ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2824/2020

Ședința publică din data de 25 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată, la data de 11.10.2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Inspectoratul de Poliție Județean Brașov a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Fondul de Garantare a Asiguraților, A. și S.C. B. S.R.L., obligarea pârâtului FGA la plata valorii integrale a prejudiciului produs, respectiv 8.128,24 RON, sau, în subsidiar, obligarea pârâtului A. la plata sumei de 4.316,24 RON.

Prin sentința civilă nr. 995 din 21 martie 2017, Curtea de Apel București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului A. la plata sumei de 4.316,24 RON și a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil.

A respins, în rest, cererea formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliție Județean Brașov în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Inspectoratul de Poliție Județean Brașov a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând în fond, admiterea cererii introductive de instanță, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant critică sentința de fond care a reținut că "acordul specialistului FGA în evaluarea daunelor cu privire la necesitatea reparațiilor nu poate determina acordarea unei sume mai mari, limitele în care pot fi acordate despăgubirile fiind stabilite prin Norma ASF".

În acest sens, recurentul-reclamant arată că reprezentantul pârâtului a confirmat situațiile de plată, reparațiile necesare a fi efectuate și chiar suplimentarea dosarului RCA.

Astfel, instanța de fond a aplicat în mod greșit disp. art. 51 alin. (11) din Norma ASF nr. 23/2014, conform căreia:

"în cazul unei daune majore, asigurătorul RCA are obligația de a comunica în scris păgubitului, în termen de 10 zile de la data avizării daunei, alocarea maximă a despăgubirii ce poate fi acordată, precum și modul de calcul al acesteia", obligație ce nu a fost îndeplinită.

Mai arată recurentul-reclamant că au fost eludate și disp. art. 2 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora "fondul, ca schimb de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător", deoarece intimatul-pârât nu are convenții de colaborare cu unitățile reparatoare și, prin urmare, acesta nu recunoaște valoarea juridică a documentelor/datelor ce provin de la aceste unități.

Contrar celor reținute de instanța de fond, intimatul-pârât avea obligația să efectueze plățile potrivit dispozițiilor legale, potrivit celor pe care le-a confirmat inițial și la valoarea reală a pagubei și nu la 46,89% din totalul prejudiciului.

Recurentul-reclamant invocă faptul că sentința atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece a fost indicată vătămarea produsă prin necomunicarea de către Fond a unei valori maxime de despăgubirii, ca fiind prejudiciul produs prin determinarea unei valori limitate de despăgubire în valoare de 3.812 RON, în loc de 8.128,24 RON.

O ultimă critică se referă la admiterea excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului A. la plata sumei de 4.316,24 RON, deoarece în situația în care s-ar constata că Fondul poate acorda numai despăgubiri parțiale, pârâtul este singura persoană obligată de lege să achite diferența de prejudiciu.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Cele reținute de prima instanță, în sensul că "reclamantul nu a invocat vreo vătămare produsă prin necomunicarea de către FGA a unei valori maxime a despăgubirii" nu reprezintă motive străine de natura cauzei, avându-se în vedere că în cuprinsul cererii introductive, contrar celor arătate de recurentul-reclamant, nu este precizată existența vreunei vătămări strict legată de necomunicarea unei valori maxime a despăgubirii.

Chiar și în ipoteza în care recurentul-reclamant ar fi arătat expres existența vreunei vătămări, aceasta nu înseamnă că prejudiciul a și fost dovedit, nefiind suficientă doar invocarea în cuprinsul acțiunii.

Motivele de nelegalitate ce privesc inexistența unei înștiințări prealabile a recurentului-reclamant care să conțină suma maximă a despăgubirii ce urma să fie acordată sunt nefondate, deoarece neîndeplinirea obligației nu este sancționată cu anularea actului administrativ și acordarea sumei maxime solicitate.

Este nefondată astfel și critica privitoare la împrejurarea neluării în considerare a acordului specialistului, dat anterior emiterii deciziei pentru aceleași considerente expuse mai sus.

Este adevărat că potrivit disp. art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, dar aceste dispoziții legale se interpretează coroborat cu cele privitoare la modul în care se calculează cuantumul despăgubirilor.

În speță, procentul de 46,89% din totalul prejudiciului a rezultat din coroborarea disp. art. 51 alin. (1), (3) și (9) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv să nu depășească cuantumul pagubei (8.128,24 RON), să nu depășească valoarea vehiculului la data producerii evenimentului (4.956 RON, valoarea medie pe piață conform sistemului C.), să nu depășească limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA (1 milion euro); iar dauna totală este atunci când cuantumul pagubei depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.

În concret, valoarea maximă a despăgubirii este de 3.812 RON, adică 4.956 RON (valoarea de piață) + 0,75 = 3.812 RON.

Recurentul-reclamant nu a invocat nelegalitatea hotărârii instanței de fond din această perspectivă, astfel că dispoziția instanței este definitivă.

Cu privire la critica adusă soluției de admitere a excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului A. la plata diferenței de 4.316,24 RON, Înalta Curte apreciază că este nefondată, față de obiectul acțiunii în contencios administrativ, anularea deciziei administrative și în raport de disp. art. 1, 8, 16 și 18 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Recurentul-reclamant are posibilitatea să solicite în fața unei instanțe de drept comun obligarea pârâtului la plata diferenței dintre suma solicitată și cea acordată în procedura administrativă, fără să i se încalce dreptul de acces la o instanță.

Față de acestea, nefiind întrunite motivele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Inspectoratul de Poliție Județean Brașov împotriva sentinței nr. 995 din 21 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2020.