ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2186/2018
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2186/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Deliberând, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.12.2015, reclamanta A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea Deciziei nr. 55 din data de 3.11.2015 emisă de pârât, prin care reclamanta a fost sancționată cu amendă în cuantum de 89.459 RON, reprezentând 0,747% din cifra de afaceri realizată în anul 2014; de asemenea, a solicitat exonerarea societății de la plata amenzii.
Prin Sentința civilă nr. 1110 din 4 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei; a fost anulată în parte Decizia nr. 55 din data de 3.11.2015 emisă de pârâtul Consiliul Concurenței, respectiv numai în ceea ce privește constatările referitoare la reclamantă, precum și în ceea ce privește sancțiunea aplicată acesteia - amenda în cuantum de 89.459 RON, reprezentând 0,747% din cifra de afaceri realizată în anul 2014.
Prin aceeași hotărâre au fost menținute, în rest, celelalte dispoziții ale Deciziei nr. 55/03.11.2015 și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a aceluiași act administrativ.
Instanța a dispus restituirea cauțiunii achitată în cauză și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, reprezentând taxă judiciară de timbru în valoare de 50 RON.
Motivul de casare invocat în cauză
Împotriva Sentinței civile nr. 1110 din 4 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul Consiliul Concurenței, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate, respectiv în ceea ce privește anularea sancțiunii amenzii aplicare societății intimate, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON; solicită ca instanța de recurs să rețină cauza spre rejudecare, să caseze sentința și, rejudecând cauza, să respingă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 55 din data de 3.11.2015.
În motivarea cererii de recurs se arată că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei, deoarece contractul încheiat între furnizorul B. SA (în prezent C. SA) și distribuitorul A. SRL, pârâta intimată din cauză, deși a fost semnat doar de C. SA, reprezintă totuși un început de dovadă scrisă, în sensul dispozițiilor art. 310 alin. (1) C. proc. civ., care probează existența unei înțelegeri exprese (nu tacite, cum greșit a reținut instanța) între furnizor și distribuitor, având ca obiect fixarea prețului de vânzare.
Existența contractului este dovedită de împrejurarea că nu ar exista niciun motiv din partea furnizorului C. SA să trimită autorității de concurență un contract care nu ar fi fost încheiat în realitate. De altfel, chiar intimata a recunoscut că a achiziționat și comercializat mici cantități de produse de la C. SA. Recurentul subliniază că lipsa semnăturii nu echivalează cu inexistența faptei, în acest sens fiind și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).
În ce privește fila lipsă din contract, recurenta pretinde că se poate deduce din celelalte contracte încheiate de C. SA cu alți distribuitori conținutul acesteia și, respectiv, existența clauzelor interzise de art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996.
Recurentul pretinde că instanța de fond face o confuzie între un element al standardului de probă în cazul faptelor anticoncurențiale prin obiect (per se), respectiv prezumția afectării concurenței, și un element al standardului de probă în cazul practicilor concertate, respectiv prezumția legăturii de cauzalitate dintre practica concertată și faptul rămânerii active pe piața relevantă afectată de respectiva practică. Dar chiar dacă s-ar avea în vedere o practică concertată (și nu o înțelegere expresă cum, de fapt, a existat în realitate), dispozițiile legale tot ar fi încălcate în condițiile în care A. SRL a luat cunoștință de conținutul standard al contractului și ulterior a rămas activă pe piața produselor respective.
Se mai arată că, oricare ar fi standardul de probă și oricare ar fi fost relațiile dintre C. SA și intimată (înțelegere expresă, tacită sau practică concertată), faptele sunt dovedite și ele reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 5 din legea concurenței nr. 21/1996.
Prin întâmpinare, intimata A. SRL a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, menținerea sentinței atacate și obligarea recurentei la plata cheltuieli de judecată din recurs. În concluziile orale pe fondul recursului, a revenit asupra acestei din urmă cereri și a arătat că înțelege să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată (cf. încheierii de ședință din 11.05.2018, parte integrantă din prezenta decizie).
Analiza motivului de casare
Examinând sentința recurată prin raportare la motivul de casare invocat în cauză, luând în considerare argumentele părților, actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivele de nelegalitate expres arătate la pct. 1 - 8.
Recurentul a indicat de drept motiv de casare pct. 8, referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, potrivit cărora "[s]unt interzise orice înțelegeri între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare".
În strânsă legătură cu acest motiv, recurenta a criticat modalitatea în care instanța de fond a aplicat standardul de probă în materia dreptului concurenței și a susținut, în esență, că indiferent care variantă ar fi reținută (înțelegere expresă, așa cum se arată în decizia contestată, sau înțelegere tacită, așa cum se arată în sentință, or chiar practică concertată), actele dosarului confirmă că intimata a încălcat dispozițiile legale de mai sus.
