ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1387/2020

Ședința publică din data de 7 iulie 2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 31.10.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., următoarele:

- obligarea pârâtei la plata remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta pensiunii pe care o administrează, în perioada 1.10.2014 - 30.09.2017;

- obligarea pârâtei la plata penalităților legale de întârziere în plată a obligațiilor, ce vor fi actualizate până la data achitării integrale a remunerației;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 8/1996, deciziile ORDA nr. 399/2006, nr. 189/2013, nr. 10/2016 și nr. 120/2016.

La data de 08.12.2017, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat: excepția necompetenței teritoriale, excepția inadmisibilității cererii, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive.

La aceeași dată, a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că art. VII din autorizația licență neexclusivă din 15.06.2007 este nelegală și abuzivă, deoarece este o clauză abuzivă care permite în mod arbitrar să fie prelungită sine die chiar și în condițiile intervenirii legislației care modifică temeiul inițial de acordare a autorizației.

Prin încheierea de ședință din 05.04.2018, tribunalul a respins excepția necompetenței teritoriale, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și excepția lipsei calității procesuale active, calificând drept apărări de fond celelalte excepții invocate prin întâmpinare.

Prin sentința nr. 1100 din 31.05.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a anulat, ca netimbrată, cererea reconvențională; a admis, în parte, cererea principală și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2281 RON, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 1.10.2014 - 30.09.2017 și la plata sumei de 1258,92 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 25.09.2017, plata penalităților de întârziere de la data de 26.09.2017 până la pronunțarea hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 974/12.06.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței menționate, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Brașov, secția civilă.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Instanța de apel, în mod greșit, a apreciat faptul că din cuprinsul autorizațiilor/licențelor neexclusive nu rezultă locul executării obligației de a achita remunerația datorată.

Potrivit clauzei I din acestea, plata urmează a fi efectuată către A., care are contul bancar deschis la C. la sediul din București. Astfel, instanța locului de executare prevăzut în contractul dintre părți pentru executarea obligației debitoarei este Tribunalul București.

Întrucât art. 113 alin. (3) C. proc. civ. prevede o competență alternativă, organismul de gestiune colectivă avea posibilitatea, ca în temeiul prevederilor autorizațiilor/licențelor neexclusive, să aleagă instanța competentă să soluționeze prezenta cauză. Or, prin decizia Curții de Apel București nu se acordă valență juridică prevederilor contractuale dintre cele două părți.

Pe de altă parte, la nivelul Tribunalului București și Curții de Apel București s-au constituit complete specializate pentru dosarele care au ca obiect valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, complete care nu se regăsesc și la instanțele din alte județe. Specificitatea materiei drepturilor de conexe dreptului de autor este un motiv suplimentar pentru ca aceste cauze să rămână în competența Tribunalului București.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 12 mai 2020, completul de filtru a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant, a netimbrării recursului, a tardivității declarării recursului și a nulității recursului, invocate de intimata pârâtă prin întâmpinare.

Totodată, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. și, constatând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 493 alin. (5) sau 6 C. proc. civ., a făcut aplicarea alin. (7) al aceleiași norme, fixând termen în ședință publică, pentru judecata pe fond a recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Se impune precizarea că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut temeiul contractual al pretențiilor deduse judecății, în considerarea autorizațiilor/licențelor neexclusive încheiate în anul 2007, iar drept consecință a făcut trimitere, pentru ipoteza în care competența s-ar stabili potrivit dispozițiilor legale aplicabile ratione temporis, și la vechiul C. civ.

Recurenta nu a formulat critici pe aceste aspecte, astfel încât considerentele instanței de apel nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs.

În schimb, recurenta - reclamantă a susținut că din conținutul autorizațiilor/licențelor neexclusive, pe temeiul cărora s-au fundamentat pretențiile deduse judecății în prezenta cauză, rezultă că instanța locului prevăzut în contractul dintre părți pentru executarea obligației debitoarei este Tribunalul București, cu atât mai mult cu cât la nivelul acestei instanțe funcționează complete specializate în proprietate intelectuală.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt nefondate, în condițiile în care instanța de apel a apreciat în mod corect că art. 113 pct. 3 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Clauza în discuție este formulată în următorii termeni:

"Utilizatorul plătește o remunerație pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora în schimbul autorizației acordate de A., ca unic organism de gestiune și administrare a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți, cu sediul în București, (...), cont (…) deschis la C. (...)".

Întrucât utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora are loc în schimbul autorizației acordate de organismul de gestiune colectivă, se poate prezuma că remunerația cuvenită titularilor pentru utilizare trebuie plătită prin intermediul acestui organism.

Atare prezumție nu este suficientă pentru atrage incidența art. 113 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia, în afară de instanțele prevăzute de art. 107- 112, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, este competentă și instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației.

După cum în mod corect a arătat instanța de apel, această normă are în vedere situația în care locul executării este menționat în mod expres în contract, în caz contrar, fiind aplicabilă norma de drept comun referitoare la competența teritorială, anume dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Mențiunea explicită privind locul plății remunerației cuvenite titularilor de drepturi conexe de autor era necesară avându-se în vedere dispozițiile art. 1104 din vechiul C. civ., în conformitate cu care plata trebuie făcută la locul arătat în convenție, iar în celelalte cazuri urmează a fi făcută la domiciliul debitorului, fiind cherabilă. În acest context, în măsura în care părțile ar fi urmărit a nu se aplica dispozițiile art. 1104 alin. (3), ar fi stipulat în mod expres locul plății.

Or, o asemenea mențiune nu există în convenție și nici nu se poate considera că părțile au intenționat ca elementele clauzei în discuție să releve locul executării, în sensul art. 113 pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, atât sediul, cât și contul bancar, sunt atribute de identificare ale persoanei juridice, menționarea lor în cuprinsul autorizației putând fi înțeleasă în acest scop.

Pe de altă parte, indicarea contului intimatei și a băncii la care este acesta este deschis nu impune în mod necesar constatarea potrivit căreia locul plății ar fi cel în care s-ar afla banca respectivă. În cuprinsul autorizațiilor se precizează doar denumirea băncii, fără ca aceasta să fie localizată.

În același timp, atare mențiune deschide, eventual, debitorului posibilitatea de a opta pentru creditarea contului bancar prin mijloace de plată adecvate, cu efecte în privința datei plății, dar fără a echivala cu o convenție expresă în privința locului plății. Or, în absența acesteia, împrejurarea că plata se consideră efectuată la data creditării contului creditorului este lipsită de relevanță, urmând a se aplica dispozițiile art. 1104 alin. (3) C. civ.

Nu poate fi primit nici argumentul recurentei referitor la completele specializate în materia proprietății intelectuale, întrucât existența acestora la nivelul instanțelor din București interesează exclusiv stabilirea competenței materiale procesuale, nu și competența teritorială, în legătură cu care sunt relevante prevederile art. 107 și art. 113 C. proc. civ.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a stabilit incidența în cauză a dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 974A din 12 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 iulie 2020.