aprecierea Curții a) Principii aplicabile

În hotărârea pronunțată de Marea Cameră în cauza Al-Khawaja și Tahery c. Marea Britanie (nrs. 26766/05 și 22228/06, § 118, CEDO 2011), Curtea a precizat criteriile de apreciere a plângerilor formulate pe terenul articolului 6 § 3 d) din Convenție privind absența martorilir de la ședință. Deci, ea reamintea că cerințele paragrafului 3 din art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de §1 al acestei dispoziții, care trebuie ținut în seama pentru aprecierea echității procedurii. De altfel, când examinează o plângere bazată pe art. 6 § 1, Curtea trebuie în esență să determine dacă procedura penală a îmbrăcat, în ansamblu, un caracter echitabil (a se vedea, printre hotărârile recente, Taxquet c. Belgia [Marea Cameră], nr. 926/05, § 84, 16 noiembrie 2010, cu referințele citate acolo). Pentru aceasta, ea envisage procedura în ansamblu și verifică respectarea nu doar a drepturilor apărării dar și a interesului public și al victimelor de-a se urmări corespunzător autorii infracțiunii (Gäfgen c. Germania [Marea Cameră], nr. 22978/05, § 175, CEDO 2010) și, dacă este necesar, drepturile martorilir (a se vedea, printre alte numeroase hotărâri, Doorson c. Țări de Jos, 26 martie 1996, § 70, Culegere de hotărâri și decizii 1996-II). Curtea reamintește de altfel în acest context că admisibilitatea dovezilor se află în domeniu al regulilor dreptului intern și al instanțelor naționale și că sarcina sa se limitează la a determina dacă procedura a fost echitabilă (Gäfgen, citat, § 162, cu referințele citate). 36. art. 6 § 3 d) consacră principiul potrivit căruia, înainte ca un acuzat să poată fi declarat vinovat, toți elementii acuzării trebuie în principiu produse devant el în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Principiul acesta nu merge fără excepții, dar nu se pot accepta decât sub rezervă drepturilor apărării; în regulă, acestea din urmă comandă a da inculpatului o posibilitate adecvată și suficientă de a contesta mărturiile acuzării și de a-i interoga pe autori, fie la momentul mărturiilor lor, fie la un stadiu ulterior (a se vedea hotărârile Lucà c. Italia, nr. 33354/96, § 39, CEDO 2001-II și Solakov c. «fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei», nr. 47023/99, § 57, CEDO 2001-X).

Din acest principiu general decurg, potrivit jurisprudenței Curții, două cerințe: în primul rând, absența unui martor trebuie justificată de un motiv seriós; în al doilea rând, când o condamnare se fundamentează în mod unic sau într-o măsură determinantă pe mărturii făcute de o persoană pe care inculpatul nu a putut o interoga sau o facă interogată nici la stadiul investigației nici în cursul dezbaterilor, drepturile apărării pot fi restrânse într-o manieră incompatibilă cu garanțiile articolului 6 (regula dovezii «unică sau determinantă») (Al-Khawaja și Tahery [Marea Cameră], citat § 119).

În fiecare cauză unde problema echității procedurii se ridică în legătură cu o mărturie a unui martor absent, se pune întrebarea dacă există elemente suficient compensatoare ale dezavantajelor legate de admitere a unei asemenea dovezi pentru a permite o apreciere corectă și echitabilă a fiabilității acesteia. Examinarea acestei întrebări permite de a pronunța o condamnare doar dacă mărtuia martorului absent e suficient de fiabilă ținând seama de importanța sa în cauză (Al-Khawaja și Tahery [Marea Cameră], citat, § 147). b) Aplicare în cauza de față

