- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 iulie 2013
- Stat pârât
- FRA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Nicio încălcare — Articolul 6
Sfez împotriva Franței
Traducere în română Auto
CINCEA SECȚIUNEA A CINCEA CAUZA SFEZ c. FRANȚA (solicitarea nr. 53737/09) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 iulie 2013 DEFINITIVF 25/10/2013 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție.
În cauza Sfez c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află într-o cameră compusă din Mark Villiger, președintele, Angelika Nußberger, Bošjan M. Zupančič, Ann Power-Forde, André Potocki, Paul Lummens, Helena Jäderblom, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, După ce a deliberat în camera de consiliu la 2 iulie 2013, Rend la hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se găsește o cerere (n 53737/09) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Gerard Sfez, a sesizat Curtea la 17 septembrie 2009, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( A fost reprezentat de agentul său, E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.
Reclamantul a declarat în special că a suferit o încălcare a dreptului său la apărare în măsura în care este necesar. La 11 octombrie 2010, cererea a fost comunicată guvernului. La 26 iulie 2007, a avut o altercație cu un vecin de parcare, pe care l-a rănit în ochi, folosind o bombă lacrimogenă (quil prezintă ca o bombă cu piper) recurentul susține că a fost atacat și rănit la genunchi. La 31 august 2007, reclamantul a prezentat în fața Tribunalului Penal din Paris, asistat de un avocat din oficiu, din cauza faptului că avocatul ales de acesta era în vacanță. A fost condamnat la doi ani de închisoare, dintre care paisprezece luni cu suspendare și pus la închisoare timp de doi ani cu obligații de îngrijire, de a-și stabili reședința într-un anumit loc, și de a justifica rejudecarea victimei, pentru violență recurentă cu utilizare sau în pericol de o armă urmată de o reținere nu mai mult de opt zile.
Tribunalul a dispus, de asemenea, o expertiză a victimei. La 5 septembrie 2007, reclamantul a solicitat judecarea cauzei și, în aceeași lună, a desemnat un nou avocat, dl La 16 februarie 2008, reclamantul a trimis o scrisoare către M. V. pentru a sublinia faptul că a trimis deja mai multe scrisori prin care îi solicitase deja să consulte dosarul și să își pregătească apărarea și, în același timp, să-și facă griji cu privire la immența examinării cauzei. (11) În aceeași zi, reclamantul a trimis prin poștă și prin fax o scrisoare la grefa instanței de recurs. S-a plâns că a fost lăsat fără apărare cu câteva zile înainte de încuiere, a solicitat exmatricularea acesteia, pentru a desemna un nou avocat.
12. La 10 aprilie 2008, Tribunalul a avut loc, în prezența reclamantului care a solicitat trimiterea cauzei pentru a fi asistat de un consilier. Reclamantul a fost ascultat în explicațiile sale cu privire la cererea sa de trimitere, precum și cu privire la partea civilă și la procurorul public care se opuneau acestei măsuri. După ce a indicat pe scurt motivele cererii sale, reclamantul a fost interogat. După ce a ascultat raportul prezentat de președinte, reclamantul a contestat exactitatea notelor de încuietoare, raportul controlului judiciar, precum și mențiunile privind condamnările sale care figurează în cazierul judiciar. La cauza a fost ulterior pusă în deliberare. 13. Reclamantul a adresat instanței mai multe note în mod deliberat, în special pentru a reaminti termenii scrisorii sale din 1 aprilie 14. Printr-o hotărâre din 22 mai 2008, Curtea de apel din Paris a respins cererea de trimitere a reclamantului, care o judeca ca pe o decizie de divulgere.
Ea a precizat că dl V. n a solicitat doar o singură dată, în noiembrie 2007, să consulte dosarul pentru a nu se mai manifesta ulterior și că reclamantul nu era preocupat să contacteze un alt consiliu care ar fi putut solicita trimiterea. 15. Pe fond, aceasta a confirmat hotărârea de primă instanță, care a dus la punerea în închisoare la trei ani și a adăugat o obligație de a nu apărea la fața locului. Pe de altă parte, judecătorii au considerat că reclamantul nu a dovedit existența unei legături de cauzalitate între rănile pe care le-a comis și faptele. 16. La 10 februarie 2009, Curtea de Casație a declarat recursul recurentului neacceptat. II.
