ÎCCJ, Decizia nr. 102/2020

Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 22J din 3 octombrie 2018 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători în materie disciplinară, s-a admis cererea formulată de pârâtul A. și s-a dispus completarea Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 al secției pentru judecători în materie disciplinară cu mențiunea respingerii cererii reconvenționale formulate de pârât, ca inadmisibilă.

În motivare hotărârii, s-a reținut că instanța de disciplină a omis să se pronunțe asupra cererii cu caracter reconvențional formulată de pârâtul A., având ca obiect obligarea reclamantei la plata de daune morale, iar în cauză sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 444 din C. proc. civ., astfel încât cererea de completare a fost admisă.

Prin aceeași hotărâre, procedând la analizarea cererii reconvenționale, cu prioritate sub aspectul admisibilității acesteia, și reținând că secția pentru Judecători în materie disciplinară are competența limitată doar la domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor, iar dispozițiile Legii nr. 317/2004 se completează cu prevederile C. proc. civ. numai în ceea ce privește procedura de soluționare a acțiunii disciplinare, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reconvențională formulată de pârât.

Împotriva acestei hotărâri, recurentul A. a formulat recurs, solicitând casarea acesteia, trimiterea cauzei spre rejudecare sau reținerea spre judecare și admiterea cererii sale, în temeiul art. 488 pct. 1, 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În susținerea motivelor de recurs, s-a arătat că procedura de citare a fost încălcată la termenul stabilit pentru soluționarea cererii de completare, întrucât recurentul a cerut să fie citat prin curier încă din 10 mai 2018, în temeiul art. 154 alin. (5) teza a II-a din C. proc. civ., arătând că: pentru orice act care ar atesta elemente ce țin de citare, este îndreptățit să formuleze cerere de înscriere în fals; în cererea reconvențională a fost citat ca având calitatea de pârât, deși această cerere îi conferă calitatea de reclamant; instanța de disciplină nu a făcut o apreciere obiectivă și independentă a situației învederate; capătul principal de cerere al reconvenționalei (anularea unor acte ale Inspecției Judiciare) a rămas nesoluționat, deși art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 trimite la întregul C. proc. civ. în completare; instanța de disciplină a fost nelegal constituită și nu este îndeplinită procedura prealabilă în privința cererii de completare.

Examinând hotărârea recurată, prin prisma motivelor invocate de recurentul A., pe baza actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători în materie disciplinară, prin Hotărârea nr. 11J din 9 mai 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, a admis acțiunile disciplinare conexe exercitate de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A., judecător în cadrul Curții de Apel Cluj și, în temeiul art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 a aplicat acestuia sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și c) din același act normativ.

Prin Hotărârea nr. 22J din 3 octombrie 2018 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători s-a admis cererea formulată de pârâtul A., judecător în cadrul Curții de Apel Cluj și s-a completat dispozitivul Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018 al secției pentru judecători în materie disciplinară în sensul că s-a respins cererea reconvențională formulată de pârât, ca inadmisibilă, iar prin Hotărârea nr. 7J din 6 martie 2019, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători a respins cererea formulată de același pârât privind completarea hotărârilor nr. 11J din 9 mai 2018 și 22J din 3 octombrie 2019.

În ceea ce privește neîndeplinirea procedurii de citare și încălcarea dreptului la apărare, este de menționat că procesul civil implică nu numai drepturi procedurale în beneficiul părților, dar și obligații procedurale în sarcina acestora, în speță, obligațiile de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului și a urmări finalizarea acestuia, raportat și la calitatea de reclamant în cererea reconvențională recurentului.

În acest sens, Înalta Curte reamintește dispozițiile exprese ale art. 10 - "Obligațiile părților în desfășurarea procesului" din C. proc. civ., care prevăd expres că "(1) Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia."