Curtea constată că în prezenta cauză, G.V. depusese plângere împotriva reclamantei și fusese interogată de parchet în absența reclamantei sau avocatului ei. Deși reclamanta solicitase un nou interogatoriu, parchetul și instanțele interne au respins cererea sa cu argumente scurte, în timp ce reclamanta detalasem motivele și utilitatea acestei măsuri de administrare a dovezii. Curtea estimează că nu se poate reproșa reclamantei de nu-a fi solicitat audierea lui G.V. în cursul ședinței din 25 iunie 2003, ținând seama că la această ședință, G.V. era prezentă ca reprezentant al societății și nu ca martor. Tribunalul județean, singura instanță care envisajase audierea lui G.V., s-a revenit asupra deciziei sale din cauza stării de sănătate a martorului. Ținând seama de certificatul medical furnizat de interesată, Curtea este gătă să admită că starea de sănătate a martorului constituia o justificare suficientă pentru absența sa devant tribunal și pentru admitere a mărturiilor sa.

Curtea constată totuși că instanțele naționale nu au envisajat în niciun fel posibilitatea de a interoga G.V. altundeva decât în localurile tribunalului. Or, codul de procedură penală autoriza magistrații să interoghe G.V. la domiciliul său dacă era în imposibilitate de a comparare devant tribunal.

Curtea constată apoi că instanțele naționale, pentru a fundamenta constatarea vinovăției reclamantei, s-au bazat în mod determinant pe mărturiile lui G.V. devant organele de investigație acuzând reclamanta de-a fi falsificat mai multe ordine de plată și scos banii obținuți în acest mod (a se vedea paragrafele 16 și 19 mai sus).

Prin urmare, trebuie examinat dacă admitere a acestor mărturii a fost contrabalansată de garanții procedurale solide pentru a asigura echitatea procedurii.

Curtea observă că din cauza respingerii cererilor sale, o parte determinantă a apărării reclamantei – care se baza în principal pe interogarea contradictorie a lui G.V., în scopul de a dovedi că-i remisese personal sumele de bani litigioase și că simplu omisese să-i ceară semnarea acestor ordine din cauza relațiilor de prietenie și stării de sănătate a lui G.V. – s-a găsit compromisă (a se vedea, cu schimbări corespunzătoare, Vaturi c. Franța, nr. 75699/01, § 58, 13 aprilie 2006). Faptul că reclamanta reiterase de-a lungul procedurii cererea de audiere a lui G.V. dovedează importanța pe care o atribuia acestui element al apărării sale.

Dacă e adevărat că reclamanta a putut interoga G.I., soțul lui G.V., cu toate acestea martorul, care de altfel a confirmat bine că reclamanta le remitea regulat sume de bani din societate, nu s-a pronunțat privind circumstanțele în care o parte din aceste sume ar fi fost remisă soției sale.

De altfel, realizarea a trei expertizări contabile nu putea înlocui absența audierii lui G.V. dată fiind scopul lor constând doar în cuantificare a eventuală prejudiciu pentru societate și nu în pronunțare asupra răspunderii penale a reclamantei. Mai mult, concluziile acestor expertizări erau contradictorii și reclamanta solicitase audierea lui G.V. explicând că mărtuia acesteia era necesară pentru a clarifica mai multe aspecte privind gestionarea societății și originea pretinsului prejudiciu.

În sfârșit, Curtea constată că instanțele naționale acordaseră mărturiilor lui G.V. aceeași greutate ca unei declarații făcute devant tribunal fără a se referi la riscul existent în a se încrede într-o mărturie dată de o persoană care nu fusese contra-interogată (a se vedea, a contrario, Mariana Marinescu c. România, nr. 36110/03, § 79, 2 februarie 2010 și cu schimbări corespunzătoare, Al-Khawaja și Tahery, citat, §§ 157 și 164).

Ca urmare, ținând seama de caracterul determinant al mărturiilor lui G.V. și în absența elementilor apte să le coroboreze, Curtea estimează că autoritățile interne nu furnizaseră reclamantei elemente de natură de a compensa dezavantajele legate de admitere a mărturiilor lui G.V. Ca urmare, considerând echitatea procesului în ansamblu, Curtea concluzionează că exista o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție combinat cu art. 6 § 3 d). II.

