ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2266/2018

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 19.02.2015, reclamanta Societatea Română de Televiziune a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea deciziilor privind soluționarea contestațiilor nr. X/17.09.2014 și nr. 298/29.09.2014, anularea deciziilor de pierdere a valabilității eșalonării la plata obligațiilor fiscale, anularea deciziilor de pierdere a valabilității amânării la plata penalităților de întârziere, anularea deciziilor referitoare la obligații de plată accesorii reprezentând penalități, anularea deciziilor referitoare la obligații de plată accesorii.

Prin sentința civilă nr. 5404/03.09.2015, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată de către pârâtă, și a declinat competența materială în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 13.11.2015.

La termenul de judecată din data de 10.12.2015, apărătorul reclamantei a solicitat completarea cadrului procesual, solicitând introducerea în cauză a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F., în calitate de emitentă a deciziei nr. 298/29.09.2014, precizare însușită și de către conducătorul instituției reclamante, prin cererea depusă la dosar în data de 21.12.2015.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 212 din 28 ianuarie 2016, Curtea de Apel București respins acțiunea formulată de către reclamanta Societatea Română de Televiziune în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta Societatea Română de Televiziune, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor sale, recurenta-reclamantă arată că a beneficiat de eșalonarea la plată pe o perioadă de 7 ani a obligațiilor fiscale restante, conform deciziei de eșalonare de fiscală nr. 61/08.01.2013.

Recurenta-reclamantă a reiterat situația de fapt și motivele care au determinat instituția să ajungă în situația obiectivă de nu-și putea respecta obligațiile rezultate din eșalonarea de plată, arătând că a pierdut beneficiul eșalonării, conform deciziilor contestate în cauza de față.

Susține recurenta-reclamantă că nu se află în culpă pentru faptul pierderii beneficiului eșalonării la plată, în primul rând pentru că în luna decembrie 2014 a fost lipsită de sursa de plată reprezentată de taxa tv dar și din cauza lipsirii societății de un ordonator de credite timp de 10 zile, exact în care era scadentă rata convenită prin decizia de eșalonare de fiscală.

În continuare, recurenta-reclamantă afirmă că la dezechilibrarea imposrtantă a situației sale financiare au contribuit și alte organisme ale statului, prin caeea că au obligat recurenta să achite către stat impozite și taxe nedatorate dar și prin faptul că Societatea Română de Televiziune a fost obligată să cedeze sume importante din încasările sale din publicitate în beneficiul Centrului Național al Cinematografiei.

Susține recurenta-reclamantă că motivele reținute de instanța fondului în hotărârea criticată sunt contradictorii și străine cauzei, atunci când stabilește că împrejurările care au condus la nerespectarea scadenței din 20.12.2013 nu pot fi analizate în legătură cu cea de a doua pierdere a eșalonării la plată, cea din 07.04.2014. Arată recurenta-reclamantă că dacă împrejurările obiective care au generat prima pierdere a eșalonării au fost reale, atunci SRTV nu este în culpă pentru calcularea accesoriilor în valoare de de 33.777.517 RON cu scadență la 7 aprilie 2014, imposibil de achitat în interiorul acestui termen scadent.

Concluzionând, în sensul că instanța fondului nu a analizat incidența cauzelor asimilate forței majore care au condus la prima nerespectare a scadenței din 07.12.2013, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului său, casarea hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22 februarie 2018 potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 19 aprilie 2018.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul de față prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecință.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prevalându-se de acest motiv de casare, recurenta-reclamantă afirmă că hotărârea primei instanțe cuprinde considerente contradictorii dar și străine cauzei, context în care Înalta Curte va analiza, totodată, și normele de drept material, incidente în cauză, raporat la situația de fapt dedusă judecății, pentru a se stabili pertinența argumentelor care au determinat judecătorul fondului să respingă acțiunea reclamantei.

În acest sens, Înalta Curte reține că Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a acordat reclamantei Societatea Română de Televiziune, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 29/2011 și ale Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 1853/2011, eșalonarea la plată, pe o perioadă de 84 luni, a obligațiilor fiscale exigibile, existente în sold la data de 21.12.2012, în sumă totală de 346.909.077 RON.

A fost emisă decizia nr. 61/08.01.2013 iar prin decizia nr. 60/08.01.2013, emisă în temeiul dispozițiilor art. 17

1

din O.U.G. nr. 29/2011, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a dispus și amânarea la plată a penalităților de întârziere în cuantum de 35.675.985 RON, aferente obligațiilor fiscale eșalonate.

