Secțiunea a doua Cerere nr. 19204/08 Nimet BACAKLIAR împotriva Turciei introdusă la 8 aprilie 2008 EXPOSAT DE FAPTE Recurenta, dl Nimet Bacakl Electroluxlar, este un resortisant turc născut în 1964 și rezident în Manisa. Circumstanțele din acest caz Generația cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 12 iunie 2007, în jurul orei 21:30, ca urmare a unui accident de motocicletă, fiul reclamantei, M.B., a fost transportat în ambulanță la urgențele spitalului public din Manisa, la spitalul din Manisa, unde medicii au făcut o tomografie și o radiografie care au dezvăluit prezența mai multor fracturi femurale și pelviene, a unei rupturi a vezicii urinare și a hemoragiei interne. Cu toate acestea, în lipsa unor echipamente medicale necesare pentru stabilizarea pacientului, și anume un fixator al pelvisului, medicii au căutat un alt spital în măsură să-l accepte și să-l trateze. Astfel, ei au luat legătura cu responsabilii mai multor spitale care nu le erau în măsură să-l primească pe M.B. În aceeași zi, un medic de la spital a întocmit un raport medical care confirmă că viața lui M.B. era în pericol și că a trebuit să fie transferat la un spital de la Facultatea de Medicină Daige pentru continuarea tratamentului său. În cele din urmă, acesta din urmă a fost transferat de urgență la serviciul de ortopedie și de trauma spitalului de la Facultatea de Medicină Daige. A doua zi, pe la 2:25 dimineața, M.B. a murit din cauza rănilor. În acest sens, raportul a stabilit că cauza decesului fiind stabilită, nu a fost luată în considerare nicio autopsie clasică. Prima procedură inițiată în urma plângerii recurentei la 3 iulie 2007, reclamanta a depus o plângere la Parchetul Manisa împotriva a trei medici de la spital, a unui medic de la spitalul de spitalul de spitale al Universității Celal Bayar și a medicului care l-a însoțit pe M.B. în ambulanță. În acest caz, fiul ei nu a fost dus la cea mai apropiată instituție de sănătate de la locul accidentului, pe care a fost condus de ambulanță la spitalul în care a trebuit să aștepte mult timp pe o targă fără ca nici o intervenție să aibă loc, că medicii nu l-au asistat, însoțindu-l în săli de radiografie și tomografie de către îngrijitori, că medicii nu au acționat în pofida apariției sângelui în sonda urinară, că au omis să-i sune pe cei apropiați pentru a-i informa despre starea sa de sănătate, că l-au făcut să aștepte mai multe ore înainte de a găsi un spital care să-l poată găzdui și că l-au transferat în detrimentul avertismentului medicului de la Spitalul Universității Celal Bayar (dintre care unitatea de resuscitare era supraîncărcată), conform căruia, ținând cont de tabloul clinic al fiului său, transferul său către fiul său către zmir putea provoca moartea sa. Cu toate acestea, în cele din urmă, M.B. a fost trimis la Spitalul Universității Ege, fără a beneficia în prealabil de o transfuzie de sânge. La 4 iulie 2007, procurorul sesizează consiliul administrativ al prefecturii Manisa, în temeiul Legii nr. 4483 privind urmărirea penală a funcționarilor publici, pentru a obține autorizația de a iniția o instrucțiune penală împotriva celor trei medici de la spital și a medicului de la ambulanță pentru neglijență a funcțiilor lor. La 6 august 2007, Consiliul a refuzat să acorde autorizația menționată, pe motiv că medicii care au fost în cauză nu au comis o abatere profesională și că nu au fost responsabili pentru decesul dlui B. Această decizie s-a referit la avizul consultativ al unui medic al Direcției Generale Sănătate, aproape de Ministerul Sănătății. a fost transportat, la ora 21:28, cu ambulanța la spital a fost plasat pe o targă într-un mod controlat a cerut profesioniștilor din domeniul sănătății să nu-și informeze părinții despre efectuarea de teste de radiografie și tomografie, de către medicul M.T. a fost examinat de un ortoped, un specialist în chirurgie generală și un neurochirurg, în urma diagnosticării unei fracturi pelvine a suferit numeroase fracturi la nivelul pelvisului, pubului și losului iliac, tensiunea arterială a fost de 80/40 mm-Hg cu un puls de 105 