Reclamanta alege a suni un prejudiciu material pe care-l evaluează la 4 577,36 euro (EUR), reprezentând sumele la care a fost condamnată să verseze societății, precum și cheltuieli de recuperare. Ea susține de altfel că suni un prejudiciu moral considerabil, cu consecințe negative asupra sănătății și a vieții profesionale, pentru repararea căruia cere 15 000 EUR.

Privitor la prejudiciul material ales, Guvernul susține că acesta nu prezintă o relație de cauzalitate cu încălcarea în cauză. Privitor la prejudiciul moral invocat, Guvernul susține că de altfel nu exista o relație de cauzalitate clară cu încălcarea alegată, și că suma solicitată este excesivă. Ca argument subsidiar, Guvernul estimează că constatarea unei încălcări valorează în sine satisfacție echitabilă. În sfârșit, Guvernul consideră că redeschiderea procesului penal potrivit articolului 408¹ din CPP reprezintă un mijloc potrivit de a corecta eventuala încălcare constatată.

Curtea remarcă că singurul fundament de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în cauza de față în faptul că reclamanta nu s-a bucurat de un proces echitabil. Curtea sigur nu poate specula asupra a ce ar fi fost rezultatul procesului în caz contrar, dar nu estimează derezonabil de-a gândi că interesata a suferit o pierdere de șansă reală în procesul sus-menționat (Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 80, CEDO 1999-II).

Deci, pronunțând în echitate, așa cum cere art. 41, Curtea acordă reclamantei suma de 2 500 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere de altfel 500 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate devant instanțele interne și 260 EUR pentru acelea angajate devant Curte. Ea furnizează justificări pentru cheltuielile angajate pentru traducerea observațiilor sale devant Curte. Reclamanta nu cere rambursarea cheltuielilor angajate pentru reprezentarea sa devant Curte și precizează că asistența juridică a fost asigurată pro bono.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor angajate, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și rezonabile.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale decât în măsura în care realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor sunt stabilite. În cauza de față și ținând seama de documentele în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabil de-i acorda suma de 500 EUR la titlu de cheltuieli și costuri. C. Dobânzi pentru neplată

Curtea consideră potrivit de a calca rata dobânzilor pentru neplată pe rata dobânzii asupra facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Declară că exista o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, a fi convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data soluționării: i) 2 500 EUR (doi mii cinci sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii asupra facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 9 iulie 2013, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 29752/05) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Florentina Bobeș (« la requérante »), a saisi la Cour le 10 août 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante a été représentée par M e M. Livescu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante allègue une violation du principe de l’égalité des armes dans le procès pénal, du fait qu’elle n’aurait pas été mise en mesure d’interroger la personne ayant déposé la plainte pénale qui a été à l’origine de sa condamnation.

Le 7 janvier 2009, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Entre 1995 et 2001, la requérante a été la comptable d’une société commerciale dont l’administratrice et l’actionnaire principale était une dénommée G.V. A partir du mois de novembre 2000 et pendant une année, la requérante fut mandatée pour administrer la société en raison de l’état de santé de G.V., qui nécessitait des hospitalisations répétées.

En janvier 2002, G.V. porta plainte pénale devant le parquet pour escroquerie, faux en écritures et gestion frauduleuse contre la requérante. Elle l’accusait d’avoir soustrait plusieurs sommes d’argent de la comptabilité de la société, et causé ainsi à cette dernière un préjudice d’environ 33 millions de lei (ROL), soit l’équivalent d’environ 1 000 euros (EUR). Ultérieurement, G.V. fit deux nouvelles déclarations au parquet indiquant que la requérante avait falsifié plusieurs ordres de paiement et qu’elle avait soustrait l’argent ainsi obtenu. Elle demanda une expertise comptable pour établir l’étendue du préjudice.