Eșalonarea la plată și-a pierdut valabilitatea la data de 27.12.2013, în condițiile art. 13 din O.U.G. nr. 29/2011, urmare neachitării la termen de reclamantă a obligațiilor de plată curente.

La cererea reclamantei și în temeiul art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 29/2011, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis decizia nr. X/27.12.2013 de menținere a valabilității eșalonării la plată a sumei de 305.597.453 RON, precum și decizia nr. X/27.12.2013 de menținere a amânării la plată a penalităților de 35.675.985 RON.

Ulterior, astfel cum rezultă din adresa nr. x/2014, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 10432732/06.01.2014, prin care a stabilit în sarcina reclamantei accesorii în cuantum de 33.330.954 RON, calculate de la data acordării vechii eșalonări la plată (08.01.2013) și până la data pierderii acesteia (27.12.2013), obligație ce nu a putut fi eșalonată la plată, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 29/2011 de la acea vreme (înainte de adoptarea O.U.G. nr. 40/2014). Această obligație a avut termen de plată de 90 de zile, începând cu data de 07.01.2014, scadența împlinindu-se la data de 07.04.2014.

Eșalonarea la plată, astfel cum a fost menținută la 27.12.2013, și-a pierdut din nou valabilitatea la data de 07.04.2014, în condițiile prevăzute de art. 13 din O.U.G. nr. 29/2011, urmare neachitării la termen de către reclamantă a obligațiilor de plată curente.

În consecință, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis deciziile nr. x100134, toate la data de 21.05.2014, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 29/2011, prin care a constatat pierderea, începând cu data de 07.04.2014, a valabilității eșalonării la plată a obligațiilor fiscale.

Prin deciziile nr. x, toate emise la data de21.05.2014, în temeiul dispozițiilor art. 17

1

alin. (4) din O.U.G. nr. 29/2011, a constatat pierderea, începând cu data de 07.04.2014, a valabilității amânării la plată a penalităților de întârziereaferente obligațiilor fiscale eșalonate.

Prin deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând penalități de întârziere nr. x, toate emise la data de 21.05.2014, în temeiul dispozițiilor art. 13 din O.U.G. nr. 29/2011, a stabilit și calculat penalități de 10% la soldul rămas de plată din eșalonare, cuantumul total al acestora fiind de 29.530.651.

Iar prin deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 27.05.2014, respectiv nr. x din 23.05.2014, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 29/2011 și Codului de procedură fiscală, a stabilit și calculat accesorii pentru debitele rămase de plată din eșalonare, începând cu data de 27.12.2013 și până la zi, cuantumul total al acestora fiind de 13.828.488 RON.

Împotriva acestor decizii, la data de 25.06.2014, reclamanta a formulat contestație fiscală, fiind emisă decizia nr. X/17.09.2014, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziilor de constatare a pierderii valabilității eșalonării la plată a obligațiilor fiscale, respectiv împotriva deciziilor de pierdere a valabilității amânării la plată a penalităților de întârziere, a fost respinsă ca nefondată de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Contestația formulată împotriva deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii, reprezentând penalități de întârziere și a deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii a fost respinsă prin decizia nr. x/29.09.2014.

Împotriva deciziilor de soluționare a contestației a formulat recurenta-reclamantă prezenta acțiune, respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă criticată în prezenta cauză.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că deciziile contestate de reclamantă în cauză au fost emise de către organul fiscal competent cu respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 29/2011 privind reglementarea acordării eșalonărilor la plată.

Potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 29/2011, eșalonarea la plată își pierde valabilitatea la data la care nu sunt respectate dispozițiile art. 10 alin. (1), organul fiscal competent urmând a emite, în acest caz, o decizie prin care se constată pierderea valabilității eșalonării la plată.

Conform prevederilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 29/2011, contribuabilul poate solicita organului fiscal competent menținerea unei eșalonări a cărei valabilitate a fost pierdută din cauza nerespectării condițiilor prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a-h) și j), o) singură dată pe perioada de valabilitate a eșalonării, dacă depune o cerere în acest scop înainte de executarea garanției de către organul fiscal competent. Cererea se soluționează prin emiterea unei decizii de menținere a valabilității eșalonării, cu păstrarea perioadei de eșalonare aprobate inițial.

