ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1418/2020

HOTĂRÂRE

21.07.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1418/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 21 iulie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, sub dosar nr. x/2019, reclamantul, A., cu domiciliul procedural ales în Cluj Napoca, str. x, Oficiul Poștal nr. 13 căsuța 901 Cluj Napoca, județul Cluj, în calitate de angajat pe post de șef tură la magazinul 2007 B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., cu sediul social în Timișoara, a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să anuleze Decizia de concediere nr. 65392/22.08.2019; să facă aplicarea art. 78 - 80 Codul Muncii, respectiv art. 253 Codul Muncii privind răspunderea angajatorului pentru prejudiciul moral cauzat și să oblige pârâta la plata daunelor morale în cuantum de 250000 RON, precum și la plata concediului rămas neefectuat 8 zile.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 78 - 80, art. 253 din Codul Muncii, art. 194 - art. 200 C. proc. civ. și alte dispoziții legale în materia daunelor morale pentru prejudiciul moral cauzat.

Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 99/21.01.2020 a admis excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta C. S.R.L. și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Satu Mare.

În pronunțarea acestei sentințe, instanța mi întâi învestită a reținut că pricina dedusă judecății este un conflict de muncă, în condițiile în care litigiul vizează răspunderea patrimonială a salariatului, în cauză fiind astfel incidente normele care guvernează jurisdicția muncii.

Sub aspectul competenței teritoriale au fost avute în vedere dispozițiile art. 269 din Codul muncii, completate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 conform cărora, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În ceea ce privește domiciliul reclamantului s-a avut în vedere că, din cartea de identitate rezultă că acesta are domiciliul în Satu Mare, cartea de identitate provizorie nefăcând dovada domiciliului în județul Cluj. S-a considerat că dovada domiciliului în județul Cluj nu este făcută nici cu înscrisul denumit " adeverința"eliberată de o Asociație de proprietari, în condițiile în care dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, conform art. 91 alin. (1) C. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I civilă la data de 5 februarie 2020.

Prin notele de ședință depuse la dosar la data de 18 mai 2020, reclamantul a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Satu Mare.

În motivarea excepției a arătat că atât reședința, cât și locul său de muncă sunt în Cluj Napoca. Cu privire la domiciliu, a arătat că nu are unul stabil, întrucât în baza sentinței civile nr. 2039/2015 pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2015 obiect evacuare - a fost evacuat.

Cu privire la reședință, reclamantul a arăta că aceasta este o locuință secundară, situată în Cluj Napoca, unde a locuit din 2014 și până aprilie 2019, în chirie, fiind masterand la Științe Penale și Criminalistică din cadrul Facultății de Drept "Dimitrie Cantemir" Cluj Napoca și pe de o parte licențiat în drept, fiind student în perioada anului 2014-2018.

Adeverința emisă de D. este dovada că locuința secundară îi este în Cluj Napoca, iar înainte de a introduce cererea de chemare în judecată la data de 20.09.2019, în luna aprilie 2019 s-a mutat într-un nou imobil fiind chiriaș, fără forme legale.

În drept, a invocat art. 95, art. 132-135 C. proc. civ., art. 210 din Legea nr. 62/2011, precum și alte dispoziții legale în materie.

Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, prin sentința nr. 106/LMA din 22 mai 2020, a admis excepția de necompetență teritorială în primă instanță a Tribunalului Satu Mare în temeiul art. 129 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 541 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 131 C. proc. civ.

A declinat în favoarea Tribunalului Cluj, competența de soluționare a cauzei având ca obiect contestație decizie de concediere.

A constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Cluj și Tribunalul Satu Mare, în condițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 134 C. proc. civ., a dispus suspendarea din oficiu a judecării cauzei și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul negativ de competență astfel survenit, conform dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

În considerentele acestei sentințe, cea de-a doua instanță învestită a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii și a art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social raportat la faptul că reclamantul a probat că nu are un domiciliu stabil, fiind evacuat de la adresa din Satu Mare, că locul său de muncă se află în Cluj Napoca, astfel că reședința sa este în această din urmă localitate. Instanța a mai reținut și că locul de muncă al reclamantului, până la emiterea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă contestat în prezenta cauză, a fost tot în Cluj Napoca.