DREPTUL ȘI PRATICUL INTERNES PERTINENTE17, Curtea retrimite, în principal, statului de drept menționat în cauza Flandin c. France 77773/01, § 25 și 26, 28 noiembrie 2006). 18. Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre cu privire la punerea în aplicare a articolului 417 din Codul de procedură penală, menționând că: pârâtul, care nu justifică că a făcut alegerea unui consiliu pentru a-l asista și care nu a solicitat să i se adreseze un avocat, nu își poate face un motiv pentru care hotărârea și-a retras cererea de trimitere a cauzei la o dată ulterioară (Crim., 15 mai 2008, recurs nr. 07-87.284), în ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (3) (c) DIN CONVENȚIA 19. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la apărare, care a putut fi asistat de un avocat în timpul ui în faa instanei judecătorești.
Acesta a fost în conformitate cu art. 6 alineatul (3) litera (c) din Convenie, care este astfel redactat Orice inculpat are dreptul, printre altele, la să se apere pe sine însuși sau să aibă acces la un apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la. Pe admisibilitate 20. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fondul Tezei părților Reclamantul 21. Reclamantul, care contestă orice intenție dilatorie sau lipsă de diligență din partea sa, își exprimă în nici un stadiu al procedurii renunțând la dreptul său la deținerea unui avocat.
În opinia sa, în fața instanei de apel - care are competenă deplină și, de altfel, și-a agravat sentina - a comandat că a beneficiat de asistenă din partea unui avocat și că dezbaterile sunt retrimise la o dată ulterioară. El adaugă că este interesat de mai multe ori de urmările date în cauza de către M V., înainte de a solicita retrimiterea la primirea scrisorii prin care acesta renunța la apărarea intereselor sale, în afară de faptul că a mers personal la tribunal. 22. Pe de altă parte, consideră că a trebuit, în orice caz, să beneficieze de garanții echivalente atât în primă instanță, cât și la înălțimea lacului de apel. Consiliul pe care îl alesese fiind atunci în vacanță, a trebuit să apeleze la un avocat din oficiu, care nu ar fi putut să-și prezinte apărarea în mod satisfăcător.
23. În opinia sa, trimiterea cauzei nu ar fi afectat durata procedurii, cu atât mai mult cu cât expertul nu a prezentat încă raportul său cu privire la prejudiciile părții civile. Pe de altă parte, menționează că a avut dreptul de a nu solicita dreptul de a beneficia de asistență juridică, și anume că a ales pe bună dreptate să-și remunereze liber avocatul în care avea o mare speranță. V. și lacul, de la adresa de e-mail a unui avocat, acesta ar fi solicitat, în orice caz, trimiterea la cauza. Guvernul 24. Guvernul, care subliniază că un inculpat dispune de o libertate totală pentru a organiza apărarea sa, consideră că lipsa de asistență a reclamantului de către un avocat în fața instanței judecătorești este direct imputabil.
Reclamantul a încălcat obligația de diligență care îi impunea să nu se preocupe de a face apel la un alt consiliu în cursul lunilor care precedau audirea, în timp ce M nu a făcut nici demersuri în vederea căutării unui alt avocat care ar fi putut chiar să solicite retrimiterea la tribunal. Prin urmare, instanța de apel a considerat în mod legitim că cererea de trimitere formulată de reclamant era dilatorie. Astfel, menționând în special o hotărâre a Curții de Casație din 15 mai 2008 (a se vedea punctul 18 de mai sus) și reamintind preocuparea privind respectarea termenului rezonabil al procedurii, guvernul arată că anumite motive speciale pot justifica refuzul de trimitere a unei cauze. În această privință, el adaugă că victima este împotriva trimiterii, considerând, probabil, că aceasta dorește să fie stabilită rapid pe această cauză care a fost judecată pentru prima dată de instanța corecțională.
25. El consideră că este spre deosebire de cauza Katritsch c. Franța 22575/08, 4 noiembrie 2010), reclamantul nu a fost reținut și, prin urmare, nu a fost confruntat cu dificultăți speciale în găsirea unui consiliu.