Așa cum a reținut și instanța fondului recurenta-reclamantă a invocat, în sprijinul criticilor la adresa legalității deciziilor contestate, faptul că imposibilitatea de achitare la termen a obligațiilor fiscale a fost consecința împrejurării că timp de 11 zile, în perioada 10-20 decembrie 2013, SRTv nu a avut ordonator de credite(împrejurare pe care reclamanta o asimilează forței majore), în contextul în care, deși directorul general fusese demis la 10 decembrie 2013 de către Parlament, un alt director general interimar nu a fost numit decât la data de 20.12.2013. De asemenea, a atras imposibilitatea onorării obligațiilor de plată și devansarea, conform prevederilor art. 111

1

din Codul de procedură fiscală, a termenului de plată din luna decembrie 2013 cu 5 zile, față de termenul normal de plată a taxei tv, devansare ce nu a fost în concordanță cu termenele la care SRTv încasează taxa tv, principala sursă de plată a obligațiilor fiscale, fiind cunoscut că încasările provenind din aceste taxe se fac la 25 ale lunii.

Or, aceste argumente sunt pertinente numai în ceea ce privește prima pierdere a beneficiului eșalonării, fiind de necontestat faptul că, în cauză, prima eșalonare la plată a fost menținută la 27.12.2013 dar și-a pierdut din nou valabilitatea la data de 07.04.2014.

Ca atare, faptul că prima instanță a considerat că împrejurările vizând lipsa unui director general exact în perioada în care rata eșalonată conform deciziilor nr. 61/08.01.2013 și nr. 60/08.01.2013 precum și devansarea termenului de plată a taxei TV din luna decembrie 2013 cu 5 zile, față de termenul normal de plată nu pot fi invocate în legătură cu deciziile de pierdere a eșalonării la plată începând cu data de 07.04.2014, nu atestă nicidecum existența unor considerente contradictorii și străine cauzei, cum greșit susține recurenta-reclamantă.

Ceea ce a subliniat instanța fondului este faptul că aceste din urmă împrejurări erau susceptibile de discuție numai pentru a se menține eșalonarea la plată acordată inițial, fiind evident că nu putea fi invocată lipsa unui ordonator de credite în luna decembrie pentru plățile ce urmau și nu au fos realizate în primul trimestru al anului 2014; în egală măsură, devansarea termenului de plată al taxei tv pentru luna decembrie 2013 nu poate influența obligațiile de plată scadente ulterior și care au generat pierderea eșalonării la plată începând cu data de 7 aprilie 2014.

Referitor la contextul economic invocat de reclamantă, respectiv impunerea nelegală a unor taxe locale, cedarea unei cote de 15% din încasările din publicitate în beneficiul Centrului Național al Cinematografiei precum și obligația de plată a remunerației către organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor prin raportare la o bază de calcul care include și alocațiile bugetare), în mod întemeiat a reținut judecătorul fondului că afirmațiile reclamantei au un caracter general, nefiind de natură a proba legătura directă cu imposibilitatea de achitare, până cel târziu la 07.04.2014, a obligațiilor fiscale scadente.

Cum recurenta-reclamantă nu a achitat obligațiile de plată până la data de 7 aprilie 2014, conform deciziei de menținere a eșalonării la plată nr. x/27.12.2013, Înalta Curte constată că deciziile de pierdere a valabilității eșalonării la plată și de pierdere a valabilității amânării la plată a obligațiilor accesorii sunt legal emise, raportat la prevederile O.U.G. nr. 29/2011.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) și (6) din O.U.G. nr. 29/2011, contribuabilul poate solicita organului fiscal competent menținerea unei eșalonări a cărei valabilitate a fost pierdută o singură dată pe perioada de valabilitate a eșalonării; pentru menținerea valabilității eșalonării, contribuabilul are obligația să achite obligațiile fiscale exigibile la data comunicării deciziei de menținere a valabilității eșalonării, cu excepția celor care au făcut obiectul eșalonării a cărei valabilitate a fost pierdută, în termen de 90 de zile de la data comunicării deciziei.

Așa cum a constatat și instanța fondului, se reține că, ulterior emiterii deciziei nr. x/27.12.2013 de menținere a valabilității eșalonării la plată, organul fiscal a emis decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/06.01.2014, prin care a stabilit în sarcina reclamantei accesorii în cuantum de 33.330.954 RON, calculate de la data acordării vechii eșalonări la plată (08.01.2013) și până la data pierderii acesteia (27.12.2013), obligație ce nu a putut fi eșalonată la plată, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 29/2011 de la acea vreme (înainte de adoptarea O.U.G. nr. 40/2014). Această obligație a avut termen de plată 90 de zile, începând cu data de 07.01.2014, scadența împlinindu-se la data de 07.04.2014, fără însă ca reclamanta să achite suma respectivă.

Raportat la prevederile legale anterior menționate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței fondului este pronunțată cu corecta aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 29/2011, considerente pentru care recursul civil de față va fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Societatea Română de Televiziune împotriva sentinței nr. 212 din 28 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 mai 2018.