Secțiunea a patra Cerere nr. 49502/08 Georgi Milenkov BOZHILOV împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 9 iulie 2013 într-un comitet compus din Päivi Hirvelä, președinte, Zdravka Kalaydjieva, Krzysztof Wojtyczek, judecători, Fatoș Arac Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Georgi Milenkov Bozhilov, este un resortisant bulgar născut în 1952, cu reședința în Babinska Reka. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează: la 23 iulie 1993, reclamantul a fost arestat de poliție și pus sub acuzare de crimă agravată și pus în detenție provizorie între 23 iulie 1993 și 8 noiembrie 1996. Prin hotărârea din 18 mai 1994, Tribunalul Regional din Kustendil a recunoscut că este vinovat de acuzațiile aduse împotriva lui și l-a condamnat la o pedeapsă de 17 ani de închisoare. Prin hotărârea Curții Supreme din 6 noiembrie 1995, această hotărâre a fost anulată și cauza a fost retrimisă în etapa de judecată preliminară. Se pare că cauza a fost informată până la o dată care nu a fost precizată în 2000 când a fost trimisă în fața instanțelor. Prin hotărârea din 26 mai 2003, tribunalul regional l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de crimă comisă cu o cruzime deosebită și în mod deosebit dureros pentru victimă, circumstanțe agravante în temeiul articolului 116 alineatul (1) (6) din Codul penal și l-a condamnat la o pedeapsă de 16 ani de închisoare. Potrivit codului penal, încălcarea în cauză era pasibilă de o pedeapsă de 15-20 de ani de închisoare pe viață sau de închisoare pe viață. Instanța judecătorească a Sofiei a confirmat hotărârea la 2 martie 2004. Reclamantul s-a putut căda. Prin hotărârea din 4 aprilie 2005, Curtea Supremă de Casație a confirmat constatarea vinovăției și a respins argumentele invocate de reclamant în această privință. Cu toate acestea, Comisia a constatat că durata procedurii penale, care era de aproape 12 ani și la care reclamantul nu contribuise, nu a respectat cerința privind termenul rezonabil prevăzută la art. 6 din convenție. ani stabiliți de Codul penal, cum ar fi art. 55 din Codul penal, în cazul unor circumstanțe atenuante excepționale și numeroase; prin urmare, a redus pedeapsa la 12 ani de închisoare; reclamantul a fost eliberat din închisoare la 29 noiembrie 2010. Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii penale, precum și de absența recursului în această privință. În ceea ce privește art. 6, acesta se plânge și de caracterul inechitabil și de la sfârșitul procedurii în cauză. În observațiile sale ca răspuns la observațiile guvernului, la 25 martie 2013, reclamantul a notificat art. 5 alineatul (3) și a susținut că nu a fost prezentat în fața unui judecător imediat după arestarea sa și că durata detenției provizorii a acestuia a fost nejustificată și de o durată excesivă. Recurentul denunță durata excesivă a procedurii penale și lipsa unei căi de atac în această privință. Acesta invocă articolele 6 și 13 din convenție, care dispun în părțile relevante ale acestora art. 6 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale (...) Guvernul susține că reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34 din convenție, a presupusei încălcări, în măsura în care Curtea Supremă de Casație a recunoscut și a remediat în mod expres această încălcare în mod semnificativ a pedepsei aplicate. Reclamantul susține că reducerea pedepsei se datorează faptului că nu au existat suficiente elemente care să-i arate vinovăția și nu este în măsură să repare necunoașterea termenului rezonabil. Curtea constată că procedura a început la 23 iulie 1993 cu arestarea reclamantului și a încetat prin hotărârea Curții Supreme de Casație din 4 aprilie 2005. În ceea ce privește guvernul referitor la pierderea calității de victimă a reclamantului, Curtea amintește că o reducere a pedepsei nu poate elimina calitatea de victimă a unei persoane care se plânge de durata excesivă a procedurii decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au remediat încălcarea Convenției (Ecklec. Germania). , 15 iulie 1982, § 66, seria A n 51, și, mai recent, Dimitrov și Hamanov c. Bulgaria, n 48059/06 și 2708/09, § 64, 10 mai 2011). În speță, în hotărârea sa din 4 aprilie 2005, Curtea Supremă de Casație a constatat în mod expres că durata procedurii penale era excesivă și a încălcat art. 6 din convenție și a constatat, de asemenea, că reclamantul nu a contribuit la această durată și, prin urmare, a recunoscut în mod explicit încălcarea articolului 6. În ceea ce privește măsura în care reducerea pedepsei reclamantului a fost în măsură să repare încălcarea astfel recunoscută, Curtea arată că constatarea de necunoaștere a termenului rezonabil a fost un factor decisiv și chiar și lacul motiv care a justificat atenuarea pedepsei, că această pedeapsă a fost redusă cu patru ani și a fost stabilită sub pragul prevăzut de lege pentru încălcarea în cauză. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că autoritățile au oferit reclamantului o despăgubire adecvată prin reducerea pedepsei aplicate în mod expres și măsurabil (a se vedea Beck c. Norvegia, nr 26390/95, § 28, 26 iunie 2001, Hadjiski și Iliev c. Bulgaria (dec.), nr. 68454/01 și 68456/01, 2 iunie 2005, Botchev c. Bulgaria, nr. 73481/01, § 83, 13 noiembrie 2008). Prin urmare, reclamantul nu mai poate pretinde că a fost victima unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) în sensul articolului 34 din Convenție și, prin urmare, este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 13, Curtea amintește că această dispoziție garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac prin care o instanță națională poate cunoaște conținutul unei persoane care are dreptul la o cale de atac, întemeiată pe convenție și să ofere o redresare adecvată (a se vedea, printre altele, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 157, CEDH 2000 XI. Având în vedere concluzia la care s-a ajuns mai sus cu privire la joncțiunea trasă de la art. 6, Curtea consideră că reclamantul nu avea un motiv întemeiat de încălcare a acestei dispoziții. Prin urmare, art. 13 nu găsește de ce să se aplice. (a) și trebuie să fie respins în conformitate cu articolul Cu privire la celelalte obiecții ridicate de reclamant În ceea ce privește celelalte obiecțiuni ridicate de solicitant, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. În consecință, aceste obiecții trebuie respinse în temeiul art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
Requête n
o
49502/08
Georgi Milenkov BOZHILOV
contre la Bulgarie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 9
juillet 2013 en un comité composée de
:
Päivi Hirvelä,
présidente,
Zdravka Kalaydjieva,
Krzysztof Wojtyczek,
juges,
et
de
Fatoș Aracı,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 septembre 2005,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Georgi Milenkov Bozhilov, est un ressortissant bulgare né en 1952 et résidant à Babinska Reka.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 23 juillet 1993, le requérant fut arrêté par la police et mis en examen pour meurtre aggravé. Il fut placé en détention provisoire du 23 juillet 1993 au 8 novembre 1996.
Par un jugement du 18 mai 1994, le tribunal régional de Kustendil reconnut l’intéressé coupable des charges portées contre lui et le condamna à une peine de 17 ans d’emprisonnement. Par un arrêt de la Cour suprême du 6 novembre 1995, ce jugement fut annulé et l’affaire fut renvoyée au stade de l’instruction préliminaire.
Il apparaît que l’affaire fut instruite jusqu’à une date non précisée en 2000 lorsqu’elle fut renvoyée devant les juridictions.
Par un jugement du 26 mai 2003, le tribunal régional reconnut le requérant coupable de meurtre commis avec une cruauté particulière et de manière particulièrement pénible pour la victime, circonstances aggravantes en vertu de l’article 116 alinéa 1 (6) du code pénal, et le condamna à une peine de 16 ans d’emprisonnement. Selon le code pénal, l’infraction en question était passible d’une peine de 15 à 20 ans d’emprisonnement ou de la prison à perpétuité. La cour d’appel de Sofia confirma le jugement le 2
mars 2004.
Le requérant se pourvût en cassation. Par un arrêt du 4 avril 2005, la Cour suprême de cassation confirma le constat de culpabilité et rejeta les arguments soulevés par le requérant à cet égard. Elle constata cependant que la durée de la procédure pénale, qui était de presque 12 ans et à laquelle le requérant n’avait pas contribué, méconnaissait l’exigence du délai raisonnable voulu par l’article 6 de la Convention. Elle considéra que cela justifiait une diminution de la peine infligée en dessous du minimum de 15
ans fixé par le code pénal, comme le permettait l’article 55 dudit code en cas de circonstances atténuantes exceptionnelles et nombreuses. En conséquence, elle diminua la peine à 12 ans d’emprisonnement.