La requérante nia devant le parquet l’ensemble des accusations. Elle affirma qu’elle avait remis l’argent provenant des ordres de paiement à G.V. au domicile de cette dernière. Elle précisa qu’en raison des liens de confiance et d’amitié qui la liaient à G.V. et compte tenu de son état de santé, elle ne lui avait pas demandé de signer ces ordres. Elle ajouta qu’une partie de l’argent avait été remise à G.I., l’époux de G.V. Enfin, elle demanda une nouvelle audition de G.V., une confrontation avec elle et l’audition des parents de G.V. qui, selon la requérante, avaient assisté plusieurs fois à la remise des sommes litigieuses.

L’expert-comptable conclut qu’en établissant et en signant à la place de G.V. des ordres de paiement, la requérante aurait causé à la société un préjudice d’environ 78 millions de ROL, soit l’équivalent d’environ 2 000 EUR.

Par un réquisitoire du 24 avril 2003, le parquet renvoya la requérante devant le tribunal de première instance de Vâlcea des chefs d’escroquerie, de faux en écritures et de gestion frauduleuse. Le parquet rejeta les demandes de la requérante, estimant qu’au regard des pièces du dossier et des déclarations des parties, la confrontation avec G.V., son audition et celle de ses parents étaient inutiles. Il proposa l’audition d’un seul témoin, G.I., l’époux de G.V.

A l’audience du 25 juin 2003, G.I. fut interrogé en présence de la requérante et de son avocat. Il confirma l’existence de relations d’amitié avec la requérante et le fait que pendant la maladie de son épouse, la requérante lui avait plusieurs fois remis des sommes d’argent provenant de la société. Il précisa que pour ces sommes, il avait signé les ordres de paiement établis par la requérante, laquelle s’était également rendue plusieurs fois à leur domicile pour remettre des sommes d’argent à son épouse. G.V. fut présente à l’audience en qualité de représentante de la société.

Sur demande de la requérante, une nouvelle expertise fut ordonnée. L’expert conclut que la gestion de la société pendant l’absence de G.V. n’avait provoqué aucun préjudice pour la société ni pour les associés.

Une troisième expertise ordonnée par le tribunal arriva à la conclusion que le préjudice s’élevait à environ 73 millions de ROL, soit environ 1 900 EUR. Un des experts opina que le préjudice était moindre, à savoir environ 30 millions de ROL, soit environ 750 EUR.

Le 9 juin 2004, la requérante demanda au tribunal l’audition de G.V. Elle exposa que les conclusions des trois expertises étaient contradictoires et estima que la convocation de G.V. était nécessaire afin d’éclaircir plusieurs éléments factuels concernant la gestion de la société, dont les circonstances dans lesquelles elle aurait porté au domicile de celle-ci l’argent manquant sur les comptes de la société. Elle fit également état de plusieurs critiques à l’égard des conclusions de la troisième expertise et demanda des explications quant à la méthode de calcul du préjudice.

Le tribunal rejeta la demande d’audition de G.V. sans fournir aucun motif. Il rejeta également la demande concernant la troisième expertise. 16 . Par un jugement du 23 juin 2004, la requérante fut condamnée à des peines de prison avec sursis comprises entre 8 mois et 2 ans des chefs d’escroquerie, faux en écritures et gestion frauduleuse. Le tribunal confirma les accusations portées par G.V. contre la requérante et jugea que cette dernière avait rempli 19 ordres de paiement pour un montant total de 78 millions de ROL, somme qu’elle n’avait pas remise aux associés de la société et qu’elle s’était appropriée. La requérante fut condamnée à rembourser cette somme à titre de réparation du dommage matériel.

La requérante fit appel de ce jugement, alléguant en particulier qu’elle n’avait pas eu la possibilité d’interroger G.V. pour démontrer qu’elle lui avait bien remis les sommes litigieuses. Elle rappela que G.V. n’avait été entendue que par le parquet en cela son absence, sans que le principe du contradictoire soit respecté. Elle cita l’article 6 § 3 d) de la Convention européenne des Droits de l’Homme à l’appui de cette demande.