bătăi pe minut, și a avut un aspect palpabil prezenta o hemoragie a plexului venos retro peritoneal și transferul său către o altă instituție de saloane a fost necesar din cauza absenței unui fixator al pelvisului la spital întotdeauna conform acestui aviz spitalele publice care au fost contactate nu au dat curs cererii lor de transfer, fie din cauza faptului că au găsit o persoană responsabilă pentru acest lucru, fie dintr-un număr prea mare de pacienți în unitățile de resuscitare Spitalul de Medicină al Universității Celal Bayar a răspuns că unitatea lor de resuscitare era supraîncărcată, că a trebuit ca M.B. să rămână în spital, deoarece transferul său putea duce la deces și că ar fi posibil să se primească imediat ce se eliberează un loc. Medicul A.M. a decis cu toate acestea să transfere M.B. la spitalul de la Facultatea de Medicină a Universității de Evul Mediu, astfel încât să poată fi tratat într-o unitate dotată și cu experiență în tratarea politraumatică cu multiple fracturi M.B. nu a primit o transfuzie de sânge în timpul transferului, ci a fost obligat să administreze Haemaccel [1] și ser fiziologic (care ar înlocui sângele) M.B. a fost astfel transportat cu ambulanță la spitalul de la Facultatea de Medicină a Universității de Ege, unde a încercat să se ridice de pe targă pentru a merge la toaletă, dar tatăl său și lambularie leen au împiedicat Având în vedere raportul de expertiză, s-a stabilit că diagnosticul și tratamentul efectuate de medicul A.M. au fost corecte. La 12 septembrie 2007, recurenta a introdus la Tribunalul Administrativ Regional din Manisa o acțiune în anulare împotriva deciziei din 6 august 2007. A doua procedură inițiată de procuror la 6 iulie 2007, pentru un motiv care nu este de competența Curții, procurorul delegat al Consiliului Administrativ al prefecturii Manisa, încă în temeiul Legii nr. 4483 privind urmărirea penală a funcționarilor, o a doua cerere de autorizare de inițiere a urmăririi penale împotriva acelorași medici. La 24 august 2007, Consiliul a respins din nou cererea, pe motiv că medicii implicați nu au comis nici o abatere profesională. În această privință, consiliul de administrație sa bazat pe următoarele elemente: M.B. a fost transportat, în urma unui accident de motocicletă, în ambulanță la urgențele spitalului, unde a fost inițial examinat de medicul M.T. și apoi de medicul ortoped A.M. după consultarea cu chirurgul general și neurochirurgii și, având în vedere rezultatele analizelor medicale, s-a dovedit că pacientul suferea de fracturi multiple, că tensiunea arterială era de 80/40 mm-Hg cu un puls de 105 bătăi pe minut și că era palid Doctorul A.M. a diagnosticat o hemoragie a plexului venos retroperitoneal, dar spitalul nu dispunea de un fixator al pelvisului, necesar pentru a opri sângerarea; el contactase atunci alte spitale care nu au fost de acord să primească pacientul, din cauza lipsei unei persoane responsabile sau din cauza unui număr prea mare în unitățile de resuscitare Medicul A.M. a transferat M.B. la ora 23:16 în ambulanță la spitalul de la Facultatea de Medicină a Universității de Stat, unde a ajuns la ora 24; a decedat la 13 iunie 2007, ora 2:25 (două ore și douăzeci și cinci de minute de la sosirea sa) din cauza pierderii de sânge. Decizia respectivă s-a bazat pe un aviz scris [2] același medic de la Hotărârea Generală Sănătate, care a susținut, în general, că medicul de la ambulanță l-a primit cu atenție pe rănit, înainte de a-l transporta în mai puțin de patru minute la spitalul unde medicul M.T. și echipa sa au intervenit imediat În timpul examinării generale, profesioniștii din domeniul sănătății au dat dovadă de toată diligența necesară pentru a nu-l mișca pe M.B., considerând că acesta din urmă putea suferi de fracturi la nivelul pelvisului și șoldului. ; de fapt, tensiunea arterială a fost de 80/40 mm-Hg cu un puls de aproximativ 100 bătăi pe minut, el a fost conștient/semiconștient (un pic adormit), a fost administrat ser și o altă soluție numită Voluven Pentru a-i crește tensiunea arterială, grupa sanguină a fost determinată în scopul unei eventuale transfuzii de sânge, a fost vaccinat imediat împotriva tetanosului și a fost supus unei tomografii și altor inci. