ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1914/2018

Asupra recursului de față;

Din analiza lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 21 mai 2015, sub Dosar nr. x/2015, astfel cum a fost precizată în procedura de regularizare, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării și Tribunalul Gorj, cu participarea intervenientului voluntar accesoriu E., solicitând anularea Hotărârii nr. 61 din 28 ianuarie 2015 și obligarea Consiliului să soluționeze pe fond Petiția nr. 18.662 din 30 octombrie 2014, prin intermediul căreia a fost învestit de părți, în sensul de a constata discriminarea sesizată, respectiv discriminarea la care sunt supuși magistrații-petiționari în raport cu colegii lor din țară și de la Tribunalul Gorj, prin neluarea în considerare la emiterea adeverințelor în vederea stabilirii pensiei de serviciu, potrivit Legii nr. 303/2004, raportat la H.G. nr. 1275/2005, și a Circularei Ministerului Justiției nr. 124785 din noiembrie 2008, a creșterilor salariale de 2%, 5% și 11% obținute prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă - Sentința nr. 1109 din 29 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 4053 din 18 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, iar în subsidiar, constatarea că se află, în mod direct, într-o situație de evidentă discriminare față de colegi.

Prin Sentința civilă nr. 2793 din 29 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., și D., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, și Tribunalul Gorj, ca nefondată.

A respins cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de E., ca nefondată.

Împotriva Sentinței civile nr. 2793 din 29 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a exercitat cale de atac intitulată "apel" reclamanta A., solicitând casarea hotărârii, cu argumentul că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile legale incidente în materie față de obiectul cererii de chemare în judecată.

A susținut recurenta că instanța de fond a reținut corect situația de fapt, însă a interpretat greșit prevederile art. 18, art. 19 alin. (1) lit. c) și art. 20 din O.G. nr. 137/2000, ale Deciziei nr. 997 din 7 octombrie 2008, precum și dispozițiile indicate în cererea introductivă la CNCD și la instanța de fond.

A motivat recurenta că s-a adresat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării să constate că, în raport cu prevederile O.G. nr. 137/2000, a fost supusă unei discriminări în raport cu alți colegi din țară și de la Tribunalul Gorj aflați în situație identică, prin acționarea sa în judecată în vederea anulării adeverințelor emise în vederea stabilirii pensiei de serviciu în temeiul Legii nr. 303/2004, H.G. nr. 1275/2005 și a Circularei Ministerului Justiției nr. 124785 din noiembrie 2008.

Prin Hotărârea nr. 61 din 28 ianuarie 2015, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a admis excepția de necompetență materială și a închis Dosarul nr. x/2014, în care era înregistrată Petiția nr. 18.662 din 30 octombrie 2014.

În concret, recurenta a susținut că situația reclamată a fi analizată de CNCD era aceea dacă magistrații petiționari au fost discriminați sau nu prin acționarea doar a acestora în judecată, în lipsa oricărui criteriu, deși erau în situație juridică absolut identică și similară cu colegii lor din țară și de la tribunalul Gorj, când s-a solicitat anularea aceluiași gen de adeverințe eliberate în temeiul Legii nr. 303/2004, H.G. nr. 1275/2005 și Circulara MJ nr. 124785 din noiembrie 2008, pentru obținerea pensiei de serviciu.

În concluzie, a arătat recurenta, instanța de fond în mod greșit a respins acțiunea, atâta timp cât CNCD nu a soluționat pe fond cererea sa de constatare a discriminării, invocând necompetența materială.

Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.

Recurenta-reclamantă A. a formulat concluzii scrise.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 06 noiembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 19 februarie 2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, în consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. și a fixat termen pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând calea de atac intitulată "apel", exercitată de către A., Înalta Curte va judeca această cerere ca recurs, prin prisma disp. art. 483 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond în sensul că a interpretat greșit prevederile art. 18, art. 19 alin. (1) lit. c) și art. 20 din O.G. nr. 137/2000, ale Deciziei nr. 997 din 7 octombrie 2008 precum și dispozițiile indicate în cererea introductivă la CNCD și la instanța de fond, critică care se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la situația de fapt, Înalta Curte reține următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1109 din 29 ianuarie 2008 a Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, irevocabilă prin Decizia nr. 4053 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanților A., B., C. și D. li s-a recunoscut dreptul la plata creșterilor salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007, respectiv 5%, 2% și 11%, indexate în raport de indicele de inflație la data plății efective, precum și de a le fi menționate în mod corespunzător majorările salariale în carnetele de muncă.