Le tribunal départemental de Vâlcea, compétent pour statuer en appel, accueillit la demande d’audition de G.V. Bien que régulièrement citée, celle-ci ne se présenta pas à l’audience du 10 novembre 2004. Elle versa au dossier un certificat médical et une lettre à l’attention du tribunal. Le certificat indiquait qu’elle suivait un traitement hormonal pour les suites d’un cancer du sein et qu’elle s’était vu recommander du repos. Dans la lettre, G.V. affirmait qu’elle était dans l’impossibilité de comparaître en raison de son état de santé et accusait la requérante d’avoir demandé son audition dans le seul but de nuire à sa santé et de chicaner. La requérante insista auprès du tribunal pour que G.V. soit entendue, en fournissant une déclaration extrajudiciaire d’une tierce personne dont il ressortait que G.V. avait été vue se déplaçant régulièrement à l’extérieur de son domicile. Le tribunal renonça à entendre G.V. au motif qu’elle était dans l’impossibilité de se présenter à l’audience. 19 . Par un arrêt du 24 novembre 2004, le tribunal maintint la condamnation, mais diminua la durée de la peine appliquée à la requérante. Il rappela que l’audition de G.V. n’avait pas été possible en raison de son état de santé, mais estima que ses allégations devant le parquet étaient corroborées par les autres pièces du dossier et en particulier par la première expertise comptable.

La requérante forma un pourvoi en recours contre cet arrêt, invoquant à nouveau la méconnaissance du principe de l’égalité des armes garanti par l’article précité de la Convention du fait de l’impossibilité pour elle d’obtenir la convocation de G.V.

Par un arrêt définitif du 15 février 2005, la cour d’appel de Pitești rejeta le pourvoi. Elle estima qu’au vu des pièces du dossier « il n’y avait aucun doute que la requérante avait commis les faits pour lesquels elle a été condamnée ». Aucune mention ne figurait dans les motifs de l’arrêt quant à l’argument soulevé par la requérante relatif à la méconnaissance alléguée de l’article 6 § 3 d) de la Convention. II.

Les articles 86 et 327 du CPP prévoient que le tribunal procède à l’audition des témoins après avoir entendu l’accusé et les autres participants à la procédure. Chaque témoin est invité à dire tout ce qu’il sait sur les faits qui font l’objet de l’affaire, ensuite le président et les autres membres de la formation de jugement, suivis par le procureur, peuvent lui poser des questions. Lorsqu’ils n’ont plus de questions à lui adresser, la partie qui a proposé de l’entendre et tous les autres participants à la procédure peuvent lui poser des questions. Si l’interrogatoire d’un témoin n’est pas possible, le tribunal ordonne que sa déclaration recueillie pendant les poursuites pénales soit lue en audience publique ; le tribunal peut en tenir compte pour déterminer l’issue de la cause.

L’article 74 du CPP prévoit que si le témoin ne peut pas comparaitre en personne à l’audience, le tribunal peut décider de l’interroger à son domicile. Les participants à la procédure ou leurs représentants ont droit d’y assister et de poser des questions. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 1 ET 3 d) DE LA CONVENTION

La requérante dénonce une violation de son droit à un procès équitable, en invoquant l’impossibilité pour elle de faire interroger le témoin G.V., alors que la plainte et les déclarations de cette dernière étaient à la base de sa condamnation. Elle invoque l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, qui se lit ainsi dans sa partie pertinente : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 3. Tout accusé a droit notamment à :(...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ;(...) »

Le Gouvernement conteste cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement exprime des doutes quant à la volonté de la requérante de saisir la Cour. Il expose que le formulaire de requête a été signé seulement par sa représentante.

La requérante répond qu’elle avait donné pouvoir à M e M. Livescu pour introduire sa requête devant la Cour.

La Cour note que la requérante l’a saisie le 10 août 2005 par l’intermédiaire de sa représentante, laquelle avait été mandatée à cette fin par deux pouvoirs datés des 7 et 10 août 2005.

