ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1026/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 07 septembrie 2020, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, reclamanții A., B., C. și D. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 953 din 02 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 29 septembrie 2020 și repartizat, aleatoriu, spre soluționare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, încadrată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să facă o corectă aplicare a principiilor în materia bunei-credințe, cu interpretarea corectă a întregului probatoriu administrat, iar în ceea ce privește motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, au solicitat ca instanța să admită recursul și să reducă corespunzător aceste cheltuieli.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, cu ignorarea regulilor în materia bunei-credințe a terțului dobânditor, precum și a teoriei aparenței în drept.

În decizia recurată s-a reținut că terțul dobânditor este prezumat de bună-credință dacă a făcut dovada elementelor precizate în art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, respectiv dacă "la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală".

Or, terțul dobânditor va trebui să facă nu numai dovada elementelor menționate în art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, ci și dovada tuturor celorlalte elemente din latura materială a aparenței, întrucât teoria aparenței include nu numai ideea de bună-credință, ci și ideea de eroare comună și invincibilă.

Astfel, buna-credință nu se întemeiază numai pe existența titlului, ci și pe verificări exigente ale titlului proprietarului aparent.

Instanța de fond a reținut că, în ziua în care a fost emis titlul de proprietate nr. x din 16 iunie 2011, s-a făcut și înscrierea în cartea funciară pe numele E., iar la câteva zile a fost transmis dreptul de proprietate către F., însă instanța de apel nu a mai menținut aceste considerente și a apreciat că verificarea cuprinsului cărții funciare este suficientă pentru a înlătura principiul de drept nemo plus iuris ad allium transferre protest, quam ipse habet. Instanța nu a avut în vedere nici standardul unui cumpărător exigent, considerând că acesta nu trebuia să facă verificări suplimentare, reținând în considerentele hotărârii că "la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22 iulie 2011 apelanta-pârâtă s-a întemeiat pe înscrierea ca proprietar în cartea funciară a vânzătoarei F.".

Recurenții au opinat că un cumpărător diligent ar fi trebuit să facă verificări cu privire la titlul de proprietate, ocazie cu care ar fi constatat că exista hotărârea Comisiei județene Buzău nr. 347/2006, unde la poziția 1 anexa 37 este validată suprafața de 47 ha în favoarea reclamanților, și că existau procesele-verbale de punere în posesie pentru această suprafață, în favoarea reclamanților, iar de pe terenul respectiv s-a exploatat masa lemnoasă.

Fiind o suprafață mare ca întindere, de categorie pădure, era obligatorie, potrivit art. 10 din Codul silvic în vigoare la acea dată, administrarea și asigurarea serviciilor silvice în toate pădurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice.

În speță, serviciile silvice pentru cele 47 de ha, care au fost reconstituite recurenților prin H.G. nr. 347/2006, erau asigurate de către Ocolul silvic Nehoiasu, aspect cunoscut, deoarece în contractul de vânzare-cumpărare s-a făcut mențiune că terenul care se vinde se află în administrarea acestui ocol silvic.

În mod greșit, instanța a apreciat că procesele-verbale de punere în posesie, hotărârea Comisiei județene Buzău nr. 347/2006 și contractul nr. x/2008 nu puteau fi cunoscute de către pârâtă, deși hotărârea Comisiei județene de validare a dreptului de proprietate este un act public, iar procesele-verbale de punere în posesie eliberate de pe urma defuncților G. și Elena, în data de 20 noiembrie 2006, pentru suprafața de 31,93 ha pădure, în data de 12 februarie 2008, pentru suprafața de 12,6 ha și 2,47 ha pădure, au intrat în circuitul civil prin valorificarea la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de masă lemnoasă nr. 800 din 07 martie 2008, toate aceste documente fiind înregistrate la Ocolul silvic Nehoiasu.

În susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenții au învederat că, printr-o aplicare greșită a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel i-a obligat la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de onorariu de avocat, fără a ține cont de criteriile prevăzute de acest text legal, respectiv de valoarea sau complexitatea cauzei, activitatea desfășurată de avocat și circumstanțele cauzei.

Prin întâmpinarea depusă în termen legal, recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L. a invocat excepția netimbrării recursului și excepția lipsei calității de reprezentant pentru reclamanți, arătând că recursul declarat de reclamanți nu este timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 3294 RON, calculată conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, și că, deși este semnat de avocat, nu este atașată, la dosar, dovada calității de reprezentant a avocatului care a semnat cererea. De asemenea, pârâta a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanți, arătând că motivele nu se încadrează în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar criticile formulate vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, fapt ce conduce la neîncadrarea acestora în motivele de casare prevăzute expres de lege și la nulitatea recursului.

Pârâta a mai susținut că prin Decizia RIL nr. 3/2020 s-a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, pârâta a solicitat anularea recursului declarat de reclamanți, având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac, care nu are caracter devolutiv.

