ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2833/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, la data de 20.04.2017, reclamantul A. a contestat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal decizia nr. 1602/04.04.2017 de încheiere a investigațiilor efectuate cu privire la plângerea înregistrată sub nr. x/26.01.2017, de nesoluționare a plângerii în termen legal, conform investirii, solicitând ca prin hotărârea judecătorească, pronunțată în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu dispozițiile incidente din Legea nr. 554/2004:

a) constatarea faptului că pârâta a comunicat un document, care nu corespunde dispozițiilor art. 25 alin. (5) și (6) din Legea nr. 677/2001;

b) constatarea faptului că pârâta nu a respectat termenul de soluționare a plângerii.

a) nu a soluționat în termen legal plângerea cu care a fost investită;

b) i-a cauzat o reală nesiguranță, cu privire la protecția datelor sale cu caracter personal, inclusiv prin faptul că nu a aplicat măsurile provizorii (art. 25 alin. (7) din Legea nr. 677/2001), odată ce termenul de 30 de zile de soluționare a plângerii a fost depășit;

c) a instituit o procedură de tip cameră preliminară, eludând aplicarea eficientă a legi;

Prin sentința civilă nr. 3961 din 26 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția nulității pentru insuficienta timbrare a acțiunii, excepția tardivității și excepția inadmisibilității, invocate de pârâtă, ca neîntemeiate.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal și a fost obligată pârâta să soluționeze plângerea reclamantului, înregistrată sub nr. x/26.01.2017.

A fost respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 3961 din 26 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pârâta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate.

A arătat recurenta că înțelege să mențină excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, care în opinia sa conduce la nulitatea hotărârii, conform dispozițiilor art. 176 pct. 3 C. proc. civ., solicitarea de obligare la soluționarea plângerii reprezentând obligația de a face, pentru soluționarea căreia competența aparține judecătoriei, conform art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut că deși la dosarul cauzei au fost depuse toate adresele emise de aceasta, precum și de reclamant cu atașamentele corespunzătoare, prima instanță nu le-a verificat pentru a constata că autoritatea și-a îndeplinit atribuțiile, iar reclamantul trebuie să facă dovada expedierii lor prin metoda forward as attachment sau prin folosirea unui client de e-mail ce permite anexarea mesajului electronic.

Astfel, instanța de fond a ținut cont exclusiv de afirmațiile reclamantului, care a depus la dosar aceleași înscrisuri ca și pârâta, care nu dovedesc existența vreunei plângeri cu privire la prelucrarea adresei de e-mail nelegal de către B., nefiind îndeplinită procedura prevăzută imperativ de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 677/2001.

De asemenea, recurenta a criticat faptul că instanța și-a fundamentat soluția pe prezumții, neluând măsura completării probatoriului cu o expertiză tehnică prin care să se dovedească dacă mesajul cu plângerea reclamantului a fost primit, dacă a fost șters de operator, verificând astfel dacă înscrisurile depuse de autoritate cu extrasul din baza de date al operatorului era corect, instanța achiesând practic la susținerile reclamantului.

Reiterând aspectele invocate în fața instanței de fond cu privire la lipsa din baza de date a operatorului a subiectului mesajului redirecționat, recurenta a susținut că în mod greșit judecătorul fondului a reținut că nu i se poate pretinde reclamantului să prezinte dovada înregistrării petiției de către operator, precum și faptul că este dovedit demersul reclamantului, în condițiile în care, în opinia sa, acesta nu a făcut dovada expedierii plângerii către B..

A mai fost criticată reținerea instanței în sensul că intimatul-reclamant nu s-ar fi plâns că nu a primit răspuns la plângerea adresată operatorului, ci că acesta i-a prelucrat adresa de e-mail prin transmiterea notificării de plată a restanței, la care autoritatea nu i-ar fi răspuns, precum și reținerea instanței în sensul că sesizarea nr. 1602/26.01.2017 a fost încadrată greșit drept petiție, având în vedere că pentru a fi calificată drept plângere reclamantul trebuia să respecte procedura prealabilă prevăzută imperativ de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 677/2001. Totodată, a susținut că pârâta a făcut dovada respectării termenului de răspuns la petiția reclamantului.

În fine, a arătat recurenta că solicitarea reclamantului este nefondată, în speță nefiind vorba despre emiterea unei decizii de aplicare de măsuri în condițiile art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 677/2001, cu privire la acest aspect fîcând trimitere la decizia nr. 751 a Curții Constituționale.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 28 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 iunie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate.

La data de 07.12.2016 reclamatul a fost notificat de către B. pentru plata sumei de 317 RON în baza unui contract de credit, sub sancțiunea raportării situației la Biroul de Credite, iar la data de 08.12.2016 reclamantul a formulat plângere adresată B. - plângere prealabilă, prin care critică, între altele, folosirea datelor sale cu caracter personal.

Totodată, la data de 25.01.2017, reclamantul a formulat plângere împotriva B., pe care a adresat-o pârâtei, înregistrată la aceasta din urmă la data de 26.01.2017 sub nr. x/26.01.2017, la care pârâta formulează un răspuns la data de 23.02.2017 în sensul că înțelege că reclamantul se plânge de lipsa unui răspuns al operatorului B. la plângerea sa prealabilă și arată că va efectua o investigație.

Pârâta revine cu adresă la 04.04.2017 în sensul că reclamantul nu s-a adresat operatorului B. cu plângere prealabilă, iar la data de 04.04.2017 reclamantul revine cu adresă către pârâtă prin care învederează că a formulat plângere prealabilă către operator.

Pârâta răspunde cu adresa din data de 02.05.2017 în sensul că e-mail-ul transmis la 08.12.2017 nu a fost găsit în sistemul societății B..