În plus, el a fost în măsură să se adreseze cu adresa unui avocat în primă instanță: la que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que é que que que que que que que que que que que que que que que que que é que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que é que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que que În cele din urmă, subliniază că reclamantul dispunea de posibilitatea de a fi asistat de un avocat din oficiu și că nu a făcut niciun demers în acest sens, nici în prealabil, nici cu ocazia acestuia.
Astfel, o sesizare din partea biroului de asistență judiciară din partea reclamantului, care a beneficiat de asistență judiciară în primă instanță, ar fi condus la o amânare a procedurii de investigare a cauzei în așteptarea prelucrării acestei cereri sau, dacă reclamantul ar fi fost însoțit de un avocat care ar fi fost de acord să pledeze în temeiul asistenței judiciare, la o admitere provizorie în beneficiul ajutorului respectiv. Evaluare a Curții 27. S mail recunoaște tuturor acuzatilor dreptul de a se apăra pe sine sau de a avea acces la un susținător (...) (c) nu precizează condițiile de exercitare a activității.
Astfel, el lasă statelor contractante alegerea mijloacelor adecvate pentru a permite sistemului lor judiciar să garanteze acest lucru, sarcina Curții de a căuta dacă calea pe care au împrumutat-o corespunde cerințelor unui proces echitabil (Caranta c. Elveția, 24 mai 1991, § 30, seria A n 205, Hermi c. Italia [GC], n 18114/02, § 95, CEDO 2006 XII, și Sakhnovski c. Rusia [GC], n 21272/03, § 95, 2 noiembrie 2010). 28. Curtea a subliniat că, în recurs și în casare, normele de aplicare a alineatelor (1) și (3) litera (c) de la art. 6 depind de particularitățile procedurii în cauză; trebuie să se țină seama de toate organismele urmate în ordinea juridică internă și de rolul pe care l-a jucat instanța superioară în cauză (Tripodi c. Italia, 22 februarie 1994, § 27, seria A n 281-B).
29. În speță, Curtea ia notă de faptul că recurentul a prezentat în primă instanță un avocat care a fost numit din oficiu, înainte de a vedea cererea sa de trimitere a instanței judecătorești din cauza recursului respins ca fiind dilatorie. În primul rând, Curtea constată că instana de apel a subliniat lipsa de diligenă a M În cazul în care părțile și-au exprimat opinia cu privire la acest aspect, Curtea amintește că laon nu ar putea imputa unui stat răspunderea pentru orice eșec al unui avocat care a fost dat în judecată sau ales de către pârât. De la independența baroului în raport cu statul, rezultă că conduita apărării aparține în principal pârâtului și avocatului său, comisă ca ajutor judiciar sau remunerat de clientul său ( Tripodi , citată anterior, § 30 și Sejdovic c. Italia [GC], n 56581/00, § 95, CEDH 2006 II.
Chiar și în ceea ce privește un avocat din oficiu, art. 6 alineatul (3) litera (c) nu obligă autoritățile naționale competente să intervină decât în cazul în care lipsa de avocat din oficiu apare vădită sau dacă acestea sunt informate suficient de devreme (a se vedea, printre altele, Czekalla c. Portugalia, n 38830/97, § 60, CEDH 2002-VIII, Hermi , citată anterior, § 96 și Katritsch , citată anterior, § 29). 30. În sfârșit, reclamantul, care l-a ales în mod liber pe dl V. în septembrie 2007 pentru a-l reprezenta în cadrul procedurii de recurs, nu a fost niciodată plâns de inacțiunea consiliului său la judecători, până la dezosarea acestuia la 1 aprilie 2008. 31. Pe de altă parte, în ceea ce privește perioada de după revocarea MV, recurentului i se reproșează că nu a contactat un alt consiliu care ar fi putut solicita respingerea.
32. În opinia Curții, termenul de 10 zile dintre retragerea M V. și data de încuviințare a fost susceptibilă de a permite reclamantului să desemneze un nou consiliu, care ar fi putut solicita din partea instanei de apel trimiterea cauzei, pentru a-i acorda timp să o pregătească. Or, se pare că reclamantul nu a pus acest termen pentru a profita de acest scop, chiar dacă acesta a avut deja pe deplin cunoștință de deficiențele MV (punctul 9 de mai sus).