În subsidiar, în ipoteza în care instanța de recurs va aprecia că aspectele invocate de recurenți se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în mod legal, instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

Totodată, în cuprinsul întâmpinării, pârâta a formulat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., arătând că îl formulează în mod subsidiar, în ipoteza în care instanța va admite recursul reclamanților, scopul urmărit prin promovarea recursului incident fiind acela ca, în rejudecare, instanța să fie învestită cu analiza tuturor motivelor de apel invocate de S.C. H. S.R.L., inclusiv a celor care au rămas neanalizate de Curtea de Apel Ploiești sau care au fost respinse în mod nelegal, în vederea asigurării unei judecăți unitare.

S-a mai arătat că instanța de apel a reținut, greșit, că invocarea art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997 încălcă prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. și că este o apărare nouă, împrejurare pentru care nu a analizat acest motiv de apel, producând pârâtei o vătămare, considerentele instanței în acest sens fiind date cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 478 alin. (2) și (4) C. proc. civ., aceste critici subsumându-se motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Contrar raționamentului instanței de apel, invocarea în cererea de apel a art. III alin. (2

4

) din Legea nr. 169/1997 este permisă de dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare."

Recurenta-pârâtă a arătat că invocarea expresă a acestor prevederi în cererea de apel, în acord cu art. 478 alin. (2) C. proc. civ., a fost necesară atât ca o critică față de considerentele instanței de fond, care nu a identificat corect legea aplicabilă, cât și față de invocarea, în mod direct, de către instanța de fond, și fără a pune în discuția prealabilă și contradictorie a părților, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, recurenta-pârâtă a opinat că invocarea prevederilor art. III alin. (2

4

) din Legea nr. 169/1997 nu este o apărare nouă, ci se subsumează apărării formulate de S.C. H. S.R.L. în fața Tribunalului Buzău, potrivit căreia acțiunea reclamanților este lipsită de temei legal în ceea ce privește solicitarea anulării actelor subsecvente, iar invocarea acestor prevederi reprezintă și o explicitare a acestei apărări, permisă în mod expres de prevederile art. 478 alin. (4) C. proc. civ.:

"Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe."

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că nu se mai impune o analiză a excepției uzucapiunii tabulare invocată de S.C. H. S.R.L., în raport de soluția de respingere a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în ipoteza admiterii susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel are obligația de a se pronunța cu privire la toate petitele și motivele care au făcut obiectul cererii de apel, inclusiv asupra excepției uzucapiunii tabulare (conform art. 477 alin. (1) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ.) .

Conchizând, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea acestui motiv de casare, urmând ca, în rejudecare, să se țină cont de toate motivele și argumentele cu privire la incidența art. III alin. (2

4

) din Legea nr. 169/1997, invocate de S.C. H. S.R.L. prin cererea de apel, răspunsul la întâmpinare, notele de ședință și concluziile scrise depuse în fața instanței de apel, în vederea asigurării unei judecăți unitare a cauzei.

La 11 decembrie 2020, recurenții-reclamanți a depus răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte S.C. H. S.R.L., prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate în cuprinsul întâmpinării, întrucât cererea de recurs este legal timbrată, este semnată de reprezentantul convențional, care a depus la dosar, dovada împuternicirii avocațiale și în cuprinsul cererii au fost relevate critici de nelegalitate care pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 14 ianuarie 2021, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul pârâtei S.C. H. S.R.L., invocând excepția inadmisibilității recursul incident, întrucât vizează aspecte ale litigiului care nu au fost atacate prin recursul principal și care au intrat sub autoritatea de lucru judecat la împlinirea termenului de recurs; în continuare, reclamanții au prezentat aspecte cu privire la situația de fapt a litigiului.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reținut că, în opinia raportorului, părțile au deschisă calea de atac a recursului, recursurile sunt legal timbrate, sunt formulate în termen legal și îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității.

S-a mai reținut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru va dispune asupra admisibilității în principiu a recursurilor și va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurenții-reclamanți și de recurenta-pârâtă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum și asupra incidenței dispozițiilor art. 491 coroborate cu cele ale art. 472 alin. (2) C. proc. civ., reținându-se că recurenta-pârâtă a invocat prin întâmpinare excepțiile netimbrării, lipsei calității de reprezentant și nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți, iar recurenții-reclamanți au invocat excepția inadmisibilității recursului incident.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 11 februarie 2021, respectiv la 12 februarie 2021.

Părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Analizând, cu prioritate, excepția netimbrării recursului declarat de reclamanți și excepția lipsei calității de reprezentant pentru reclamanți, invocate de pârâta S.C. H. S.R.L., precum și excepția inadmisibilității recursului incident declarat de pârâta S.C. H. S.R.L., invocată de reclamanți, Înalta Curte urmează a le respinge pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția netimbrării recursului declarat de recurenții-reclamanți, se constată că prin rezoluția de primire din data de 12 octombrie 2020, completul de filtru a pus în vedere recurenților-reclamanți că datorează taxă judiciară de timbru în cuantum de 3293,61 RON, în temeiul dispozițiilor art. 3 lit. f) coroborate cu cele ale art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

La data de 26 octombrie 2020, recurenții-reclamanți A., D. și B. au formulat cerere de ajutor public judiciar, iar la data de 09 noiembrie 2020 au depus, la dosar, chitanța seria x/2020 nr. x din 06 noiembrie 2020 privind achitarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 3294 RON, arătând că cererea de ajutor public judiciar rămâne, astfel, fără obiect.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 11 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul asociat, a fost respinsă cererea de ajutor public judiciar formulată de petenții A., D. și B., ca rămasă fără obiect.