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:1999:291, punctul 66. Formularele de cerere de tomografie și radiografie au fost pregătite în interval de 10 minute de la plecarea de la M.B. la spital, admiterea sa a fost efectuată la ora 21:38, iar langograma, analizele de sânge și radiografiile au fost înregistrate la ora 21:40 și, respectiv, la ora 21:44. mai multe semne de intervenție chirurgicală de urgență și, spre deosebire de cele menționate mai sus, nu a existat sânge macroscopic de la sonda de examinare medicală, iar radiografiile au evidențiat numeroase luxații și fracturi la pelvis, pubis, oase iliace și sacro-iliac, precum și o hemoragie a plexului venos retro peritoneal; s-a decis apoi transferul pacientului către un alt spital pentru a opri sângerarea și pentru a trata fracturile; așteptarea pacientului corespunde timpului scurs pentru a găsi un spital în măsură să se ocupe L mai mult decât atât, Universitatea din Spitalul Celal Bayar a anunțat că nu a fost în măsură să primească pacienții patologia pacientului nu a necesitat spitalizare de urgență. după cum trebuia să se întâmple în cazurile de accident rutier grav și urgent, medicii spitalului au informat rudele M.B. cu privire la starea sa de sănătate, și acest lucru, pe parcursul întregii perioade de spitalizare în unități de resuscitare; contrar afirmațiilor, s-a constatat că starea de sănătate a pacientului a fost critică, dar nicio informație nu a fost ascunsă în această privință. La o dată nespecificată, reclamanta și Parchetul Manisa au formulat o opoziție, la Tribunalul Administrativ Regional Manisa, împotriva deciziei din 24 august 2007. La 3 octombrie 2007, Tribunalul Administrativ Regional Manisa a respins recursul, în unanimitate, precizând că nimic din dosar nu justifica inițierea urmăririi penale. În consecință, la 31 octombrie 2007, Parchetul din Manisa a emis un ordin de nejudiciare. La 26 noiembrie 2007, recurenta a contestat acest refuz în fața tribunalului din Massa, care, la 10 decembrie următor, a respins acțiunea. Dreptul intern relevant privind serviciul public de sănătate la art. 57 din Regulamentul nr. 8/5319 din 10 septembrie 1982 (astfel cum a fost modificat la 1 septembrie 1982) aprilie 2005), referitor la funcționarea instituțiilor spitalicești, se citește astfel Pacienții aflați în stare critică și care necesită intervenții de urgență sunt imediat admiși în instituțiile spitalicești, fără a se lua în considerare acoperirea lor a securității sociale. Orice intervenție medicală necesară se efectuează la timp și formalitățile se încheie ulterior. Dispozițiile relevante din Regulamentul privind Serviciul Sanitar D (...) Serviciile de urgență ale tuturor spitalelor publice și private (...) acceptă fără deosebire orice cerere de asistență medicală de urgență. Fiecare pacient solicitant face obiectul unei evaluări, al unei intervenții și, dacă este cazul, al unei stabilizări medicale urgente (...) În urma primei intervenții medicale, în cazul în care este necesar să se asigure la fața locului îngrijirile medicale și tratamentele ulterioare, se va stabili o coordonare cu spitalul adecvat pentru transfer și întreaga asistență medicală furnizată până în prezent va fi documentată în scris de către șeful serviciului în cauză. Acest document este trimis împreună cu pacientul în spitalul în care acesta va fi transferat. Transferul nu are loc decât dacă stabilizarea [pacientului] este asigurată sau atunci când se stabilizează că îngrijirea, stabilizarea și tratamentul unui pacient cu risc vital sau dehandicap nu poate fi asigurată cu mijloacele medicotehnice disponibile. (...) Pentru a asigura un serviciu diligent și de calitate în serviciile de urgență Aceste servicii trebuie să fie organizate astfel încât să nu apară nicio disfuncție și ca serviciul să fie asigurat în permanență 24 de ore din punctul de vedere al infrastructurii fizice, al resurselor umane, al echipamentelor medicale, al echipamentelor, al