ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1083/2020

Ședința publică din data de 23 iunie 2020

Asupra recursului de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, reprezentată legal prin lichidator B.., în contradictoriu cu pârâții C., și D., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâții la restituirea sumei de 50.000 Euro, plătită cu titlu de avans în baza Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17 noiembrie 2009 de B.N.P. E. din Vaslui, având în vedere că atât Antecontractul din 17.11.2009, cât și Acordul de mediere încheiat la data de 9 septembrie 2010 și care a privit Antecontractul de vânzare-cumpărare din 17.11.2009, au fost denunțate de lichidatorul B.. în mod legal la data de 23.12.2014, aspect ce rezultă din sentința civilă nr. 309/06 mai 2015, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, secția a II-a civilă, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010, rămasă definitivă prin respingerea ca nefondat a recursului promovat de pârâții din prezenta cauză.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192 C. proc. civ., art. 1345 și urm., art. 1.639 și următoarele C. civ.

Prin sentința civilă nr. 434 din 14 aprilie 2016 Tribunalul Vaslui, secția Civilă admis excepția prescripției dreptului la acțiune,fiind respinsă cererea formulată de reclamantă ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 754 din 01 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Iași, s-a admis apelul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 434 din 14 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă, sentință ce a fost schimbată în tot, respingându-se excepția prescripției dreptului la acțiune, cauza fiind înaintată spre rejudecare pe fond aceleiași instanțe.

În urma trimiterii spre rejudecare cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secția Civilă la data de 21.12.2016, sub nr. x/2015*.

Prin sentința civilă nr. 345 din 27 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Vaslui, secția Civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator B., în contradictoriu cu pârâții C. și F. și, în consecință, a obligat pârâții să restituie reclamantei suma de 50000 euro, cu titlu de avans plătit de reclamantă în baza antecontractului nr. x/17.1.2009.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții C. și D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Iași, secția Civilă, prin decizia civilă nr. 616 din 2 octombrie 2017, a admis apelul formulat de pârâții C. și D. împotriva sentinței civile nr. 345 din 27 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în tot și a respins acțiunea.

Curtea de apel a reținut că îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic ilicit, căruia îi sunt aplicabile prevederile C. civ. în vigoare la momentul producerii acestuia, în speță ale C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, conform art. 6 alin. (5) din acest cod și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a C. civ.

Articolul 1348 C. civ. stabilește caracterul subsidiar al acestei instituții, cererea de restituire neputând fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat. În consecință, dacă reclamantul are la dispoziție o altă acțiune în justiție - de pildă una născută dintr-un contract - nu va putea exercita acțiunea în restituire.

Curtea de apel a reținut că - pentru a statua asupra aplicabilității instituției îmbogățirii fără justă cauză - este necesar a se examina raporturile dintre părți, în executarea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 noiembrie 2009 la BNPA G., autentificat sub nr. x.

Prin actul menționat, pârâții s-au obligat să vândă și reclamanta s-a obligat să cumpere jumătate dintr-o casă de vacanță - pensiune turistică - situată în jud. Tulcea, la prețul de 200.000 euro. Din acest preț, 20.000 de euro au fost primiți avans la semnare, iar restul de 180.000 euro urma să fie primit în trei tranșe până la data de 30 noiembrie 2011, dată la care părțile au stabilit că urma să fie semnat contractul de vânzare în formă autentică. Acestui act îi sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864, raportat la art. 6 alin. (2) din Noul C. civ. și art. 3 din Legea nr. 71/2011.

Părțile au convenit la un pact comisoriu de grad IV în cazul în care promitenta-cumpărătoare nu achita sumele la timp, pact comisoriu dublat de o clauză penală, în temeiul căreia promitenții-cumpărători erau îndreptățiți să rețină jumătate din sumele achitate drept avans.

Prin decizia civilă nr. 754/2016 din 01 noiembrie 2016 - pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă în primul ciclu procesual - s-a statuat, cu puterea arătată în articolul 480 alin. (3) partea finală C. proc. civ., că pactul comisoriu de ultim grad (gradul IV) nu și-a produs efectul la data de 31.12.2011 (convenită de părți) doar pentru că debitoarea-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile asumate.

Prin sentința nr. 309/2015, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, a fost admisă excepția tardivității și s-a respins ca tardivă contestația formulată de C. și D. împotriva măsurii lichidatorului judiciar B. în cadrul procedurii falimentului privind pe debitoarea S.C. A. S.R.L.