33. De altfel, Curtea arată, împreună cu guvernul, că reclamantul, care nu era încarcerat, nu invocă nicio dificultate specială cu care ar fi avut de-a face și care l-ar fi împiedicat să ia legătura cu un avocat (a contrao Katritsch , citată anterior, § 33). Or, Comisia consideră că, în cazul în care cererile de trimitere însoțite de documente justificative obiective nu numai că trebuie să fie examinate efectiv de instanțele interne, ci și să dea naștere unui răspuns motivat, cele care sunt nefondate sau care se bazează doar pe simple afirmații neîntemeiate din partea persoanei acuzate sunt într-adevăr în detrimentul bunei administrări a justiției. 35. Asemenea considerație se impune cu atât mai mult cu cât instanțele interne sunt obligate să pună în balanță diferitele interese în prezența sa.
Astfel, în speță, pe lângă imperativele unei bune administrări a justiției, judecătorii au trebuit să țină seama de faptul că partea civilă, căreia judecătorii de primă instanță îi acordau o indemnizație provizorii, se opunea trimiterii. 36. La aceasta se adaugă că, în pofida respingerii cererii sale de trimitere, reclamantul a fost în măsură să se apere. Într-adevăr, rezultă în mod explicit din hotărârea din cauza căreia a fost ascultată cererea sa de trimitere. Acesta este astfel precizat că a putut să dezvolte motivele cererii sale de trimitere și să expună motivele cererii sale, înainte de a fi interogat de judecători. În plus, după raportul prezentat de președinte, acesta și-a exprimat obiecțiile și criticile.
37. Prin urmare, având în vedere circumstanțele din speță, Curtea concluzionează că autoritățile nu au adus atingere dreptului reclamantului la adresa unui avocat garantat prin art. 6 alineatul (3) litera (c) din convenție. 38. Prin urmare, nu a încălcat această dispoziție. II. CU PRIVIRE LA ALTE VIOLAȚII ALEGATE 39. Reclamantul se plânge, de asemenea, de diferitele încălcări ale art. 3, 5 și 6 din Convenția privind desfășurarea procedurii. 40. Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturile și libertățile garantate de convenție sau de protocoalele sale.
Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, LA L Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 25 iulie 2013, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Claudia Westerdiek Mark Villiger Modulul Președinte
CINQUIÈME SECTION
AFFAIRE SFEZ c. FRANCE (Requête n o 53737/09) ARRÊT STRASBOURG 25 juillet 2013 DÉFINITIF 25/10/2013 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Sfez c. France, La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant en une chambre composée de : Mark Villiger, président, Angelika Nußberger, Boštjan M. Zupančič, Ann Power-Forde, André Potocki, Paul Lemmens, Helena Jäderblom, juges, et de Claudia Westerdiek, greffière de section, Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 juillet 2013, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 53737/09) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Gérard Sfez (« le requérant »), a saisi la Cour le 17 septembre 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
Le requérant est représenté par M e L. Hincker, avocat à Strasbourg. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
Le requérant allègue en particulier avoir subi une violation de ses droits de la défense à hauteur d’appel.
Le 11 octobre 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
5. Le requérant est né en 1943 et réside à Paris.
Le 26 juillet 2007, il eut une altercation avec un voisin de parking, qu’il blessa à l’œil en utilisant une bombe lacrymogène (qu’il présente comme une bombe « au poivre »). Le requérant soutient avoir lui-même été agressé et blessé au genou.
Le 31 août 2007, le requérant comparut devant le tribunal correctionnel de Paris, assisté d’un avocat commis d’office, en raison, selon le requérant, de ce que l’avocat choisi par lui était en vacances. Il fut condamné à deux ans d’emprisonnement, dont quatorze mois avec sursis et mise à l’épreuve pendant deux ans avec des obligations de soin, de fixer sa résidence en un lieu déterminé, et de justifier de l’indemnisation de la victime, pour violence en récidive avec usage ou menace d’une arme suivie d’une incapacité n’excédant pas huit jours. Le tribunal ordonna également une expertise de la victime.
Le 5 septembre 2007, le requérant interjeta appel du jugement et, au cours du même mois, désigna un nouvel avocat, M e V.