medicamentelor necesare, al serului, al produselor Pacientul este transferat la un serviciu de urgență numai după efectuarea evaluării și a intervenției medicale, dacă este cazul, a stabilizării [pacientului] și a transmiterii informațiilor necesare. art. 24 Serviciul de urgență încheie pregătirile de care va avea nevoie pacientul înainte de transfer. Serviciul de urgență furnizează toate serviciile medicale până la asigurarea stabilizării, fără a lua în considerare dacă pacientul dispune de o acoperire socială sau nu, tipul instituției de securitate socială de care beneficiază sau alte particularități ale acesteia. În cazul în care este necesar să se continue tratamentul într-o altă unitate sanitară, din cauza reglementării sau a mijloacelor medicale ale acestei unități, medicul responsabil cu urgențele solicită Centrului să efectueze transferul pacientului, după obținerea acordului celui mai adecvat acord al unității în raport cu acoperirea socială a persoanei respective. art. 28 ... Datoriile, competențele și responsabilitățile medicale ale tehnicienilor de ambulanță și de intervenții urgente, precum și ale tehnicienilor de medicină medicală de urgență sunt următorii tehnicieni de ambulanță și de intervenții urgente (...) trebuie să se asigure că pacientul este pregătit pentru transfer, prin stabilizarea traumei. tehnicienii medicinei de urgență (...) trebuie să se asigure că pacientul este pregătit pentru transfer prin stabilizarea traumei. Cu privire la urmărirea penală a funcționarilor conform articolului 3 litera (b) din Legea nr. 4483 privind urmărirea penală a funcționarilor, numai prefeții sunt competenți să decidă cu privire la posibilitatea de a iniția o instrucțiune penală împotriva funcționarilor aflați sub jurisdicția lor ; art. 5 din legea menționată prevede că trebuie să inițieze o examinare preliminară de îndată ce notificarea că a fost depusă o plângere penală. GRIFS Fără a invoca dispoziții speciale ale Convenției, reclamanta denunță o serie de evenimente care ar fi condus la decesul fiului său M.B. În această privință, deplânge în special faptul că Ambulanța l-ar fi luat pe M.B. într-un mod imprudent înainte de a-l transporta la urgențele spitalului, departe de locul accidentului, omitând în plus să transmită personalului de îngrijire informațiile relevante din tabloul pacientului M.B. ar fi așteptat mult timp la urgențele spitalului pe cei apropiați ai M.B. nu ar fi fost anunțați în timp util. Serviciul în interiorul spitalului s-ar fi dovedit lent și ineficient, doctorii care au fost în măsură să intervină în mod corespunzător din cauza unei lipse de echipamente și de cercetare pentru mai multe ore pentru a găsi un alt spital de saloane fiind dovedit deșarte M.B. ar fi fost în cele din urmă transferat la un alt spital, în ciuda unui aviz medical nefavorabil în această privință Înainte de a fi transferat, M.B. nu ar fi beneficiat nici de o transfuzie de sânge, nici de o administrare de ser pentru a opri sângerarea internă; iar M.B. ar fi ajuns prea târziu la spitalul facultății de medicină a Universității de Ege, unde a decedat ca urmare a rănilor sale neîngrijire până la data. Care a fost rezultatul acțiunii în anulare introduse la 12 septembrie 2007 în fața Tribunalului Administrativ Regional din Manisa împotriva deciziei din 6 august 2007? Recurentei i se cere să furnizeze o copie a deciziei pronunțate în urma acțiunii menționate. Întrucât Curtea a declarat din oficiu obiecțiunile recurentei ca făcând parte din componentele materiale și procedurale ale articolului 2 din convenție Având în vedere obligația pozitivă pentru statul membru de a institui un cadru de reglementare care să impună adoptarea unor măsuri adecvate pentru a asigura protecția vieții, a existat, la momentul faptei, o reglementare care impune ca serviciile de urgență ale instituțiilor publice de sănătate să dispună de aparate de stabilizare a fracturilor de risc, printre altele pelviene, cum ar fi: Fixori de pelvis În mod negativ, ce sens poate fi dat dispozițiilor dreptului intern care impun stabilizarea, în cele mai bune