Înalta Curte reamintește că starea de fapt nu poate face în principiu obiectul recursului care, potrivit art. 488 C. proc. civ., poate fi exercitat doar pentru motive de nelegalitate.
Totuși, în măsura în care aprecierea probelor a fost făcută de asemenea natură încât a avut ca efect aplicarea greșită sau încălcarea normelor de drept material, recursul este admisibil (cf. raportului întocmit în cauză și a încheierii de admitere în principiu a recursului).
Din acest punct de vedere, recurenta pretinde următoarele:
- înțelegerea expresă (acord vertical) dintre furnizorul C. SA, fost B. SA, și distribuitorul A. SRL, pârâta intimată din cauză, este dovedită de contractul semnat de C. SA; chiar dacă nu a fost semnat și de intimată, existența contractului rezultă din faptul că, pe de-o parte, intimata a recunoscut că a achiziționat mici cantități de marfă de la C. SA, iar pe de alta, de împrejurarea că nu ar exista niciun motiv din partea furnizorului C. SA să trimită autorității de concurență un contract care nu ar fi fost încheiat în realitate; contractul, chiar nesemnat de intimată, reprezintă un început de dovadă scrisă în sensul dispozițiilor art. 310 alin. (1) C. proc. civ. chiar dacă existența înțelegerii anticoncurențiale nu ar fi considerată dovedită, rezultă că între C. SA și intimată ar fi existat cel puțin o practică concertată, sancționată în egală măsură de art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996;
- existența clauzelor anticoncurențiale în contractul mai sus amintit este dovedită, în lipsa filei care să ateste expres acest lucru, de faptul că alte contracte încheiate de C. SA cu alți distribuitori, și care sunt în esență identice cu contractul încheiat cu intimata, conțin astfel de clauze.
Cu privire la prima chestiune, Înalta Curte constată că potrivit art. 310 alin. (1) C. proc. civ., "[s]e socotește început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins" (sublinierea Înaltei Curți).
Or, contractul invocat de recurent (contractul de distribuție nr. x/01.07.2004 și actele adiționale) provine de la C. SA, nu de la intimată și, deci, nu reprezintă început de dovadă scrisă.
De asemenea, Înalta Curte observă că la dosarul cauzei nu există niciun înscris din care să rezulte că intimata a recunoscut că a achiziționat și distribuit marfă de la C. SA (fapt pretins de recurentă) și nici înscrisuri contabile (facturi, chitanțe, bonuri, etc.) care să ateste un astfel existența unui raport juridic între cele două societăți comerciale.
Prezumția întemeiată pe faptul că C. SA nu ar fi comunicat autorității de concurență un astfel de contract dacă el nu ar fi existat în realitate este insuficientă pentru dovedirea acestuia.
Într-adevăr, pentru ca un fapt să fie considerat dovedit, trebuie să existe cel puțin o preponderență a probelor în acest sens, iar prezumțiile simple, judecătorești, nu ating acest standard minim. În acest caz devine incidentă regula in dubio pro reo, unanim recunoscută în practica instanțelor civile.
În ce privește presupusa practică concertată, se constată că, prin decizia contestată, autoritatea de concurență nu a analizat condițiile de existență ale acesteia, care sunt diferite de cele ale acordului vertical expres. În aceste condiții, invocarea pentru prima dată în recurs a presupusei practici este inadmisibilă. Dincolo de acest aspect, considerentele referitoare la probațiune mai sus expuse rămân valabile: nu există nicio dovadă că intimata ar fi cunoscut și s-ar fi aliniat la un nivel de prețuri impus de C. SA pentru distribuitori.
În sfârșit, chiar dacă între C. SA și intimată ar fi fost încheiat contractul de distribuție nr. x/01.07.2004, varianta (incompletă) depusă la dosarul cauzei nu conține clauze anticoncurențiale.
Prezumția că astfel de clauze ar fi existat și în acest contract la fel cum au existat în alte contracte încheiate de C. SA cu alți distribuitori este insuficientă pentru a face credibil faptul pretins, pentru aceleași considerente ca cele arătat mai sus, la pct. 9.
În consecință, sentința pronunțată de Curtea de Apel București este legală sub aspectele aduse în discuție de recurent, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.
Așa fiind, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 și art. 497 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Consiliul Concurenței împotriva Sentinței civile nr. 1110 din 4 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 mai 2018.
Procesat de GGC - GV