Le 16 février 2008, le requérant adressa un courrier à M e V. pour souligner qu’il lui avait déjà envoyé plusieurs lettres lui demandant de consulter le dossier et de préparer sa défense, et s’inquiéter de l’imminence de l’examen de l’affaire.
Par un courrier adressé à la cour d’appel de Paris le 1 er avril 2008, M e V. accusa réception d’un avis d’audience devant la cour d’appel daté du 11 mars précédent et précisa qu’il ne représentait plus le requérant.
Le requérant adressa le même jour, par voie postale et par télécopie, un courrier au greffe de la cour d’appel. Se plaignant d’être laissé sans défense quelques jours avant l’audience, il sollicita le renvoi de celle-ci, afin de désigner un nouvel avocat.
Le 10 avril 2008, l’audience eut lieu, en présence du requérant qui sollicita le renvoi de l’affaire pour se faire assister d’un conseil. Le requérant fut entendu en ses explications quant à sa demande de renvoi, ainsi que la partie civile et le ministère public qui s’opposaient à cette mesure. Après avoir indiqué sommairement les motifs de son appel, le requérant fut interrogé. Ayant entendu le rapport présenté par le président, le requérant contesta l’exactitude des notes d’audience, le rapport du contrôle judiciaire ainsi que les mentions de ses condamnations figurant au casier judiciaire. L’affaire fut ensuite mise en délibéré.
Le requérant adressa à la juridiction plusieurs notes en délibéré, notamment pour rappeler les termes de son courrier du 1 er avril.
Par un arrêt du 22 mai 2008, la cour d’appel de Paris rejeta la demande de renvoi du requérant, la jugeant dilatoire. Elle précisa que M e V. n’avait demandé qu’une seule fois, en novembre 2007, à consulter le dossier pour ne plus se manifester par la suite et que le requérant ne s’était pas préoccupé de contacter un autre conseil qui aurait pu solliciter le renvoi.
Sur le fond, elle confirma le jugement de première instance, portant la durée de la mise à l’épreuve à trois ans et ajoutant une obligation de ne pas paraître sur les lieux de l’infraction. Par ailleurs, les juges estimèrent que le requérant ne prouvait pas l’existence d’un lien de causalité entre les blessures qu’il disait avoir subies et les faits.
Le 10 février 2009, la Cour de cassation déclara le pourvoi du requérant non admis. II.
LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS
17. La Cour renvoie pour l’essentiel à l’état du droit mentionné dans l’affaire Flandin c. France (n o 77773/01, §§ 25 et 26, 28 novembre 2006).
La Cour de cassation a rendu un arrêt relatif à l’application de l’article 417 du code de procédure pénale, précisant que « le prévenu, qui ne justifie pas avoir fait le choix d’un conseil pour l’assister et qui n’a pas sollicité qu’un avocat lui soit désigné, ne saurait se faire un grief des motifs par lesquels l’arrêt a écarté sa demande de renvoi de l’affaire à une date ultérieure » (Crim., 15 mai 2008, pourvoi n o 07-87.284). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 3 c) DE LA CONVENTION
Le requérant se plaint d’une atteinte à ses droits de la défense, n’ayant pu être assisté d’un avocat lors de l’audience devant la cour d’appel. Il invoque l’article 6 § 3 c) de la Convention, lequel est ainsi rédigé : « 3. Tout accusé a droit notamment à : c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent. » A. Sur la recevabilité
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties a) Le requérant
Le requérant, qui conteste toute intention dilatoire ou manque de diligence de sa part, expose n’avoir à aucun stade de la procédure renoncé à son droit à l’assistance d’un avocat. Il estime que l’enjeu de l’audience devant la cour d’appel - laquelle a une compétence de pleine juridiction et a d’ailleurs aggravé sa peine - commandait qu’il bénéficie de l’assistance d’un avocat et que les débats soient renvoyés à une date ultérieure. Il ajoute s’être enquis à plusieurs reprises des suites données à l’affaire par M e V., avant de solliciter le renvoi dès réception du courrier par lequel celui-ci renonçait à défendre ses intérêts, outre le fait qu’il se soit personnellement rendu à l’audience.