Raportându-se la art. 430 alin. (1) C. proc. civ. instanța de apel a apreciat neîntemeiată apărarea intimatei care a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 309/2015 a Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, motivat de faptul că hotărârea judecătorului sindic, pronunțată pe excepția tardivității nu are autoritate de lucru judecat, neîndeplinind condițiile alin. (1) din art. 430 citat, astfel încât se poate pune în discuție - în acțiunea de față - modul în care s-a aplicat articolul 86 din Legea nr. 85/2006.

Instanța de prim control judiciar a considerat că art. 86 din Legea nr. 85/2006 nu putea fi aplicat antecontractului în discuție, câtă vreme cauza nu se află în ipoteza un "contract în derulare" în accepțiunea acestui text de lege.

Curtea a conchis în sensul că nu sunt întrunite condițiile incidenței instituției îmbogățirii fără justă cauză din art. 1345 C. civ., reclamanta neputând obține restituirea prestației pe acest temei legal.

Împotriva deciziei civile nr. 616/2017 din 2 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile de nelegalitate motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

O primă critică vizează faptul că instanța de apel a ignorat aplicabilitatea cu prioritate a legii speciale nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, întreaga motivare a deciziei recurate fiind realizată, în opinia recurentei, cu ignorarea principiului specialia generalibus derogant.

Argumentând această critică, recurenta învederează faptul că, începând cu data de 19 ianuarie 2011, când Tribunalul Gorj a dispus deschiderea procedurii de insolvență a recurentei, legea care guvernează soarta actelor juridice încheiate atât înainte de deschiderea procedurii de insolvență, cât și pe perioada derulării acestei proceduri este Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Or, se arată, în cauză, din analiza hotărârii recurate rezultă că întreaga motivare s-a realizat cu ignorarea principiului specialia generalibus derogant.

Consideră recurenta că, în raport de efectele obligatorii ale Deciziei în recurs în interesul legii nr. 33/09.06.2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, instanța de apel era obligată să constate că începând cu data de 19.01.2011, când Tribunalul Gorj a dispus deschiderea procedurii de insolvență a recurentei, Legea specială nr. 85/2006 privind procedura insolventei este cea aplicabilă speței.

Cea de-a doua critică, invocată în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, în condițiile în care instanța de apel a oscilat între a reține sau nu aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 86 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, se arată, pe de-o parte, instanța de apel a statuat că, întrucât nu ne aflăm în prezența unui contract în derulare, atunci nu sunt aplicabile nici prevederile art. 86 din Legea nr. 85/2006. Pe de altă parte, tot instanța de apel a apreciat că suntem totuși în prezenta unui contract în derulare, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1.345 C. civ. care reglementează îmbogățirea fără justă cauză.

Cea de-a treia critică, formulată cu referire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 86 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței atunci când a statuat că nu este aplicabil antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2009 de B.N.P. E. din Vaslui.

Întrucât recurenta se afla sub imperiul prevederilor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, măsura denunțării Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2009 era supusă căii speciale de atac a contestației reglementate de art. 21 alin. (2) din Legea specială nr. 85/2006.

Ca urmare a epuizării căii de atac a contestației, măsura denunțării Antecontractului, în temeiul art. 86 din Legea nr. 85/2006 a căpătat caracter definitiv și în raport cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nu mai poate primi o altă interpretare sau calificare juridică într-o altă procedură juridică de drept comun.

Chiar dacă contestația formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 a fost respinsă ca tardivă, măsura denunțării Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2009 a căpătat caracter definitiv, inclusiv pe fondul dreptului. Or, arată recurenta, prin decizia atacată, instanța de apel a nesocotit caracterul definitiv al măsurii denunțării Antecontractului, încălcând în mod grav efectele art. 86 din Legea nr. 85/2006 raportat la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Consideră recurenta că, urmare a denunțării Antecontractului conform prevederilor Legii speciale nr. 85/2006, a dispărut temeiul contractual în baza căruia cei doi intimați - apelanți ar fi putut păstra în patrimoniul lor suma de 50.000 Euro, primită cu titlu de avans; prin urmare, în raport de prevederile art. 1.345 coroborate cu dispozițiile art. 1.639 C. civ., dispoziții invocate prin cererea de chemare în judecată, intimații - apelanți sunt obligați să restituie recurentei suma de 50.000 Euro, primită cu titlu de avans.

Tot subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nesocotind considerentele deciziei civile nr. 754/01.11.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, prin care Curtea de Apel Iași a reținut în mod judicios aplicabilitatea în cauză a art. 86 din Legea nr. 85/2006. Denunțarea din 23.12.2014 a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2009 s-a realizat de lichidatorul judiciar B. înaintea manifestării de voință a intimaților - pârâți pentru activarea pactului comisoriu, astfel că măsura denunțării antecontractului a fost una legală și valabilă.

