ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4971/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

judecății

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București,

reclamanta

G.I., cetățean al R. Moldova cu domiciliul stabil în R. Moldova si cu reședința

temporara declarata pe teritoriul României, a solicitat în contradictoriu cu

pârâții O.R.I. și P.I., anularea actului administrativ cu Nr. 1513045 din 11

aprilie 2011 semnat de către pârât, prin care, în mod nejustificat, i s-a

refuzat cererea de acordare/prelungire a dreptului de ședere temporara pentru

reîntregirea familiei în calitate de străin căsătorit cu un cetățean român

depusa în baza art. 62 alin. (3) lit. a) din O.U. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor în România, cu modificările si completările ulterioare; obligarea

pârâtului O.R.I. sa-i soluționeze favorabil cererea, respectiv, sa-i

acorde/prelungească dreptul de ședere temporara si pe cale de consecința sa-i

emită documentul care atesta acest drept si calitate, respectiv Cartea de

rezidenta pentru străinii membri de familie ai cetățenilor români, document

prevăzut de art. 114 alin. (1) lit. a) din O.U. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor în România, cu modificările si completările ulterioare;

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că deși

deține calitatea, de străin membru de familie al

unui cetățean român și a depus la data de 1 februarie 2O11, la sediul

pârâtului o cerere de prelungire a dreptului de ședere temporară

a primit la adresa declarata

ca reședința temporara refuzul explicit al pârâtului de a i se soluționa

favorabil cererea.

2.

Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința

civilă nr. 4644 din 5 iulie 2011, Curtea de Apel București, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată reclamanta

G.I., în contradictoriu cu pârâții O.R.I. și P.I.

,

reținând următoarele:

În urma

cererii formulate de reclamantă prin care aceasta a solicitat prelungirea

dreptului de ședere în România în calitate de soț al unui cetățean român cu

domiciliul în România, la data de 10 martie 2011 pârâtul a procedat la luarea

interviului celor doi soți, iar la data de 8 aprilie 2011 a fost întocmit

referatul prin care s-a propus respingerea cererii formulată de către

reclamantă.

Curtea de

apel a reținut că din referatul întocmit de pârât rezultă că soții s-au

căsătorit la data de 21 august 2010, iar dovada spațiului de locuit este făcută

cu contractul de comodat nr. 988 din 1 februarie 2011, având ca părți

contractante pe reclamantă și comodantul C.V., însă la adresa respectivă s-a

constatat că alți 925 de cetățeni moldoveni figurează cu reședința, astfel că

nu este îndeplinită în fapt condiția prevăzută expres și limitativ la art. 50 alin.

2 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002.

S-a mai

constatat că deși formal condițiile de fond și de formă ale valabilității

contractului de comodat au fost îndeplinite, în realitate ar fi imposibil ca

reclamanta să locuiască la adresa menționată, având în vedere împrejurarea că

la această adresă figurează alte 930 de persoane cu care proprietarul a avut

aceeași înțelegere, iar beneficiarul - reclamanta a declarat în scris că nu

este interesată de a beneficia de prevederile contractului, conform interviului

luat acesteia la data de 10 martie 2011.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că

în referat s-a reținut că reclamanta are ca unic

scop intenția de a călători liber pe teritoriul U.E. și nu a redobândi unitatea

familială în România, nefiind respectate în fapt disp. art. 24 lit. f), art. 50

lit. f) și art. 51 alin. (2) din O.U.G. Nr. 194/2002, fiind nejustificată

solicitarea reclamantei.

Din analiza

răspunsurilor date de către cei doi soți la interviul luat acestora de către

pârâtă, prima instanță a constatat că deși în fapt soțul reclamantei

figurează cu domiciliul în România, potrivit mențiunilor de pe cartea de

identitate atașată în fotocopie la dosarul cauzei, totuși soții locuiesc

împreună în mod stabil și au locuri de muncă în R. Moldova, aceștia

intenționând conform declarațiilor acestora să se deplaseze în Italia pentru

obținerea unor venituri suficiente pentru a li se asigura un trai

corespunzător, iar nu să se stabilească împreună pe teritoriul României.

Prin

urmare, judecătorul fondului a constatat că susținerile reclamantei sunt

neîntemeiate, având în vedere că prin deținerea calității de soție a unui

cetățean român nu îi este recunoscut automat dreptul de ședere pe teritoriul

României.

de atac exercitată

Împotriva

sentinței pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, arătând că în cauză, hotărârea

pronunțată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competența materială.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte constată

că recursul este lipsit de interes pentru considerentele arătate în continuare.

și de drept relevante

Conform celor expuse anterior,

reclamanta G.I. a învestit instanța de contencios administrativ, cu o cerere

formulată

în

contradictoriu cu

O.R.I.

și P.I.

, având ca obiect

anularea actului administrativ cu Nr. 1513045 din 11

aprilie 2011, prin care, în mod nejustificat, i s-a refuzat cererea de

acordare/prelungire a dreptului de ședere temporara

.

Cu referire la

critica din recurs referitoare la excepția necompetenței materiale, Înalta

Curte constată că nu pot fi primite susținerile recurentului, având în vedere

dispozițiile art. 52 alin. (2), art. 82 alin. (1) și art. 84 alin. (1)din

O.U.G. nr. 194/2002.

Prin sentința ce formează obiectul

prezentului recurs, Curtea de apel București a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamantă.

Se constată că

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a declarat recurs împotriva

sentinței prin care Curtea de apel, a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată reclamanta

G.I.,

în contradictoriu cu pârâții O.R.I. și P.I.

În acest context,

Înalta Curte urmează a stabili dacă mai subzistă interesul recurentului

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în

susținerea recursului declarat în prezentul dosar, având ca obiect cererea

reclamantei de

anulare

a actului administrativ cu Nr. 1513045 din 11 aprilie 2011

.

În

dreptul procesual civil, interesul de a promova o acțiune este definit ca fiind

folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea, respectiv

oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia, iar

interesul trebuie să fie legitim, juridic, născut și actual, personal și

direct. Acțiunea în contencios administrativ nu derogă de la aceste cerințe, în

raport cu prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Prin

impunerea cerinței interesului, se urmărește evitarea litigiilor lipsite de

utilitate, pur vexatorii.

Înalta Curte reține că interesul

urmărit de către recurent prin promovarea prezentului recurs rezidă din

prevederile art. 131 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora ” În

activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale

societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile

cetățenilor.”

Or, dincolo de faptul că nu se aduce

nicio critică de fond sentinței pronunțate de instanță, niciuna

dintre părțile litigiului nu a invocat vreo vătămare, prin urmare în cauză

nu există un interes care să justifice demersul de față.

în recurs

Având în vedere considerentele expuse,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, împotriva Sentinței civile nr. 4644 din 5 iulie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit

de interes.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2013.