Par ailleurs, il estime qu’il aurait dû, en tout état de cause, bénéficier de garanties équivalentes tant en première instance qu’à hauteur d’appel. Le conseil qu’il avait choisi étant alors en vacances, il avait dû recourir devant le tribunal correctionnel à un avocat commis d’office, lequel n’aurait pas pu présenter sa défense de manière satisfaisante.
Il considère que le renvoi de l’affaire n’aurait pas nui à la durée de la procédure, et ce d’autant que l’expert n’avait pas encore, selon lui, remis son rapport sur les préjudices de la partie civile. Il précise par ailleurs qu’il était en droit de ne pas solliciter le bénéfice de l’aide juridictionnelle, puisqu’il avait justement fait le choix de rémunérer librement son avocat en lequel il avait fondé beaucoup d’espoir. Il ajoute enfin qu’à supposer qu’il ait pu bénéficier, entre le désistement de M e V. et l’audience, de l’assistance d’un avocat, celui-ci aurait en toute hypothèse sollicité le renvoi de l’affaire. b) Le Gouvernement
Le Gouvernement, qui souligne qu’un prévenu dispose d’une liberté totale pour organiser sa défense, considère que le défaut d’assistance du requérant par un avocat devant la cour d’appel lui est directement imputable. Le requérant a manqué à l’obligation de diligence qui lui incombait en ne se préoccupant pas de faire appel à un autre conseil au cours des mois précédant l’audience, alors que M e V. apparaissait clairement s’être désintéressé de l’affaire. Il n’a pas non plus effectué de démarches en vue de rechercher un autre avocat qui aurait pu ne serait-ce que solliciter le renvoi de l’audience. La cour d’appel a donc légitimement considéré que la demande de renvoi formulée par le requérant était dilatoire. Ainsi, citant notamment un arrêt de la Cour de cassation du 15 mai 2008 (voir paragraphe 18 ci-dessus), et rappelant le souci du respect du délai raisonnable de la procédure, le Gouvernement relève que certaines raisons particulières peuvent justifier le refus de renvoi d’une affaire. A cet égard, il ajoute que la victime s’est opposée au renvoi, considérant probablement qu’elle souhaitait être fixée rapidement sur cette affaire qui avait été jugée une première fois par le tribunal correctionnel.
Il estime qu’à la différence de l’affaire Katritsch c. France (n o 22575/08, 4 novembre 2010), le requérant n’était pas détenu et n’était donc pas confronté à des difficultés particulières pour trouver un conseil. De surcroît, il avait pu comparaître avec l’assistance d’un avocat en première instance : l’audience à hauteur d’appel n’était donc pas la seule occasion de se faire entendre sur les faits qui lui étaient reprochés.
Enfin, il souligne que le requérant disposait de la possibilité de se faire assister par un avocat commis d’office et qu’il n’a fait aucune démarche en ce sens, ni préalablement à l’audience ni lors de celle-ci. Ainsi, une saisine du bureau d’aide juridictionnelle par le requérant, qui avait bénéficié de l’aide juridictionnelle en première instance, aurait conduit à un report de l’examen de l’affaire dans l’attente du traitement de cette demande, voire, si le requérant avait été accompagné d’un avocat consentant à plaider au titre de l’aide juridictionnelle, à une admission provisoire au bénéfice de ladite aide. 2. Appréciation de la Cour
S’il reconnaît à tout accusé le droit de « se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur (...) », l’article 6 § 3 c) n’en précise pas les conditions d’exercice. Il laisse ainsi aux Etats contractants le choix des moyens propres à permettre à leur système judiciaire de le garantir, la tâche de la Cour consistant à rechercher si la voie qu’ils ont empruntée cadre avec les exigences d’un procès équitable ( Quaranta c. Suisse , 24 mai 1991, § 30, série A n o 205, Hermi c. Italie [GC], n o 18114/02, § 95, CEDH 2006 ‑ XII, et Sakhnovski c. Russie [GC], n o 21272/03, § 95, 2 novembre 2010).
La Cour a souligné qu’en appel et en cassation, les modalités d’application des paragraphes 1 et 3 c) de l’article 6 dépendent des particularités de la procédure dont il s’agit ; on doit prendre en compte l’ensemble des instances suivies dans l’ordre juridique interne et le rôle qu’y a joué la juridiction supérieure en cause ( Tripodi c. Italie , 22 février 1994, § 27, série A n o 281-B).