condiții, a pacienților admiși la urgențele spitalelor publice (a se vedea articolele 15, 23, 24 și 28 din Regulamentul privind serviciul de sănătate de urgență, publicat în Jurnalul Oficial nr. 2446 din 11 mai 2000). În acest context, transferarea M.B. la spitalul de la În acest sens, guvernul este rugat să furnizeze o copie a dosarului medical complet al spitalului public Manisa. Este recurenta admisibilă și fondată pe faptul că, în speță, statul nu și-a îndeplinit obligația de a proteja viața fiului său, din cauza deficiențelor organizaționale ale primului serviciu spitalicesc solicitat și ale altor persoane contactate de acesta din urmă, astfel încât victima să nu poată beneficia de un tratament de urgență adecvat? În special, care au fost motivele prezentate de diferitele spitale care au fost contactate pentru a refuza admiterea urgentă a M.B., în timp ce, încă de la început, nimeni nu a știut că a suferit un politraumatism care implică o multifractură pelviană nestabilizată și o ruptură a vezicii urinare În cele din urmă, astfel de refuzuri ar fi ca urmare a reglementării în vigoare la momentul respectiv privind organizarea serviciului public de sănătate, în domeniul îngrijirii de urgență În această privință, se solicită guvernului să furnizeze o copie a documentelor care să susțină demersurile întreprinse în vederea coordonării spitalelor în cauză pentru a trata M.B. și motivele date de acestea la aceste demersuri. Autoritățile competente, ale căror direcții ale spitalelor care urmează să intervină în acest caz, au inițiat din oficiu o instrucțiune administrativă sau internă pentru a soluționa motivele care stau la baza lipsei materialului medical necesar pentru stabilizarea tabloului clinic al M.B. și a refuzurilor respective ale spitalelor contactate ulterior de a găzdui acest pacient (a se vedea mutatis mutandis Mahharadze și Sikharulidze c. Georgia, nr 35254/07, § 87, 22 noiembrie 2011) În ceea ce privește căile de atac exercitate în speță de recurentă, guvernul este rugat să furnizeze, în primul rând, o copie a dosarului anchetei efectuate de medicul Direcției Generale Sănătate, lângă Ministerul Sănătății, inclusiv (s) Avizul scris al acestui medic, precum și raportul de expertiză la care se referă acesta, având în vedere faptul că Consiliul administrativ al prefecturii Manisa și-a întemeiat decizia de a nu autoriza urmărirea penală a medicilor în cauză pe avizul în cauză. În plus, ce greutate poate fi acordată rolului subprefectului Manisa în procedura în temeiul Legii nr. 4483, având în vedere în special îndoielile serioase pe care Curtea le-a exprimat deja cu privire la independența investigațiilor încredințate unor astfel de organisme administrative în această privință, guvernul este rugat să le furnizeze informații de drept intern cu privire la posibilitatea ca o instanță administrativă să se opună unei opoziții formulate în temeiul legii nr. 4483 (de exemplu, directorul sau administrația spitalului, ministerul în cauză etc.) altele decât cele puse în discuție în plângerea penală a persoanei în cauză (de exemplu, medici, asistenți medicali etc.) exemple de jurisprudență a litigiilor administrative, în domeniul serviciului de sănătate publică în care, în aceeași cauză, o instanță administrativă care a respins o opoziție formulată în temeiul Legii nr. 4483, ar fi primit ulterior o acțiune de deplină instanță și apoi i-ar fi acordat acesteia o despăgubire pecuniară. Pe scurt, având în vedere cele de mai sus, indiferent de orice altă formă de acțiune pe care recurenta a putut să o exercite din proprie inițiativă, modul în care sistemul de protecție juridică turcă a fost pus în aplicare în ceea ce privește faptele în litigiu a încălcat art. 2, sub aspectul său procedural [1] Un colid intravenos, utilizat pentru a controla stările de șoc asociate cu scăderea fluxului de sânge rezultat din sângerare. [2] Acesta nu este clar silsil s
Requête n
o
19204/08
Nimet BACAKLILAR
contre la Turquie
introduite le 8 April 2008
La requérante, M
me
Nimet Bacaklılar, est une ressortissante turque née en
1964 et résidant à Manisa.