În același timp, art. 154 din C. proc. civ. stabilește modalitățile de citare și comunicare a actelor de procedură, la alin. (1) - (4) fiind stabilite reguli imperative ("se va face", instanța este obligată"), în timp ce la alin. (5), invocat de recurent este prevăzută doar o modalitate subsidiară și opțională ("se va putea face").

Astfel, potrivit art. 154 alin. (5), "La cererea părții interesate și pe cheltuiala sa, comunicarea actelor de procedură se va putea face (...) prin servicii de curierat rapid, în acest din urmă caz dispozițiile alin. (4) fiind aplicabile în mod corespunzător."

În speță, Înalta Curte constată, din cuprinsul actelor procedurale existente la Dosarul nr. x/2016, respectiv, "Borderoul pentru obiectele de corespondență cu indicația "RECOMANDAT" prezentate în serie" și confirmarea de primire, că la termenul de judecată din 3 octombrie 2018, procedura de citare a fost îndeplinită, fiind în deplină concordanță cu prevederile legale incidente, recurentul nerefuzând expres primirea actelor de procedură în modalitatea menționată.

În acest context factual și legal, nu rezultă o nelegală citare a recurentului la termenul când a avut loc judecata sau o încălcare a dreptului la apărare pentru a justifica admiterea recursului întemeiat pe acest motiv.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, și în cazul citării efectuate prin curierat rapid potrivit art. 154 alin. (4) și (5), procedura se socotește îndeplinită tot la data semnării de către parte a confirmării de primire, astfel cum rezultă din prevederile art. 165 alin. (2) din C. proc. civ.

În aplicarea normei de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 invocate de recurent se observă că nu devin incidente în mod automat prevederile C. proc. civ., ci numai în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu dispozițiile speciale ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare, cuprinse în Legea nr. 317/2004.

Sub acest aspect, un argument esențial este reprezentat de faptul că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanțe de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, nu sunt instanțe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă organe extrajudiciare (Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003), care îndeplinesc o activitate administrativ-jurisdicțională (Decizia Curții Constituționale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind organe administrativ-jurisdicționale.

Din perspectiva incompatibilității reglementării procedurale a cererii reconvenționale cu procedura administrativ-jurisdicțională de soluționare a acțiunii disciplinare, prezintă o relevanță decisivă faptul că răspunderea disciplinară are caracter strict personal, iar raportul juridic de răspundere disciplinară are o pregnantă componentă de drept public, raport căruia nu îi poate fi atașată, în cadrul cererii reconvenționale reglementate de C. proc. civ., realizarea oricărui interes personal urmărit de un subiect de drept privat.

Având în vedere similaritatea existentă, sub aspectul caracterului strict personal între răspunderea disciplinară și răspunderea penală, un argument suplimentar în sensul inadmisibilității cererii reconvenționale în procedura disciplinară este reprezentat, prin analogie, de faptul că nici C. proc. pen. nu reglementează instituția juridică a cererii reconvenționale.

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de disciplinară întemeiat a concluzionat că este inadmisibilă cererea reconvețională având ca obiect acordarea de daune morale formulată de recurent.

Referitor la faptul că ar fi rămas, oricum, nesoluționat capătul de cerere reconvențională referitor la anularea unor acte ale Inspecției Judiciare, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și această critică, întrucât din actele dosarului (încheierile din 05.04.2017 și 27.09.2017 ale secției pentru Judecători în materie disciplinară) rezultă că acest capăt de cerere a fost calificat expres ca fiind întâmpinare la acțiunea disciplinară, nefiind deci vorba de o omisiune.

Analizând celelalte argumente expuse de recurent se constată că acestea nu sunt veritabile critici la adresa hotărârii recurate și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată, de respingere a cererii reconvenționale ca inadmisibilă, și la argumentele arătate de instanța disciplinară în fundamentarea acesteia, în realitate, recurentul exprimându-și doar dezacordul cu privire la soluția și motivarea hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 22J din 3 octombrie 2018, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 22J din 3 octombrie 2018, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători în materie disciplinară, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iulie 2020.

GGC - GV