En l’espèce, la Cour note que le requérant avait comparu en première instance assisté d’un avocat commis d’office, avant de voir sa demande de renvoi de l’audience d’appel rejetée comme étant dilatoire. Elle constate tout d’abord que la cour d’appel a souligné le manque de diligence de M e V. Si les parties s’accordent sur ce point, la Cour rappelle que l’on ne saurait imputer à un Etat la responsabilité de toute défaillance d’un avocat commis d’office ou choisi par l’accusé. De l’indépendance du barreau par rapport à l’Etat, il découle que la conduite de la défense appartient pour l’essentiel à l’accusé et à son avocat, commis au titre de l’aide judiciaire ou rétribué par son client ( Tripodi , précité, § 30, et Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 95, CEDH 2006 ‑ II). Même s’agissant d’un avocat commis d’office, l’article 6 § 3 c) n’oblige les autorités nationales compétentes à intervenir que si la carence de l’avocat d’office apparaît manifeste ou si on les en informe suffisamment tôt (voir, entre autres, Czekalla c. Portugal , n o 38830/97, § 60, CEDH 2002-VIII, Hermi , précité, § 96 et Katritsch , précité, § 29).
En l’occurrence, le requérant, qui avait librement choisi M e V. en septembre 2007 pour le représenter dans le cadre de la procédure d’appel, ne s’était jamais plaint de l’inaction de son conseil auprès des magistrats, jusqu’au désistement de celui-ci en date du 1 er avril 2008.
Par ailleurs, pour ce qui est de la période postérieure au désistement de M e V., le requérant s’est vu reprocher par la cour d’appel de ne pas avoir contacté un autre conseil qui aurait pu solliciter le renvoi.
Aux yeux de la Cour, le délai de dix jours entre le désistement de M e V. et la date d’audience était susceptible de permettre au requérant de désigner un nouveau conseil, lequel aurait pu solliciter de la cour d’appel le renvoi de l’affaire pour lui laisser le temps de la préparer. Or, il apparaît que le requérant n’a pas mis ce délai à profit à cette fin, et ce alors même qu’il avait déjà parfaitement conscience des carences de M e V. (paragraphe 9 ci ‑ dessus).
La Cour relève d’ailleurs, avec le Gouvernement, que le requérant, qui n’était pas incarcéré, n’invoque aucune difficulté particulière à laquelle il aurait été confronté et qui l’aurait empêché de s’informer et de contacter un avocat ( a contrario , Katritsch , précité, § 33).
Or, elle considère que si les demandes de renvoi accompagnées de justificatifs objectifs doivent non seulement être effectivement examinées par les juridictions internes, mais également donner lieu à une réponse motivée, celles qui sont infondées ou qui ne reposent que sur de simples affirmations non étayées de l’« accusé » sont assurément préjudiciables à la bonne administration de la justice.
Pareille considération s’impose d’autant plus si les juridictions internes sont amenées à mettre en balance les différents intérêts en présence. Ainsi, en l’espèce, outre les impératifs d’une bonne administration de la justice, les juges ont dû tenir compte du fait que la partie civile, à qui les juges de première instance avaient accordé une indemnité provisionnelle, s’opposait au renvoi. 36. À cela s’ajoute que, malgré le rejet de sa demande de renvoi, le requérant a été mis en mesure de se défendre. En effet, il ressort explicitement de l’arrêt d’appel que l’intéressé a été entendu en ses explications. Il est ainsi précisé qu’il a pu développer les raisons de sa demande de renvoi et exposer les motifs de son appel, avant d’être interrogé par les juges. De plus, après le rapport présenté par le président, il a fait valoir ses objections et ses critiques.
Partant, compte tenu des circonstances de l’espèce, la Cour conclut que les autorités n’ont pas porté atteinte au droit du requérant à l’assistance d’un avocat garanti par l’article 6 § 3 c) de la Convention.
Il s’ensuit qu’il n’y a pas eu violation de cette disposition. II.
SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES
39. Le requérant se plaint également de différentes atteintes aux articles 3, 5 et 6 de la Convention concernant le déroulement de la procédure.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Partant, cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 3 c) et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 juillet 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Mark Villiger Greffière Président