La momentul îndeplinirii formalităților în vederea pensionării, reclamanților, foști judecători în cadrul Tribunalului Gorj, le-au fost eliberate de acel tribunal adeverințe în al căror conținut au fost menționate inclusiv creșterile salariale obținute prin intermediul hotărârilor judecătorești indicate în precedent.

Situația de fapt reclamată ca fiind «discriminatorie» în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a constat în aceea că, după aproximativ 3 ani de la data eliberării adeverințelor menționate, Tribunalul Gorj i-a chemat în judecată pe reclamanți în vederea anulării mențiunilor din adeverințe referitoare la creșterile salariale indicate în precedent, că nu a mai fost exercitată o asemenea acțiune împotriva niciunui alt coleg de la nivelul tribunalului respectiv sau din țară, că este supusă discriminării prin refuzul recunoașterii drepturilor salariale obținute prin hotărâre judecătorească la stabilirea pensiei de serviciu.

Prin Hotărârea nr. 61 din 28 ianuarie 2015, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a admis excepția de necompetență materială și a dispus închiderea dosarului.

În motivare, CNCD a reținut, printre altele, că petenții, magistrați la tribunalul Gorj, au susținut că au îndeplinit condițiile de pensionare la 1 septembrie 2010, dar au ales să profeseze, și se consideră discriminați pentru faptul că li se refuză recunoașterea drepturilor salariale obținute prin hotărâre judecătorească, invocând efectele Hotărârii judecătorești nr. 1109 din 29 ianuarie 2008, privind creșterile salariale dispuse prin O.G. nr. 10/2007.

A mai reținut Consiliul că petenții se compară cu alți colegi pensionați în anii 2009, 2010 - 2014, împotriva cărora Tribunalul Gorj nu a formulat acțiune în instanță pentru anularea adeverințelor la care se face referire, arătând că sunt supuși la o discriminare ce constă în faptul că, deși toți magistrații se pensionează în temeiul Legii nr. 303/2004, Tribunalul Gorj a acționat în judecată doar petenții, solicitând anularea propriilor sale adeverințe emise în anul 2010 pentru pensionare. În motivare, Tribunalul Gorj susține că petenții nu mai au dreptul să le fie recunoscute creșterile salariale din Sentința nr. 1109/2008, deoarece în țară este o practică neunitară în acest sens.

Totodată, Consiliul a mai reținut că este organ administrativ - jurisdicțional, cu competență limitată la a constata stările de discriminare prin emiterea unei hotărâri și, eventual, stabilirea unei sancțiuni contravenționale, și că nu are competența materială de a se pronunța asupra aspectelor care revin instanțelor de judecată, având în vedere atributul suveran de interpretare și aplicare a normelor legale.

Față de aceste aspecte, Colegiul Director al CNCD a admis excepția de necompetență materială a Consiliului.

În motivarea adresată instanței de fond, părțile reclamante au arătat că sunt magistrați la Tribunalul Gorj, respectiv magistrat-pensionat din 2011, C., și au îndeplinit condițiile de pensionare la data de 1 septembrie 2010, perioadă în care Tribunalul Gorj, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 303/2004 și a H.G. nr. 1275/2005, le-a eliberat documentația în vederea pensionării, cu luarea în considerare a creșterilor salariale de 2%, 5% și 11% recunoscute prin titlul executoriu menționat, în octombrie 2010 fiindu-le eliberate și deciziile de pensionare de Casa Județeană de Pensii Gorj.

Au mai susținut părțile reclamante că în luna noiembrie 2013, la peste trei ani de la eliberarea documentației, același tribunal i-a chemat în judecată pentru anularea propriilor adeverințe (doar pe reclamanți), deși sunt în aceeași situație juridică alături de circa 20 de colegi magistrați - în activitate sau pensionați din județul Gorj, dar și din țară. Legea nr. 303/2004 și H.G. nr. 1275/2005 nu au suferit nicio modificare în perioada 2009 - 2013, astfel încât situația discriminatorie în care se află constă în aceea că, la situații juridice identice cu alți colegi, sunt tratați diferit pe criteriul practicii neunitare în materie și a datei când s-au formulat cererile de pensionare, cu consecința diminuării drastice a cuantumului pensiei de serviciu.

