ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3739/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 06.10.2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au solicitat:

- obligarea pârâtului la readmiterea la plată a cererii de plată nr. x/29.09.2016, în valoare de 8298 RON (contravaloare reparații autoturism, proprietate personală)

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv amenda judiciară în favoarea justiției;

- obligarea pârâtului la plata de daune morale:

În motivare, au arătat, în esență, că autoturismul cu nr. de înmatriculate nr. x, aparținând reclamanților, a fost avariat de microbuzul cu nr. x în evenimentul ce a avut loc în data de 12.11.2015, eveniment ce a fost consemnat abia în data de 3.12.2015 în dosar x, la Timișoara. Pentru a beneficia de despăgubire, autoturismul trebuia reparat pe cheltuiala reclamanților urmând ca decontarea să fie făcută treptat, fiind astfel necesară rezolvarea mai multor probleme, precum găsirea banilor necesari pentru efectuarea reparațiilor, găsirea unei firme de reparații autorizate, găsirea unei firme care să accepte parțial decontarea.

În aceste condiții, termenul arbitrar de 90 de zile stabilit prin Legea nr. 213/2015 nu este suficient și contravine prevederilor art. 2519 din C. civ., care instituie un termen de prescripție de 2 ani.

Au mai arătat că pârâtul FGA nu a respectat obligația de a li se aduce la cunoștință termenul de 90 de zile pentru formularea cererii, nefăcând nimic pentru informarea și ajutarea asiguraților.

În consecință au solicitat anularea deciziei FGA nr. 8233/07.08.2017.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19.09.2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea aceleiași decizii emise de FGA, respectiv decizia FGA nr. 8233/07.08.2017.

Prin încheierea din ședința din data de 16. octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 107 din HCSM nr. 137/2015 s-a dispus înaintarea cauzei la dosarul nr. x/2017 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, având în vedere că cele două cauze sunt identice.

Prin sentința civilă nr. 402 din data de 06.02.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 402 din data de 06.02.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A. și B..

Ulterior, din înscrisurile depuse la dosar la data de 23 iulie 2018, rezultă că recurenții-reclamanți au formulat cerere de renunțare la judecata recursului, solicitând instanței să ia act de această renunțare.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare mprin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 04 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 mai 2020.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte, sesizată cu soluționarea recursului declarat de reclamanți, constată că la dosarului de recurs se află atașată o cerere formulată de recurenții-reclamanți din care rezultă faptul că aceștia înțeleg să renunțe la judecarea recursului promovat în prezenta cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 406 C. proc. civ.:

"(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă.

(5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.

(6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă."

De asemenea, potrivit art. 463 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi, ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre."

Examinând cererea astfel formulată, Înalta Curte reține că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecata cererii de recurs, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al reclamanților, care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Constatând că, în speță, recurenții-reclamanți au formulat cerere de renunțare la judecata recursului, instanța de control judiciar are în vedere și dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., republicat, potrivit cărora:

"Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Având în vedere dispozițiile art. 406 alin. (5-6) coroborat cu art. 463 C. proc. civ., potrivit cărora reclamanții pot renunța la judecata căii de atac, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă, dar și pe cele ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care impun judecătorului să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, luând act și de punctul de vedere al intimatei-pârâte, Înalta Curte va lua act de cererea reclamanților privind renunțare la judecata recursului ce formează obiectul prezentului dosar.

Pentru considerentele arătate și în temeiul art. 406 alin. (5-6) coroborat cu art. 463 din C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunțarea recurenților-reclamanți la judecata cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea reclamanților A. și B. la judecata cererii de recurs formulate împotriva sentinței nr. 402 din 06 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iulie 2020.