ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 518/2018

Asupra contestației de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin Sentința penală nr. 324/PI din data de 8 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală în baza art. 107 alin. (1) raportat la art. 103 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 modificată și completată, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

S-a dispus executarea mandatului european de arestare emis de către Tribunalul Penal 24 din Barcelona - Spania, în dosarul - Proceduri de executare nr. x/2014, pe numele persoanei solicitate A., precum și predarea acestuia către autoritățile judiciare din Spania.

S-a constatat că persoana solicitată nu a consimțit la predarea sa autorităților judiciare din Spania și nu a renunțat la beneficiul regulii specialității.

În baza art. 103 alin. (10) din Legea nr. 302/2004 modificată, s-a menținut starea de arest a persoanei solicitate A., dispusă prin mandatul de arestare nr. x/PI/ME din 29 aprilie 2018, pe o perioadă de 30 zile începând cu data de 8 mai 2018, până la data de 6 iunie 2018, inclusiv, în vederea predării către autoritățile judiciare din Spania.

S-a reținut că prin cererea formulată de autoritățile judiciare din Spania, comunicată prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 29 aprilie 2018 sub număr de Dosar x/2018, s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Tribunalul Penal 24 din Barcelona - Spania, în dosarul - Proceduri de executare nr. x/2014, pe numele persoanei solicitate A. în vederea executării unei pedepse de 1 an și 7 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea unor infracțiuni contra proprietății.

Prin încheierea de ședință din data de 29 aprilie 2018, în temeiul art. 101 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004 s-a dispus admiterea propunerii formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și arestarea provizorie a persoanei solicitate A. pe o durată de 15 zile, începând cu data de 29 aprilie 2018, până la data de 13 mai 2018 inclusiv, cauza fiind amânată în vederea depunerii de către parchet a traducerii mandatului european de arestare în limba română.

De asemenea, s-a reținut că la data de 7 mai 2018, a fost depusă la dosar traducerea în limba română a mandatului european de arestare emis de Tribunalul Penal 24 din Barcelona - Spania, în dosarul - Proceduri de executare nr. x/2014, pe numele persoanei solicitate A.

Din cuprinsul mandatului european de arestare s-a reținut că numitul A. la data de 30 iunie 2013, împreună cu numitul B., în timp ce se aflau pe strada Roger De Lluria din Barcelona, s-a prezentat în fața numitei C. ca fiind polițist, fiind îmbrăcat cu haine similare cu uniformele forțelor de poliție.

La rândul său, numitul B. era îmbrăcat în haine turistice și a solicitat victimei informații despre Sagrada Familia.

Numitul A., pentru a convinge victima că este polițist, i-a arătat un portofel, pe care l-a deschis și l-a închis rapid, după care i-a cerut documentele de identificare. Totodată, numitul A. a procedat la inspectarea poșetei numitei C., încercând să sustragă un telefon, pe care nu l-a luat întrucât a fost avertizat de către complice că poliția se află în apropiere.

S-a apreciat că faptele astfel descrise întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de uzurpare a unei calități oficiale prev. de art. 402 C. pen. spaniol și furt prev. de art. 234 C. pen. spaniol.

S-a arătat că în ședința publică din 8 mai 2018, persoanei solicitate A. i s-a adus la cunoștință conținutul mandatului european de arestare, iar din declarația dată în fața instanței la termenul de judecată din aceeași dată, se reține că persoana solicitată a arătat că nu dorește să fie predată autorităților judiciare din Spania și că nu renunță la beneficiul regulii specialității.

Analizând sesizarea formulată și actele depuse, s-a constatat că sunt respectate dispozițiile art. 86 din Legea nr. 302/2004 referitoare la conținutul și forma mandatului european de arestare.

Astfel, faptele reținute în sarcina persoanei solicitate și prevăzute de C. pen. spaniol sunt prevăzute și de legea penală română în dispozițiile art. 258 C. pen. și art. 228 C. pen.

De asemenea, durata pedepsei ce urmează a fi executată este mai mare de 1 an închisoare (1 an și 7 luni închisoare), nefiind formulate nici un fel de obiecții privind identitatea.

Totodată, termenul de prescripție a executării pedepsei nu este împlinit.

Instanța a reținut că persoana solicitată nu și-a dat consimțământul pentru a fi predată organelor judiciare spaniole, situație în care s-a analizat existența unor motive de refuz al executării.

Raportându-se la dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a constatat că nu există niciun motiv obligatoriu de refuz al executării mandatului european de arestare emis de autoritățile spaniole.