Dans ces conditions, la Cour estime que la volonté de la requérante d’agir devant elle ne fait pas de doute. Elle constate également que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Les arguments des parties

La requérante soutient que la plainte de G.V. et ses déclarations faites lors des poursuites pénales – selon lesquelles la requérante aurait omis de lui remettre certaines sommes qu’elle aurait encaissées – auraient été prises en compte par les juridictions nationales et auraient été déterminantes pour fonder sa condamnation. Elle souligne qu’elle n’a jamais eu la possibilité de faire interroger de manière contradictoire ce témoin pour éclaircir les circonstances dans lesquelles la société était gérée en l’absence de G.V.

Elle fait observer qu’au début du procès, G.V. a été présente à une audience en qualité de représentante de la société, mais que par la suite elle aurait refusé de se rendre aux audiences. Or, l’audition de G.V. aurait été d’autant plus nécessaire que les conclusions des expertises comptables apparaissaient contradictoires quant à l’existence d’un préjudice et à la manière dont il aurait été causé. Affirmant d’une part qu’il n’a pas été prouvé que G.V. était dans l’impossibilité absolue de témoigner, la requérante critique en outre le fait que le tribunal n’ait pas envisagé de solutions alternatives, comme par exemple, le report de l’audience à une date qui aurait permis à G.V. d’être entendue.

Le Gouvernement souligne que le tribunal départemental a accueilli la demande de la requérante visant la convocation de G.V. et que c’est uniquement après avoir constaté l’impossibilité pour cette dernière de comparaître pour des raisons de santé qu’il aurait décidé de ne plus la faire interroger. En outre, le Gouvernement fait observer que la requérante n’avait pas demandé l’audition de G.V. à l’audience à laquelle celle-ci était présente.

En tout état de cause, le Gouvernement soutient que les déclarations de G.V. n’étaient pas déterminantes pour la condamnation de la requérante. Il estime que les juridictions internes ont procédé à un examen approfondi de l’ensemble des preuves, dont les déclarations des parties, les expertises et les écrits versés au dossier. Elles auraient dûment motivé leurs décisions en s’appuyant sur des preuves qui corroboraient la thèse de la culpabilité de la requérante. 2. Appréciation de la Cour a) Principes applicables

Dans le jugement rendu par la Grande Chambre dans l’affaire Al ‑ Khawaja et Tahery c. Royaume-Uni (n os 26766/05 et 22228/06 , § 118, CEDH 2011), la Cour a précisé les critères d’appréciation des griefs formulés sur le terrain de l’article 6 § 3 d) de la Convention en ce qui concerne l’absence des témoins à l’audience. Ainsi, elle a rappelé que les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de cette disposition, dont il faut tenir compte pour apprécier l’équité de la procédure. De plus, lorsqu’elle examine un grief tiré de l’article 6 § 1, la Cour doit essentiellement déterminer si la procédure pénale a revêtu, dans son ensemble, un caractère équitable (voir, parmi les arrêts récents, Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, § 84, 16 novembre 2010, avec les références qui y sont citées). Pour ce faire, elle envisage la procédure dans son ensemble et vérifie le respect non seulement des droits de la défense mais aussi de l’intérêt du public et des victimes à ce que les auteurs de l’infraction soient dûment poursuivis ( Gäfgen c. Allemagne [GC], n o 22978/05, § 175, CEDH 2010) et, si nécessaire, des droits des témoins (voir, parmi bien d’autres arrêts, Doorson c. Pays-Bas , 26 mars 1996, § 70, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ II). La Cour rappelle également dans ce contexte que la recevabilité des preuves relève des règles du droit interne et des juridictions nationales et que sa seule tâche consiste à déterminer si la procédure a été équitable ( Gäfgen , précité, § 162, avec les références qui y sont citées).