În acest context, instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul reclamantul A. a contestat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal decizia nr. 1602/04.04.2017 de încheiere a investigațiilor efectuate cu privire la plângerea înregistrată sub nr. x/26.01.2017, de nesoluționare a plângerii în termen legal, conform investirii, acțiunea fiind admisă în parte, prin sentința recurată de către autoritatea pârâtă.

În primul rând, Înalta Curte reține că este nefondată critica formulată de recurentă, constatând că în mod corect instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale a curții de apel.

Astfel, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 677/2001 și art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ privind nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, respectiv faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul de 30 de zile de la data înregistrării cererii, dacă prin lege nu se prevede un alt termen, iar, în raport de dispozițiile art. 25 alin. (1), (5) și 6 și art. 26 din Legea nr. 677/2001 și de obiectul cererii de chemare în judecată, în cauză se contestă un act administrativ al unei autorități publice, solicitându-se stabilirea în sarcina acesteia a uneia dintre soluțiile prevăzute de art. 18 alin. (5) și (6) din Legea nr. 554/2004, cu respectarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Înalta Curte nu poate reține nici criticile formulate de recurentă cu privire la faptul că instanța de fond a ținut cont exclusiv de afirmațiile reclamantului, și și-a argumentat soluția pe bază de prezumții, care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., circumscris acestui motiv de casare recurenta-pârâtă invocând aspecte care nu reprezintă veritabile motive de nelegalitate a hotărârii recurate, ci critici cu privire la administrarea probatoriului.

A susținut recurenta-reclamantă că adresele depuse de aceasta la dosar nu au fost analizate de instanță pentru a se constata că aceasta și-a îndeplinit obligațiile, precum și faptul că înscrisurile depuse de către reclamant nu dovedesc existența vreunei plângeri în sensul prevederilor art. 25 din Legea nr. 677/2001.

Or, instanța de fond a analizat atât susținerile reclamantei, cât și apărările pârâtei, prin prisma probatoriul depus la dosar de către ambele părți, reținând în mod corect că reclamantul a făcut dovada formulării și expedierii plângerii prealabile către operatorul B., potrivit înscrisurilor depuse la dosar, dar și faptul că nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că reclamantul nu s-ar fi adresat cu plângere prealabilă către operatorul B. pentru considerentul că mesajul expediat pe e-mail nu s-ar mai fi găsit în cadrul instituției la momentul efectuării controlului de către reprezentanții pârâtei, aspect reiterat de pârâtă prin memoriul de recurs.

Mai constată Înalta Curte că este corectă și reținerea primei instanțe în sensul că reclamantul nu s-a plâns de refuzul operatorului B. de a-i formula un răspuns plângerii prealabile formulate, ci de pretinsa utilizare în mod nelegal a datelor cu caracter personal, respectiv a adresei de e-mail, prin aceea că operatorul B. i-a trimis pe adresa de e-mail o notificare de plată a unui debit sub sancțiunea raportării situației Biroului de Credite în caz de neconformare, aspect cu privire la care se constată că nu s-a formulat niciun răspuns de către autoritatea pârâtă.

Calificând sesizarea reclamantului drept petiție (în sensul O.G. nr. 27/2002), pârâta l-a informat, în esență, că în lipsa altor dovezi din care să rezulte pretinse încălcări ale legii și respectarea condițiilor de formulare a cererilor în temeiul Legii nr. 677/2001 (cu referire directă la adresarea unei solicitări prealabile operatorului) nu se impune efectuarea altor demersuri de către pârâtă, la acest moment.

Or, în condițiile în care, din cuprinsul solicitării reclamantului, rezultă, în mod neechivoc, că acesta a înțeles să formuleze o plângere în înțelesul prevederilor art. 25 din Legea nr. 677/2001, atașând sesizării corespondența cu operatorul căruia îi adresase anterior o cerere de ștergere a datelor în discuție, afirmându-și, implicit, nemulțumirea față de acest răspuns, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul de fond, în mod nelegal, solicitarea reclamantului fiind calificată drept petiție.

Prin urmare, nu poate fi primită susținerea pârâtei, în sensul că se impune emiterea unei decizii doar în situația în care sunt aplicate măsuri dintre cele prevăzute la art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 677/2001, norma dispozitivă conținută în art. 25 alin. (5) subliniază doar faptul că în ipoteza admiterii, de la caz, la caz, pot fi aplicate măsurile prevăzute la art. 21 alin. (3) lit. d).

Astfel, în acord cu opinia instanței de fond, reține instanța de control judiciar că pârâtei îi revenea obligația de a analiza plângerea reclamantului, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (6) din Legea nr. 677/2001 și de a o soluționa, pronunțând o decizie, nu doar de a transmite un răspuns de informare, fără natură de act administrativ în înțelesul art. 2 din Legea nr. 554/2004, după cum chiar pârâta s-a apărat în fața instanței de fond și cum susține și prin memoriul de recurs, fie că era vorba despre o decizie de admitere, sau după caz de una de respingere, autoritatea de supraveghere nefăcând dovada soluționării plângerii primite în termen de 30 de zile de la data înregistrării acesteia.

Prin urmare, Înalta Curte reține că prin reluarea acelorași argumente și reiterarea relevanței înscrisurilor depuse în dosarul de fond, fără a formula critici privire la modul de aplicare a legii de către prima instanță recurenta-reclamantă tinde în realitate la o reapreciere a probelor, ceea ce nu se poate realiza în calea de atac a recursului.

Or, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, ceea ce nu este cazul în speță.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, având în vedere probatoriul administrat, motivele invocate de recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal împotriva sentinței civile nr. 3961 din 26 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2020.