Un alt argument de natură să ateste competența Tribunalului Cluj, reținut de cea de-a doua instanță, a fost cel referitor la locul de muncă al reclamantului. Astfel, deși s-a reținut că sediul social al pârâtei, în România, este în localitatea Timișoara, textul art. 210 din Legea dialogului social face referire expresă la locul de muncă al salariatului și nu la sediul social al angajatorului, sediu care poate să nu coincidă cu cel al locului de muncă.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Cluj competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., există conflict negativ de competență în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele aflate în conflict, Tribunalul Cluj și Tribunalul Satu Mare, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, ultima instanță învestită și-a declinat la rândul său competența în favoarea primei instanțe care anterior s-a declarat necompetentă și cel puțin una dintre aceste instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Acțiunea are ca obiect antrenarea răspunderii angajatorului, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 78 - 80, art. 253 din Codul Muncii.

Așadar, reclamantul a învestit instanța cu soluționarea unui conflict individual de muncă, de competența materială a tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă "se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul." Acest text este completat de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social care dispune că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Prin aceste texte se instituie o competență teritorială alternativă în cazul salariaților, aceștia putând introduce acțiunea fie la domiciliul acestora, înțeles în sens larg (deci inclusiv reședința) fie la instanța în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă. Derogarea de la regula de drept comun se justifică prin aceea că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are angajatul, căruia i se creează astfel o facilitate.

Competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Potrivit art. 87 C. civ. domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală" iar reședința, potrivit art. 88 din același cod, este definită ca reprezentând locul unde persoana își are locuința secundară ".

Prin art. 90 C. civ., legiuitorul a reglementat expres și situația în care domiciliul nu este cunoscut, situație în care a stabilit o prezumție legală că adresa de reședință va fi considerată adresă de domiciliu.

Astfel, pentru a facilita probarea domiciliului de către persoanele interesate, în aplicarea art. 90 C. civ., persoana este prezumată că domiciliază la locul unde se găsește, doar dacă nu se cunoaște ultimul domiciliu. Dovada domiciliului și a reședinței proprii nu se pot face decât cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, cu excepția situației în care cel căruia i se opune un alt domiciliu cunoștea prin alte mijloace despre stabilirea sau schimbarea domiciliului în alt loc.

Din interpretarea dispozițiilor legale mai sus evocate reiese că prin domiciliul persoanei fizice se înțelege locul unde aceasta își are locuința principală, astfel cum este evidențiată în documentele de identitate, adresa de reședință a unei persoane putând fi asimilată adresei de domiciliu numai în situația în care aceasta din urmă nu este cunoscută.

Reclamantul a probat faptul că nu are un domiciliu stabil, invocând atât sentința civilă nr. 2039/2015, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. x/2015, prin care a fost evacuat, cât și dosarul nr. x/2019 al aceleiași instanțe, în care judecata ce privește imobilul din Satu Mare, str. x, ce dorește a-i fi atribuit, a fost suspendată pentru neîndeplinirea obligațiilor impuse de instanță.

Recurentul a dovedit însă că, la data introducerii acțiunii avea reședința în str. x Cluj Napoca, locul său de muncă fiind situat în Cluj Napoca mag 2007 E. . Tot cu privire la reședință, reclamantul a precizat, prin notele scrise depuse la data de 18 mai 2018 în dosarul Tribunalului Satu-Mare că a locuit în Cluj Napoca, din 2014 și până aprilie 2019, în chirie, fiind masterand la Științe Penale și Criminalistică din cadrul Facultății de Drept "Dimitrie Cantemir" Cluj Napoca și pe de o parte licențiat în drept, fiind student în perioada anului 2014-2018. Atașat notelor scrise reclamantul a depus și un extras din contractul de muncă unde este evidențiat faptul că activitate era desfășurată de reclamant la C. S.R.L. magazin nr. 2197 din Cluj Napoca.

Relevant sub aspectul stabilirii locului de reședință al reclamantului este și indicarea de către acesta a sediului procesual ales în Cluj Napoca str. x, Oficiul poștal nr. 13, căsuța 901.

În ceea ce privește criteriul sediului social al angajatorului avut în vedere de dispozițiile art. 210 din Legea dialogului social, este de reținut deși sediul social al pârâtei, în România, este în localitatea Timișoara textul legal face referire expresă la locul de muncă al salariatului și nu la sediul social al angajatorului.

Toate aceste argumente converg în sensul reținerii faptului că reclamantul are reședința - chiar dacă fără forme legale - în localitatea Cluj Napoca, localitate aflată în raza de competență a Tribunalului Cluj, aceasta fiind instanța competentă teritorial să soluționeze cauza din perspectiva art. 269 alin. (2) Codul muncii, completat de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.