L’article 6 § 3 d) consacre le principe selon lequel, avant qu’un accusé puisse être déclaré coupable, tous les éléments à charge doivent en principe être produits devant lui en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Ce principe ne va pas sans exceptions, mais on ne peut les accepter que sous réserve des droits de la défense ; en règle générale, ceux ‑ ci commandent de donner à l’accusé une possibilité adéquate et suffisante de contester les témoignages à charge et d’en interroger les auteurs, soit au moment de leur déposition, soit à un stade ultérieur (voir les arrêts Lucà c. Italie , n o 33354/96, § 39, CEDH 2001 ‑ II et Solakov c. « l’ex ‑ République yougoslave de Macédoine » , n o 47023/99, § 57, CEDH 2001 ‑ X).

De ce principe général découlent, selon la jurisprudence de la Cour, deux exigences : premièrement, l’absence d’un témoin doit être justifiée par un motif sérieux ; deuxièmement, lorsqu’une condamnation se fonde uniquement ou dans une mesure déterminante sur des dépositions faites par une personne que l’accusé n’a pu interroger ou faire interroger ni au stade de l’instruction ni pendant les débats, les droits de la défense peuvent se trouver restreints d’une manière incompatible avec les garanties de l’article 6 (règle de la preuve « unique ou déterminante ») ( Al-Khawaja et Tahery [GC], précité § 119).

Dans chaque affaire où le problème de l’équité de la procédure se pose en rapport avec une déposition d’un témoin absent, il s’agit de savoir s’il existe des éléments suffisamment compensateurs des inconvénients liés à l’admission d’une telle preuve pour permettre une appréciation correcte et équitable de la fiabilité de celle-ci. L’examen de cette question permet de ne prononcer une condamnation que si la déposition du témoin absent est suffisamment fiable compte tenu de son importance dans la cause ( Al ‑ Khawaja et Tahery [GC], précité, § 147). b) Application en l’espèce

La Cour constate que dans la présente affaire, G.V. avait porté plainte contre la requérante et qu’elle avait été interrogée par le parquet en l’absence de la requérante ou de son avocat. Bien que la requérante eût sollicité un nouvel interrogatoire, le parquet et les juridictions internes ont rejeté sa demande par des arguments lapidaires, alors que la requérante avait détaillé les raisons et l’utilité de cette mesure d’administration de la preuve. La Cour estime qu’il ne saurait être reproché à la requérante de ne pas avoir demandé l’audition de G.V. au cours de l’audience du 25 juin 2003, étant donné qu’à cette audience, G.V. était présente comme représentante de la société et non pas comme témoin. Le tribunal départemental, seule juridiction à avoir envisagé l’audition de G.V., est revenu sur sa décision en raison de l’état de santé du témoin. Eu égard au certificat médical fourni par l’intéressée la Cour est prête à admettre que l’état de santé du témoin constituait une justification suffisante pour son absence devant le tribunal et pour l’admission de ses dépositions.

La Cour note toutefois que les juridictions nationales n’ont nullement envisagé la possibilité d’interroger G.V. ailleurs que dans les locaux du tribunal. Or, le code de procédure pénale autorisait les magistrats à interroger G.V. à son domicile si elle était dans l’impossibilité de comparaitre devant le tribunal.

La Cour note ensuite que les juridictions nationales, pour fonder le constat de culpabilité de la requérante, se sont appuyées de manière déterminante sur les dépositions de G.V. devant les organes d’enquête accusant la requérante d’avoir falsifié plusieurs ordres de paiement et soustrait l’argent ainsi obtenu (voir paragraphes 16 et 19 ci-dessus).

Il convient donc d’examiner si l’admission de ces dépositions a été contrebalancée par des garanties procédurales solides pour assurer l’équité de la procédure.

La Cour observe que du fait du rejet de ses demandes, une partie déterminante de la défense de la requérante – qui reposait principalement sur l’interrogation contradictoire de G.V., aux fins de prouver qu’elle lui avait remis personnellement les sommes d’argent litigieuses et qu’elle avait simplement omis de lui réclamer la signature de ces ordres en raison de leurs liens d’amitié et de l’état de santé de G.V. – s’est trouvé compromise (voir, mutatis mutandis, Vaturi c. France , n o 75699/01, § 58, 13 avril 2006). Le fait que la requérante ait réitéré tout au long de la procédure la demande d’audition de G.V. prouve l’importance qu’elle attachait à cet élément de sa défense.