De asemenea, s-a constatat că nu sunt îndeplinite nici condițiile referitoare la motivele opționale de refuz al executării mandatului european de arestare emis de autoritățile spaniole. Numitul A. a invocat, pentru a justifica lipsa consimțământului de predare, faptul că este bătrân, bolnav, iar familia sa se află în România, neavând posibilitatea să-l viziteze în Spania.

Instanța a mai constatat că, într-adevăr, numitul A. este cetățean român, însă, raportându-se la fișa de cazier judiciar a acestuia, observă împrejurarea că în perioada cuprinsă între anii 2013 - 2017 persoana solicitată a suferit multiple condamnări în străinătate, fiind condamnat la pedepse cu închisoarea de către autoritățile judiciare din Spania, Italia și Germania. Aceste pedepse au fost executate în statele emitente, fără ca numitul A. să fi solicitat transferul executării în România.

Mai mult decât atât, chiar persoana în cauză a precizat că a plecat din România de mai mulți ani, reîntorcându-se abia în luna noiembrie 2017, după ce a executat o pedeapsă privativă de libertate în Germania.

În acest context, legăturile personale ale numitului A. cu statul român și cu familia sa nu par a fi atât de puternice încât să justifice refuzul executării unui mandat european de arestare, ținând seama și de principiul statuat de art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2007 privind necesitatea executării mandatului european de arestare.

Ca atare, instanța a apreciat că în prezenta cauză nu este incident niciunul din motivele opționale de refuz al executării.

S-a mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunțată în lipsă, dacă persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în orice alt mod cu privire la data și locul ședinței de judecată care a condus la hotărârea pronunțată în lipsă, predarea persoanei solicitate va fi acordată dacă autoritatea judiciară emitentă garantează că persoana care face obiectul mandatului european de arestare are posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezența sa.

Însă, în ceea ce îl privește pe numitul A., după cum rezultă din informațiile comunicate de către autoritățile spaniole, acesta a fost citat personal la data de 1 iulie 2013, și-a angajat un avocat care l-a reprezentat în timpul procesului și a primit personal hotărârea de condamnare la data de 6 mai 2014.

În acest context, instanța a considerat că predarea persoanei urmărite nu se impune a fi supusă condiției cuprinsă în dispozițiile art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Împotriva acestei încheieri, a formulat contestație persoana solicitată A.

A solicitat admiterea contestației, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, întrucât instanța de fond trebuia să solicite hotărârea de condamnare din Spania și, pe cale incidentală, să fi recunoscut această hotărârea străină și apoi să procedeze la analizarea măsurilor opționale sau obligatorii de executare a pedepsei în România.

Totodată, persoana solicitată A. a arătat că este nevinovat, are familia în România și o vârstă înaintată.

Înalta Curte, examinând contestația formulată de persoana solicitată A., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că aceasta este nefondată pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

Prealabil, se apreciază că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, întrucât nu s-a solicitat recunoașterea hotărârii penale străine decât, pe cale incidentală.

Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicitată arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Alin.(2) al acelui text statuează că "mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. x din 1 din 18 iulie 2002."

Din economia dispozițiilor legale cuprinse în legea specială, art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004 care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanței române în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz ale predării pe care aceasta le invocă.

Cât privește conținutul și forma mandatului european de arestare, acestea sunt prevăzute în art. 86 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare trebuind să conțină, pe lângă celelalte elemente stipulate în mod expres, și indicarea existenței unei hotărâri judecătorești definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătorești având același efect, care se încadrează în dispozițiile art. 88 și art. 96 din prezenta lege.

Analizând actele și lucrările cauzei, se constată că sunt îndeplinite cerințele legii privind conținutul și forma mandatului european de arestare, dat fiind faptul că autoritățile judiciare spaniole au menționat că solicitarea adresată autorităților judiciare române se bazează pe mandatul european de arestare emis emis de Tribunalul Penal 24 din Barcelona - Spania, în dosarul - Proceduri de executare nr. x/2014, față de cetățeanul român A.

Totodată, se constată că nu a fost identificată vreuna din situațiile prevăzute de art. 98 alin. (1) și 2 din Legea nr. 302/2004 republicată care să constituie motiv obligatoriu sau opțional de refuz de executare, iar persoana solicitată nu a formulat obiecțiuni cu privire la identitate.

