ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3549/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3549/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele
cauzei.
Obiectul
excepției de nelegalitate și procedura derulată în fața
primei instanțe
p
rin încheierea din
data de 14 iulie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 5
București, a fost învestită, în primă instanță, Curtea
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a certificatului de
atestare a dreptului de proprietate din 3 aprilie 1995, emis de M.E.C.M.A. în
favoarea SC E. SA.
În motivarea
excepției de nelegalitate, reclamantul a arătat că terenul
nominalizat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost
dobândit în baza Decretului de expropriere nr. 126 din 27 aprilie 1976, cu
scopul construirii unei școli profesionale pe lângă SC E. SA, scop
care nu a fost niciodată atins, pentru că școala nu a fost
construită, iar ulterior a fost emis Decretul nr. 45/1986 prin care au
fost expropriate mai multe suprafețe de teren care au aparținut unor
persoane fizice, decret care a produs efecte juridice, prin construirea în
zonă a unor blocuri.
Prin întâmpinarea
formulată în cauză, intimata - pârâtă SC E. SA a invocat
excepțiile tardivității excepției de nelegalitate, lipsei
de interes și a lipsei calității procesuale active, iar pe fond
a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar printr-o
cerere distinctă a chemat în garanție A.V.A.S..
Hotărârea
Curții de Apel
Curtea de Apel București,
secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin
sentința nr. 285 din 19 ianuarie 2009, a respins excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 3 aprilie 1995,
ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța
această soluție, prima instanță a reținut, în
esență, următoarele:
Excepția de
nelegalitate a fost invocată în cadrul unui litigiu de fond funciar, în
care reclamantul a formulat plângere împotriva încheierii de C.F. din 14
aprilie 2009 prin care O.C.P.I București sector 5 a admis cererea de înscriere a referatului de suprapunere din 23 martie 2009 emis de O.C.P.I București
Serviciul de Cadastru.
Instanța în
fața căreia s-a ridicat excepția trebuie să
soluționeze cauza fără a ține seama de actul a cărui
nelegalitate a fost constatată, or acest lucru nu ar conduce la radierea
certificatului în cartea funciară, pentru că opozabilitatea care se
face prin sistemul de carte funciară este erga omnes, iar ca efect al
excepției de nelegalitate, actul rămâne valabil față de
terți, hotărârea judecătorească irevocabilă prin care
s-a constatat nelegalitatea unui act producându-și efectele doar între
părțile procesului, în sensul că judecătorul cauzei nu va
ține cont de actul respectiv.
Astfel, Biroul de
carte funciară nu poate să dispună radierea certificatului doar
în ceea ce îl privește pe reclamant, în ipoteza în care s-ar admite
excepția și se menține înscrierea în ceea ce îi privește pe
terți, față de care certificatul rămâne valabil.
A mai reținut
că fiul reclamantului, V.M.A., a dobândit la 14 iulie 2007 o parte din
terenul înscris în certificatul de atestare, prin acte de vânzare
cumpărare succesive, iar în anul 2003 s-a solicitat anularea
aceluiași certificat de atestare, cerere care a fost respinsă,
hotărârea fiind definitivă și irevocabilă. Aceeași
soluție a fost dată și în acțiunea privind constatarea
nulității absolute a aceluiași certificat de atestare a
dreptului de proprietate (sentința nr. 486/2009 a Curții de Apel
București), introdusă de succesorul cu titlu particular, V.M.A., anterior
donației unei părți din suprafața de teren situată în,
sector 5, reclamantului. De altfel, aceeași excepție și
împotriva aceluiași act a fost invocată și în Dosarul nr. 31521/3/2008
al Curții de Apel București, hotărârea, de asemenea, rămânând
irevocabilă.
Așa fiind,
instanța de fond a avut în vedere faptul că nu este posibilă
cenzurarea pe calea excepției de nelegalitate a unui act, pe fondul
său, în condițiile în care titularul acțiunii a pierdut calea
acțiunii directe și deci a pierdut posibilitatea anulării
actului, instanța de judecată pronunțându-se irevocabil în acest
sens, cu atât mai mult, cu cât se urmărește ca prin invocarea acestei
excepții să se dispună radierea dreptului de proprietate din
cartea funciară și înlăturarea efectului de opozabilitate „erga
omnes”.
Recursul declarat în
cauză
î
mpotriva acestei sentințe
a declarat recurs reclamantul V.C.T., întemeiat pe prevederile art. 304/1 C.
proc. civ., invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004.