A.
Les circonstances de l’espèce
1.
La genèse de l’affaire
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 12 juin 2007, vers 21 h 30, suite à un accident de moto, le fils de la requérante («
M.B.
») fut transporté en ambulance aux urgences de l’hôpital public de Manisa («
l’hôpital
»). Les médecins procédèrent à une tomographie et une radiographie révélant la présence de plusieurs fractures fémorales et pelviennes, d’une déchirure de la vessie et d’une hémorragie interne.
Or, faute de matériel médical nécessaire à la stabilisation du patient, à savoir un «
fixateur du pelvis
», les médecins recherchèrent un autre hôpital en mesure de l’accepter et de le soigner. Ils prirent ainsi contact avec les responsables de plusieurs hôpitaux qui leur répondirent qu’ils n’étaient pas en mesure d’accueillir M.B. Le même jour, un médecin de l’hôpital établit un rapport médical confirmant que la vie de M.B. était en danger et qu’il devait être transféré à l’hôpital de la faculté de médecine d’Ege pour la poursuite de son traitement.
Ce dernier fut finalement transféré d’urgence au service d’orthopédie et de traumatologie de l’hôpital de la faculté de médecine d’Ege
; le lendemain, vers 2 h 25 du matin, M.B. succomba à ses blessures.
L’examen post-mortem, effectué à 8 heures, à la demande du parquet d’İzmir, permit de constater que M.B. était décédé à la suite d’un accident de la route, en raison d’un polytraumatisme corporel et d’une hémorragie interne. Le rapport y afférent établit que la cause du décès étant établie, aucune autopsie classique n’était à envisager.
2.
Première procédure initiée suite à la plainte de la requérante
Le 3 juillet 2007, la requérante introduisit une plainte auprès du parquet de Manisa à l’encontre de trois médecins de l’hôpital, un médecin de l’hôpital de l’Université Celal Bayar et le médecin ayant accompagné M.B. dans l’ambulance. Elle soutint qu’en l’occurrence, son fils n’avait pas été transporté à l’établissement de santé le plus proche du lieu de l’accident, qu’il avait été conduit par ambulance à l’hôpital où il a dû attendre longtemps sur un brancard sans qu’aucune intervention n’ait lieu, que les médecins ne l’avaient pas assisté, en le faisant accompagné en salles de radiographie et tomographie par des concierges, que les médecins n’avaient pas agi malgré l’apparition de sang dans la sonde urinaire, qu’ils avaient omis d’appeler ses proches pour les informer de son état de santé, qu’ils l’avaient fait attendre plusieurs heures avant de trouver un hôpital pouvant l’accueillir, et qu’ils l’avaient transféré au mépris de l’avertissement du médecin de l’hôpital de l’Université Celal Bayar (dont l’unité de réanimation était surchargée), selon lequel, compte tenu du tableau clinique de son fils, son transfert vers İzmir pouvait provoquer son décès. Or, malgré tout, M.B. avait finalement été envoyé à l’hôpital de l’Université d’Ege, sans même bénéficier préalablement d’une transfusion sanguine.
Le 4 juillet 2007, le procureur saisit le conseil administratif de la préfecture de Manisa, en vertu de la loi n
o
4483 sur la poursuite des fonctionnaires, afin d’obtenir l’autorisation pour initier une instruction pénale à l’encontre des trois médecins de l’hôpital et du médecin de l’ambulance pour négligence de leurs fonctions.
Le 6 août 2007, ledit conseil refusa d’accorder ladite autorisation, au motif que les médecins mis en cause n’avaient pas commis de faute professionnelle et qu’ils n’étaient pas responsables du décès de M.B.
Cette décision se référait à l’avis consultatif d’un médecin de la direction générale de santé, près le ministère de la Santé. D’après cet avis, suite à l’accident du 12 juin 2007, M.B.
:
–
avait été transporté, à 21 h 28, en ambulance à l’hôpital
;
–
avait été placé sur un brancard de façon contrôlée
;
–
avait demandé aux professionnels de la santé de ne pas informer ses parents
;
–
avait passé des tests de radiographie et de tomographie, par les soins du médecin M.T.