Se arată că, potrivit prevederilor imperative ale 480 alin. (3), teza ultimă, C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În continuare, recurenta face o serie de considerațiuni cu privire la consecințele pe care le-ar fi putut determina soluționarea acțiunii în temeiul Legii nr. 85/2006, punctând asupra următoarelor aspecte:

Intimații ar fi putut păstra suma de 50.000 Euro cu titlu de despăgubiri doar în cazul în care s-ar fi prevalat în mod valabil de dispozițiile art. 86 alin. (2) din Legea insolvenței.

Măsura denunțării unui contract în temeiul art. 86 din Legea nr. 85/2006 nu implică culpa părților, ci are un caracter obiectiv, urmărindu-se creșterea la maximum a valorii averii debitorului, aspect în raport de care legiuitorul a și reglementat calea specială a cocontractantului de a putea pretinde în fața judecătorului sindic despăgubiri în cazul în care măsura denunțării l-ar fi prejudiciat. Precizează, în acest sens, recurenta că, art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu distinge între mai multe tipuri de contracte, ci precizează în mod expres că pot fi denunțate orice contracte; se arată că, pentru a putea fi aplicată măsura denunțării unui contract, art. 86 alin. (1) nu face în niciun fel vorbire de culpa părților, singura condiție fiind ca părțile să nu fi executat în totalitate ori substanțial obligațiile asumate; același text de lege deschide cocontractantului calea separată a unei acțiuni în despăgubiri.

Ultima critică se referă la lipsa temeiului contractual pentru ca cei doi intimați să poată păstra în patrimoniul lor suma 50.000 euro, primită cu titlu de avans din prețul de vânzare. Se arată că, urmare a denunțării Antecontractului și a Acordului de mediere a fost desființat temeiul în baza căruia apelanții ar fi putut păstra avansul în valoare de 50.000 Euro, motiv pentru care, în lipsa restituirii sumelor de bunăvoie, patrimoniul apelanților a suferit o îmbogățire fără justă cauză.

Intimații-pârâți C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport de valoarea obiectului acțiunii, raportat la Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2018 și nr. 52/2018 ale Înaltei curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, se arată că, în ceea ce privește denunțarea unilaterală invocată de către recurenta, aceasta este un act juridic fără obiect, deci nul absolut și pe cale de consecința nu produce vreun efect juridic. Desființarea a intervenit ca urmare a unui pact comisoriu de grad patru, clauza in vigoare și care nu a fost anulată și consecința unui astfel de pact comisoriu este că rezoluțiunea intervine de drept fără intervenția instanței, fiind imposibilă denunțarea ulterioară a ceva deja desființat. Prin urmare, se arată, apelanta nu poate uza în favoarea sa de un act juridic fără valabilitate.

Cu privire la art. 86 din Legea 85/2006 privind insolvența, intimații precizează că acesta este inaplicabil în cauză, întrucât textul indicat are în vedere în mod expres contractele aflate în derulare, deci contractele cu executare succesivă, cum ar fi cele de livrare bunuri sau cedare folosință, or în speță antecontractul în discuție este un contract cu executare uno ictu. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea excepției inadmisibilității și admiterea recursului.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 ianuarie 2020, a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimații-pârâți și a admis în principiu recursul declarat de declarat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 616/2017 din 2 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

La termenul din 17 martie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Potrivit rezoluției existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 23 iunie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prima critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. nu este fondată.

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este cel al disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect și la părți. Art. 9 C. proc. civ. consacră acest principiu sub denumirea de "dreptul de dispoziție al părții" și statuează, în acest mod, mai multe drepturi pentru titularul cererii, unul dintre acestea fiind dreptul reclamantului de a determina limitele acțiunii, inclusiv privind obiectul și cauza.

Potrivit alin. (5) din art. 22 C. proc. civ. "judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora".

Cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile legii insolvenței, ci de drept comun ale art. 1345, pe art. 1.639 și următoarele din C. civ., reclamanta susținând că acesta este temeiul aplicabil, în raport cu art. 6 alin. (5) din același Cod.

Nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a principiului "specialia generalibus derogant", demersul judiciar inițiat de recurenta - reclamantă fiind întemeiat numai pe dispozițiile C. civ., textele de lege invocate prin acțiune reglementând instituția îmbogățirii fără justă cauză și efectele restituirii în natură.

Trimiterea pe care recurenta o face la decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii este generică și total improprie, în condițiile în care obiectul sesizării și circumstanțele cauzelor sunt complet diferite, recursul în interesul legii vizând acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești.