S’il est vrai que la requérante a pu interroger G.I., l’époux de G.V., toujours est-il que ce témoin, qui du reste a bien confirmé que la requérante leur remettait régulièrement des sommes d’argent provenant de la société, ne s’est pas prononcé quant aux circonstances dans lesquelles une partie de ces sommes aurait été remise à son épouse.

En outre, la réalisation de trois expertises comptables ne pouvait pas suppléer l’absence d’audition de G.V. dès lors que leur objectif consistait seulement à chiffrer l’éventuel préjudice pour la société et non pas à se prononcer sur la responsabilité pénale de la requérante. Qui plus est, les conclusions de ces expertises étaient contradictoires et la requérante avait demandé l’audition de G.V. en expliquant que le témoignage de cette dernière était nécessaire pour éclaircir plusieurs aspects concernant la gestion de la société et l’origine du prétendu préjudice.

Enfin, la Cour constate que les juridictions internes ont accordé aux dépositions de G.V. le même poids qu’à une déclaration faite devant un tribunal sans s’y référer au risque qu’il y avait à se fier à un témoignage livré par une personne n’ayant pas été contre-interrogée (voir, a contrario Mariana Marinescu c. Roumanie , n o 36110/03, § 79, 2 février 2010 et mutatis mutandis, Al-Khawaja et Tahery , précité, §§ 157 et 164)

En conséquence, au vu du caractère déterminant des dépositions de G.V. et en l’absence d’éléments aptes à les corroborer, la Cour estime que les autorités internes n’ont pas fourni à la requérante des éléments de nature à compenser les inconvénients liés à l’admission des dépositions de G.V. Partant, considérant l’équité du procès dans son ensemble, la Cour conclut il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention combiné avec l’article 6 § 3 d). II.

La requérante allègue avoir subi un dommage matériel qu’elle évalue à 4 577,36 euros (EUR), représentant les sommes qu’elle a été condamnée à verser à la société, ainsi que les frais de recouvrement. Elle affirme également avoir subi un préjudice moral considérable, avec des conséquences négatives sur sa santé et sa vie professionnelle, pour la réparation duquel elle demande 15 000 EUR.

Pour ce qui est du dommage matériel allégué, le Gouvernement soutient que celui-ci ne présente pas de lien de causalité avec la violation en cause. En ce qui concerne le dommage moral invoqué, le Gouvernement soutient qu’il n’y a pas non plus de lien de causalité clair avec la violation alléguée, et que le montant sollicité est excessif. A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que le constat d’une violation vaudrait en soi satisfaction équitable. Enfin, le Gouvernement considère que la réouverture du procès pénal en vertu de l’article 408 1 du CPP représente un moyen approprié de redresser l’éventuelle violation constatée.

La Cour relève que le seul fondement à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que la requérante n’a pas bénéficié d’un procès équitable. La Cour ne saurait certes spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès dans le cas contraire, mais n’estime pas déraisonnable de penser que l’intéressée a subi une perte de chance réelle dans ledit procès ( Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 80, CEDH 1999-II).

Dès lors, statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue au requérant la somme de 2 500 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 500 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 260 EUR pour ceux engagés devant la Cour. Elle fournit des justificatifs pour les frais engagés pour la traduction de ses observations devant la Cour. La requérante ne réclame pas le remboursement des frais encourus par sa représentation devant la Cour et précise que l’assistance juridique a été assurée pro bono .

Le Gouvernement ne s’oppose pas au remboursement des frais encourus, à condition qu’ils soient prouvés, nécessaires et raisonnables.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable de lui accorder la somme de 500 EUR au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i) 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 500 EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 juillet 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président