Cu privire la critica contestatorului persoană solicitată sub aspectul reținerii de către instanța de fond a inexistenței unor motive opționale de refuz prev. de art. 98 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 - republicată, s-a arătat că are o vârstă înaintată, este bolnav iar familia sa se află în România Înalta Curte constată că persoana solicitată este într-adevăr cetățean român dar nu se justifică refuzul executării mandatului european de arestare emis de autoritățile spaniole în condițiile în care acesta a fost plecat din România în perioada 2013 - 2017, fiind condamnat în străinătate la pedepse cu închisoarea de autoritățile judiciare din Spania, Italia și Germania, fără ca persoana solicitată să fi solicitat transferul executării în România, context în care nu se poate reține că are legături apropiate cu familia.

Față de natura infracțiunilor menționate în mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A. (uzurpare a unei calități oficiale prev. de art. 402 C. pen. spaniol și furt prev. de art. 234 C. pen. spaniol, reținându-se că - numitul A. la data de 30 iunie 2013, împreună cu numitul B., în timp ce se aflau pe strada Roger De Lluria din Barcelona, s-a prezentat în fața numitei C. ca fiind polițist, fiind îmbrăcat cu haine similare cu uniformele forțelor de poliție; la rândul său, numitul B. era îmbrăcat în haine turistice și a solicitat victimei informații despre Sagrada Familia; numitul A., pentru a convinge victima că este polițist, i-a arătat un portofel, pe care l-a deschis și l-a închis rapid, după care i-a cerut documentele de identificare; totodată, numitul A. a procedat la inspectarea poșetei numitei C., încercând să sustragă un telefon, pe care nu l-a luat întrucât a fost avertizat de către complice că poliția se află în apropiere -, Înalta Curte apreciază că măsura instanței de fond de a dispune punerea în executare a mandatului european de arestare cu consecința menținerii arestării preventive și predării persoanei solicitate către autoritățile judiciare spaniole este întemeiată.

Totodată, se constată că faptele reținute în sarcina persoanei solicitate au echivalent în C. pen. român, respectiv dispozițiile art. 258 și art. 228 C. pen.

Prin urmare, instanța de control judiciar, în acord cu judecătorul primei instanței, constată că mandatul european de arestare conține informațiile prevăzute de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 88 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, precum și că nu există în cauză niciun motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, dintre cele prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2014.

Referitor la susținerile persoanei solicitate conform cărora este nevinovat sunt aspecte care nu pot constitui motiv de refuz la predare, întrucât nu se regăsesc printre cazurile limitativ prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004, întrucât în cadrul procedurii punerii în executare a mandatului european de arestare, instanța de judecată nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate vizând fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competența să se pronunțe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

S-a arătat că în același sens Curtea Constituțională (Decizia nr. 1.290 din 14 octombrie 2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 749 din 10 noiembrie 2010) a statuat că autoritatea judecătorească română chemată să execute un mandat european de arestare poate hotărî asupra predării, dar nu poate să se pronunțe cu privire la temeinicia măsurii preventive sau a hotărârii judecătorești pronunțate în statul solicitant. Contestarea temeiniciei acesteia, deci a hotărârii judecătorești pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene, se va face în statul în care s-a emis hotărârea respectivă, unde persoana solicitată va beneficia de toate garanțiile procesuale existente.

Rațiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura garanția că infractorii nu se pot sustrage justiției, el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în fața justiției statului emitent, pentru instrumentarea procedurilor penale.

În cadrul acestei proceduri, reglementată printr-o lege specială, instanța de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competența să se pronunțe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște, asupra arestării și predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, la identificarea persoanei solicitate, la existența dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau dacă există situații ce se constituie în motive de refuz. A proceda altfel ar însemna să se încalce principiul recunoașterii și încrederii reciproce, ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În conformitate cu dispozițiile art. 5, paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5, paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

De asemenea, nu s-a depășit durata rezonabilă a măsurii arestării provizorii având în vedere că a fost dispusă la data de 8 mai 2018, în raport de dispozițiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora durata totală a arestării provizorii este de maxim 180 de zile.

Susținerea persoanei solicitate în sensul că s-au încălcat dispozițiile privitoare la caracterul echitabil al procesului, nu poate fi reținută în speță, întrucât prima instanță a făcut o analiză corectă a cauzei, atât a normei interne, cât și a normelor europene și a jurisprudenței în materie a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constatând că încheierea atacată este legală și temeinică, în baza art. 4251alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 324/PI din data de 8 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 105 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 324/PI din data de 8 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală.

Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 105 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 mai 2018.

Procesat de GGC MM