Cea de-a doua critică, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de asemenea, nefondată.

Aceasta întrucât referirea instanței de apel la dispozițiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 este făcută în contextul examinării apărărilor reclamantei cu privire la încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 309/06.05.2015, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, prin care judecătorul sindic a respins contestația ca tardiv formulată, considerentele reprezentând poziționarea instanței cu privire la o chestiune de drept supusă analizei judecătorului sindic și anume natura contractului din perspectiva condițiilor reglementate de art. 86 alin. (1) din Legea 85/2006, posibilitatea denunțării acestuia și efectele denunțării, respectiv și incidența în speță a art. 1345 C. civ.. Raționamentul instanței de apel nu este contradictoriu, în sensul în care sunt expuse cu claritate argumentele ce susțin soluția de admitere a apelului și de schimbare a sentinței, prin respingerea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, urmare a nerespectării caracterului său subsidiar și a lipsei de temei.

Nici celelalte critici circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Sunt reale susținerile recurentei că prin considerentele deciziei civile nr. 754/1.11.2016 a Curții de Apel Iași, secția Civilă, privind nelegalitatea soluției primei instanțe, în legătură cu modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, s-au dat și dezlegări asupra incidenței art. 86 din Legea nr. 85/2006, cu caracter obligatoriu potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., având autoritate de lucru judecat în interiorul litigiului.

Astfel, s-a reținut că pactul comisoriu de ultim grad inserat în convențiile inserate nu și-a produs efectul până la data comunicării notificării privind denunțarea contractelor de către lichidatorul judiciar, în temeiul art. 86 alin. (1) din Legea nr. 86/2006.

De asemenea, deși este adevărat că ceea ce s-a analizat în cuprinsul deciziei civile nr. 184/7.07.2015 a Curții de Apel Craiova a fost tardivitatea contestației față de măsura lichidatorului judiciar, de denunțare a convenției încheiate cu pârâții, această măsură a dobândit caracter definitiv, devenind cauza de încetare a acesteia.

Cu toate acestea, măsura denunțării, chiar și în absența unei acțiuni a pârâților contractanți în despăgubire, întemeiată pe dispozițiile speciale ale art. 86 alin. (2) din Legea 85/2006, îndreptată împotriva debitorului, nu îl îndreptățește pe acesta din urmă la valorificarea acțiunii subsidiare în îmbogățire fără justă cauză, în temeiul art. 1345 - 1346 C. civ.

Condiția privind subsidiaritatea se verifică în raport cu reclamanta care solicită restituirea, referirile la inexistența acțiunii pârâților, întemeiată pe art. 86 alin. (2) din Legea insolvenței, fiind lipsite de relevanță.

Instanța de apel a reținut corect că o asemenea cerere, de restituire a avansului contractual, nu putea fi admisă decât dacă reclamanta nu avea dreptul la o altă acțiune în justiție, potrivit art. 1348 din C. civ., aspect necontestat prin motivele de recurs.

Pe de altă parte, pretinsa îmbogățire și însărăcirea corespunzătoare era esențial să fie lipsite de un temei juridic.

Or, instanța de apel a reținut valoarea juridică de clauză penală a modificării conținutului convenției, prin care s-a instituit dreptul de a se reține avansul achitat, ca sancțiune în ipoteza nerespectării termenului de plată a diferenței de preț, nefiind îndeplinite condițiile restituirii prevăzute de art. 1347 C. civ.

Prin contractul de mediere încheiat la 9.09.2010, clauza penală din antecontractul inițial încheiat de părți a fost modificată, această modificare având valoarea juridică a unui act adițional, în sensul că promitentul cumpărător urma să piardă, în cazul în care nu se achita diferența de preț până la noua dată proiectată pentru vânzare, suma deja plătită la data medierii, adică toate sumele achitate în avans.

Astfel cum se arată chiar în acțiunea introductivă a recurentei-reclamante, demersul în sensul constatării nulității pentru cauză ilicită și frauda creditorilor a Acordului de mediere încheiat de părți la data de 9.09.2010, a fost respins de instanță ca neîntemeiat.

Prin urmare, clauza menționată, producându-și efectele, sunt incidente dispozițiile art. 1346 lit. a) C. civ., care exclud de plano aplicarea regulilor specifice îmbogățirii fără justă cauză, respectiv atunci când mărirea activului patrimonial este rezultatul unei obligații valabile.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei nr. 616/2017 din 2 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

PENTRUACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei nr. 616/2017 din 2 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iunie 2020.