Instanța de fond a constat că, din analiza art. 2 din O.G. nr. 137/2000, discriminarea cunoaște patru forme de manifestare, anume (i) discriminarea directă, (ii) discriminarea indirectă, (iii) hărțuirea și (iv) victimizarea, iar definiția discriminării este strict circumscrisă normei juridice indicate.

Or, conduita reclamată cu privire la Tribunalul Gorj, de a-i fi chemat în judecată doar pe reclamanții A., B., C. și D., în scopul anulării unor mențiuni din adeverințele eliberate în vederea pensionării, nu se circumscrie definiției legale, respectiv vreuneia dintre formele de manifestare a discriminării.

În concluzie, instanța de fond a apreciat că, atâta vreme cât părțile reclamante nu indicaseră fapte din care să se poată prezuma existența unei discriminări în sensul definiției și a formelor sale de manifestare reglementate la art. 2 din O.G. nr. 137/2000, iar nu al înțelesului obișnuit al noțiunii, Consiliului Național de Combatere a Discriminării nu îi revenea atribuția de analiză.

Analizând soluția instanței de fond prin prisma criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, definește noțiunea de "discriminare", înțelegând prin aceasta "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Potrivit art. 18 din O.G. nr. 137/2000: "(1) Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării. (2) Consiliul elaborează și aplică politici publice în materia nediscriminării. În acest sens, Consiliul va consulta autoritățile publice, organizațiile neguvernamentale, sindicatele și alte entități legale care urmăresc protecția drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării."

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000:

"În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul își exercită atribuțiile în următoarele domenii: (...) c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare;", iar potrivit art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice."

Din dispozițiile legale precizate, rezultă fără echivoc împrejurarea că situația invocată de reclamantă în solicitarea adresată Consiliului Național al Combaterii Discriminării nu face obiectul unei discriminări.

Recurenta a solicitat să se constate că a fost discriminată prin chemarea în judecată pentru anularea adeverințelor eliberate pentru stabilirea pensiei de serviciu, în raport cu alți magistrați cărora li s-au luat în considerare adeverințele privind creșterile salariale.

Raportat la dispozițiile O.G. nr. 137/2000, Consiliul Național de Combatere a Discriminării nu avea competență materială, nefiind indicate fapte din care să se poată prezuma existența unei discriminări în sensul definiției și a formelor de manifestare reglementate de actul normativ.

În conformitate cu jurisprudența CEDO în domeniu, diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Instanța europeană a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, "trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă".

CEDO a apreciat că statele dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate.

În jurisprudența CEDO, raportat la dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul nr. 12 la Convenție, s-a afirmat constant că "a distinge nu înseamnă a discrimina" și că, pentru a fi discriminatorie, diferența de tratament trebuie să privească situații analoage și comparabile și să nu se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993; Spadea și Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995; Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996).

Fapta de discriminare este determinată de existența unui criteriu, iar între acest criteriu și faptele invocate trebuie să existe un raport de cauzalitate.

O faptă poate fi considerată discriminatorie dacă atinge un drept, dintre cele garantate de tratate internaționale ratificate de România sau cele prevăzute de legislația națională.

Or, instanța de control judiciar constată că situația invocată de reclamantă, determinată de formularea unei cereri de chemare în judecată, de către Tribunalul Gorj, în vederea anulării mențiunilor din adeverințe referitoare la creșterile salariale, admiterea acesteia și consecințele corespunzătoare, nu se circumscrie dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, astfel că aspectele invocate nu sunt în competența Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Instanței de judecată care a fost învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată îi revenea competența de soluționare, raportat la situația de fapt și dispozițiile legale incidente, iar efectele produse de hotărârea judecătorească definitivă și nechemarea în judecată și a altor persoane nu constituie situații care să atragă exercitarea atribuțiilor specifice de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în aplicarea O.G. nr. 137/2000.

În concluzie, faptele prezentate nu se pot circumscrie unei situații de discriminare din perspectiva art. 2 din O.G. nr. 137/2000, nefiind de competența CNCD, astfel încât instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 2793 din 29 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 2793 din 29 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2018.

Procesat de GGC - LM