Prin urmare, întrucât recurenții-reclamanți au depus, la dosar, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță, potrivit chitanței seria x/2020 nr. x din 06 noiembrie 2020, Înalta Curte va respinge excepția netimbrării recursului declarat de recurenții-reclamanți, invocată de pârâta S.C. H. S.R.L. .

Referitor la excepția lipsei calității de reprezentant al recurenților-reclamanți, Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât, astfel cum s-a reținut și prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate în cauză, cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți este semnată de avocat I., care, în temeiul art. 151 alin. (2) C. proc. civ., a depus, la dosar, în original, împuternicirea avocațială seria x nr. x/2020, aflată la dosarul de recurs.

Cu privire la excepția inadmisibilității recursului incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L., invocată de recurenții-reclamanți, motivat de faptul că recursul incident vizează aspecte ale litigiului care nu au fost atacate prin recursul principal și care au intrat sub autoritatea de lucru judecat la împlinirea termenului de recurs, Înalta Curte urmază a o respinge, având în vedere considerentele Deciziei nr. 14 din 22 iunie 2020, pronunanță de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 875 din 25 septembrie 2020, potrivit cu care "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 472 și art. 491 din C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluții cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate și/sau considerentele acesteia."

Examinând recursul declarat de recurenții-reclamanți, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția nulității recursului, invocată de pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, prin decizia nr. 953 din 2 iulie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. H. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 867 din 04 iulie 2019, precum și împotriva tuturor încheierilor pronunțate de Tribunalul Buzău în acest dosar, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, a menținut dispozițiile referitoare la excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei de interes, a admis în parte capătul de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată și a obligat pe intimații-reclamanți la plata în solidar către apelantă a sumei de 23.294 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și parțial onorariu avocațial.

Prin motivele de recurs, recurenții-reclamanți nu au arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată de instanța de apel, ci s-au limitat la prezentarea situației de fapt a cauzei, expunându-și nemulțumirea cu privire la modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză, respectiv procesele-verbale eliberate acestora de pe urma defuncților G. și Elena, certificatul fiscal nr. 216 din 8 martie 2011, emis de Primăria Chiojdu, care a stat la baza vânzării și care nu mai era valabil, întrucât a fost emis la 18 martie 2011, hotărârea Comisiei județene Buzău nr. 347/2006 și contractul nr. x/2008.

Înalta Curte reține că interpretarea probelor administrate de instanțele de fond este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele relevante pentru soluționarea cauzei.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, cu ignorarea regulilor în materia bunei-credințe a terțului dobânditor, precum și a teoriei aparenței în drept, însă, Înalta Curte reține că recurenții au invocat aceste dispoziții legale în mod formal, doar din perspectiva aprecierii probelor, fără a dezvolta, în concret, critici prin care să pună în discuție modul în care instanța de apel a interpretat sau aplicat aceste norme și reguli de drept.

În acest sens, Înalta Curte menționează că simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au criticat obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, însă aceste critici, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 Partea I din 05 martie 2020, țin de netemeinicie și de aprecierea probelor administrate de instanța de fond, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs.

Având în vedere că recurenții-reclamanți nu au arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

În ceea ce privește recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 491 alin. (1) C. proc. civ.:

"Recursul incident și recursul provocat se pot exercita în cazurile prevăzute de art. 472 și art. 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile".

Dispozițiile art. 472 C. proc. civ., aplicabile recursului incident, dispun în sensul că:

"(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

(2) Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

În consecință, în temeiul art. 491 alin. (2) coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în raport de soluția dată cu privire la recursul principal, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L., rămâne fără efect și, în consecință, urmează a fi respins.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul principal declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva deciziei nr. 953 din 02 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și va respinge, ca rămas fără efect, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

În ceea ce privește solicitarea recurentei-pârâte S.C. H. S.R.L. de obligare a recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât pârâta nu a făcut dovada suportării cheltuielilor de judecată, la dosar fiind doar taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, care însă a fost achitată de pârâtă pentru soluționarea recursului incident declarat de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile netimbrării și lipsei calității de reprezentant, invocate de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L..

Respinge excepția inadmisibilității recursului incident, invocată de recurenții-reclamanți.

Anulează recursul principal declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva deciziei nr. 953 din 02 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L. împotriva deciziei nr. 953 din 02 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, ca rămas fără efect.

Respinge cererea formulată de pârâta S.C. H. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2021.