Recurentul-reclamant
a arătat că soluția de respingere ca inadmisibilă a
excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de
proprietate, emis la 3 aprilie 1995, este nelegală, întrucât instanța
trebuia să se pronunțe pe fondul acestei excepții.
În criticile aduse
hotărârii instanței de fond, recurentul a arătat în motivele de recurs
că instanța a făcut o analiză a excepției de
nelegalitate prin prisma instanței de drept comun, respectiv
Judecătoria sectorului 5 București, în fața căreia s-a
invocat excepția, or această excepție ar fi fost
inadmisibilă în condițiile în care temeiul de drept ar fi fost altul
decât Legea nr. 554/2004. Totodată, a adus critici și în ceea ce
privește cadrul procesual fixat de instanța de apel, arătând
că acesta a fost depășit, încălcându-se și principiul
disponibilității părților, pentru că s-a substituit
instanței de fond, depășindu-și competența și
atribuțiile conferite de Legea nr. 554/2004.
În ce privește
referirile în motivarea sentinței cu privire la litigiile care au avut loc
pe rolul instanțelor în legătură cu actul administrativ atacat, recurentul
arată că acestea nu exonerează instanța de la analizarea
excepției cu care a fost învestită.
Recurentul a
solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre
rejudecare la aceeași instanță, pentru soluționarea pe fond
a excepției de nelegalitate.
Prin
întâmpinarea formulată în cauză, intimata - pârâtă SC E. SA a solicitat
respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate.
II.
Considerentele
Înaltei Curți asupra recursului
Examinând
sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurrent, a
apărărilor cuprinse în întâmpinare și în raport de
dispozițile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul
este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
Potrivit
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin
Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al
excepției invocate) „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu
caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi
cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție, din
oficiu sau la cererea părții interesate”, iar potrivit art. 2 alin.
(2) teza finală din Legea nr. 262/2007 „Excepția de nelegalitate
poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 în forma sa
inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin
raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului
administrativ.”
Însă, prin
raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica C.E.D.O.
precum și la reglementările comunitare și jurisprudența
Curții de Justiție de la Luxemburg, aceste dispoziții trebuie
înlăturate în măsura în care ele permit cenzurarea fără
limită în timp, pe calea incidentală a excepției de
nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că
aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale
și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real al
drepturilor fundamentale ale omului.
Cu privire la
raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 alin.
(2) din Constituția României, instituie, în situația în care
există un conflict între legile naționale și normele cuprinse în
pactele și tratatele internaționale la care România este parte,
regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor
internaționale (mai puțin în situația existenței unor
dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern).
Astfel, rezultă
că judecătorul național este cel ce aplică direct și
nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaționale, având
și rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție,
cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul
intern cu reglementările și jurisprudența comunitară.
Din această
perspectivă, judecătorul național, în calitate de prim
judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are
obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestei Convenții,
asigurându-le preeminența deplină și efectivă
față de orice altă prevedere contrară din legislația
națională, fără să fie nevoie să aștepte
abrogarea acesteia de către legiuitor.
Așa fiind,
Înalta Curte, potrivit jurisprudenței sale în această materie,
apreciază că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea 554/2004
care permit repunerea în discuție, în mod repetat și fără
limită de timp, a legalității oricărui act administrativ cu
caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă
principiile fundamentale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului cu
privire la dreptul la un proces echitabil, precum și prevederile Cartei
Drepturilor Fundamentale ale U.E. referitoare la principiul
securității raporturilor juridice și contravin jurisprudenței
C.E.D.O. și a Curții de Justiție de la Luxemburg exprimată în situații juridice similare, cu atât mai mult cu cât în
privința actelor administrative individuale admiterea excepției de
nelegalitate produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu
anularea actului.
Dar, chiar dacă
admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului
administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost
invocată excepția, beneficiarul actului administrativ constitutiv sau
constatator de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața
instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului afirmat.
Concluzionând,
instanța de control judiciar constată că, așa cum corect a
reținut și prima instanță, în speță, certificatul
de atestare a dreptului de proprietate atacat este emis în anul 1995, anterior
Legii nr. 554/2004, astfel că nu poate forma obiect al cenzurii
instanței de contencios administrativ pe calea excepției, expirarea
termenelor pentru contestarea lui pe calea acțiunii directe
constituindu-se într-un fine de neprimire.
În privința
criticilor aduse de către recurent cadrului procesul fixat, acestea nu pot
fi primite, întrucât instanța de fond a stabilit în mod corect cadrul
procesual conform legii.
În raport de cele
arătate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc.
civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de V.C.T. împotriva sentinței civile nr. 285 din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi 15 iulie 2010.