Le requérant fut libéré de prison le 29 novembre 2010.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure pénale, ainsi que de l’absence de recours à cet égard.
2.
Au regard de l’article 6, il se plaint également du caractère inéquitable et de l’issue de la procédure en question.
3.
Il invoque l’article 3 pour dénoncer les conditions de sa détention.
4.
Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, en date du 25 mars 2013, le requérant invoque l’article 5 § 3 et soutient qu’il n’a pas été présenté devant un juge aussitôt après son arrestation et que la durée de sa détention provisoire était injustifiée et d’une durée excessive.
A.
Sur le grief relatif à la durée de la procédure pénale
Le requérant dénonce la durée excessive de la procédure pénale et l’absence de recours à cet égard. Il invoque les articles 6 et 13 de la Convention, qui disposent en leurs parties pertinentes
:
Article 6
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale (...)
»
Le Gouvernement soutient que le requérant ne peut plus se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention, de la violation alléguée, dans la mesure où la Cour suprême de cassation a expressément reconnu et réparé cette violation en diminuant d’une manière significative la peine infligée.
Le requérant réplique que la diminution de la peine est due au fait qu’il n’y avait pas assez d’éléments prouvant sa culpabilité et n’est pas en mesure de réparer la méconnaissance du délai raisonnable.
La Cour constate que la procédure a débuté le 23 juillet 1993 avec l’arrestation du requérant et a pris fin par l’arrêt de la Cour suprême de cassation du 4 avril 2005. Elle a donc duré onze ans et plus de huit mois.
Concernant l’objection du Gouvernement relative à la perte de la qualité de victime du requérant, la Cour rappelle que l’atténuation d’une peine ne peut enlever la qualité de victime d’une personne se plaignant de la durée excessive de la procédure que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (
Eckle c. Allemagne
, 15 juillet 1982, § 66, série A n
o
51, et, plus récemment,
Dimitrov et Hamanov c. Bulgarie
, n
os
48059/06 et 2708/09, § 64, 10 mai 2011).
En l’espèce, dans son arrêt du 4 avril 2005 la Cour suprême de cassation a expressément constaté que la durée de la procédure pénale était excessive et méconnaissait l’article 6 de la Convention. Elle a également constaté que le requérant n’avait pas contribué à cette durée. Elle a donc explicitement reconnu la violation alléguée de l’article 6.
Sur le point de savoir si la diminution de la peine du requérant a été en mesure de réparer la violation ainsi reconnue, la Cour relève que le constat de méconnaissance du délai raisonnable a été un facteur décisif et même l’unique motif qui a justifié l’atténuation de la peine, que ladite peine a été réduite de quatre ans et a été fixée en dessous du minimum prévu par la loi pour l’infraction en question. Dans ces circonstances, la Cour estime que les autorités ont offert au requérant une réparation adéquate en réduisant la peine infligée d’une manière expresse et mesurable (voir
Beck c. Norvège
, n
o
26390/95, § 28, 26 juin 2001,
Hadjiiski et Iliev c.
Bulgarie
(déc.), n
os
68454/01 et 68456/01, 2 juin 2005,
Botchev c. Bulgarie
, n
o
73481/01, §
83, 13 novembre 2008).
Il s’ensuit que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de l’article 6 § 1, au sens de l’article 34 de la Convention. Ce grief est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3
a) et 4 de la Convention.
Concernant le grief tiré de l’article 13, la Cour rappelle que cette disposition garantit l’existence en droit interne d’un recours habilitant une instance nationale à connaître du contenu d’un «
grief défendable
» fondé sur la Convention et à offrir un redressement approprié (voir, parmi d’autres,
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
‑
XI). Compte tenu de la conclusion à laquelle elle est arrivée ci-dessus concernant le grief tiré de l’article 6, la Cour estime que le requérant n’avait pas de grief défendable de violation de cette disposition. L’article 13 ne trouve donc pas à s’appliquer. Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3
a) et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
B.
Sur les autres griefs soulevés par le requérant
Concernant les autres griefs soulevés par le requérant, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fatoș Aracı
Päivi Hirvelä
Greffière adjointe
Présidente