;
–
avait été examiné par un orthopédiste, un spécialiste de la chirurgie générale et un neurochirurgien, suivant le diagnostic d’une fracture du bassin
;
–
souffrait de nombreuses fractures au niveau du pelvis, du pubis et de l’os iliaque, sa tension artérielle était de 80/40 mm-Hg avec un pouls de 105
battements par minute, et avait une apparence pâle
;
–
présentait une hémorragie des plexus veineux rétro péritonéaux et son transfert vers un autre établissement s’était avéré nécessaire en raison de l’absence d’un «
fixateur du pelvis
» à l’hôpital
;
Toujours selon cet avis
:
–
les hôpitaux publics contactés n’avaient pas donné de suites à leur demande de transfert, soit en raison de l’impossibilité de trouver une personne responsable pour ce faire ou d’un surnombre de patients dans les unités de réanimation
;
–
les urgences de l’hôpital de la faculté de médecine de l’Université Celal Bayar avait répondu que leur unité de réanimation était surchargée, qu’il fallait que M.B. reste à l’hôpital car son transfert pouvait entraîner son décès, et qu’il serait possible de l’accueillir dès qu’une place se libère
;
–
le médecin A.M. avait néanmoins décidé de transférer M.B. vers l’hôpital de la faculté de médecine de l’Université d’Ege afin qu’il puisse se faire soigner dans un établissement équipé et expérimenté dans le traitement des polytraumatisés avec multi fractures
;
–
M.B. n’avait pas reçu une transfusion sanguine pendant le transfert mais qu’il s’était fait administrer de l’
Haemaccel
[1]
et du sérum physiologique (qui remplaceraient le sang)
;
–
M.B. avait ainsi été transporté en ambulance à l’hôpital de la faculté de médecine de l’Université d’Ege, où il avait tenté de se lever du brancard pour aller aux toilettes mais que son père et l’ambulancier l’en avaient empêché
;
–
au vu du rapport d’expertise, il était établi que le diagnostic posé et les soins effectués par le médecin A.M. étaient corrects.
Le 12 septembre 2007, la requérante introduisit auprès du tribunal administratif régional de Manisa un recours en annulation contre la décision du 6 août 2007. Elle soutint notamment que les médecins de l’hôpital ont transféré M.B. malgré l’avertissement du médecin de l’hôpital de la faculté de médecine Celal Bayar, selon lequel, pareille mesure pouvait entraîner son décès.
Le dossier est muet quant à l’issue de ce recours en annulation.
3.
Seconde procédure initiée par le procureur
Le 6 juillet 2007, pour une raison qui échappe à la Cour, le procureur adressa au conseil administratif de la préfecture de Manisa, toujours en vertu de la loi n
o
4483 sur la poursuite des fonctionnaires, une seconde demande d’autorisation d’initiation de poursuites à l’encontre des mêmes médecins.
Le 24 août 2007, le conseil rejeta à nouveau la demande, au motif que les médecins mis en cause n’avaient commis aucune faute professionnelle. A cet égard, le conseil s’appuya sur les éléments suivants
:
–
M.B. avait été transporté, à la suite d’un accident de moto, en ambulance aux urgences de l’hôpital, où il avait d’abord été ausculté par le médecin M.T. et ensuite par le médecin orthopédiste A.M.
;
–
après consultation avec le chirurgien général et les neurochirurgiens et, au vu des résultats des analyses médicales, il s’était avéré que le patient souffrait de multi fractures, que sa tension artérielle était de 80/40 mm-Hg avec un pouls de 105 battements par minute et qu’il était pâle
;
–
le médecin A.M. avait diagnostiqué une hémorragie des plexus veineux rétro péritonéaux, mais l’hôpital ne disposait pas d’un «
fixateur du pelvis
», nécessaire pour arrêter le saignement
; il avait alors contacté d’autres hôpitaux qui n’avaient pas accepté d’accueillir le patient, faute d’une personne responsable ou en raison d’un surnombre dans les unités de réanimation
;
–
le médecin A.M. avait transféré M.B. à 23 h 16 en ambulance vers l’hôpital de la faculté de médecine de l’Université d’Ege, où il était arrivé à 24 heures
; il y était décédé le 13 juin 2007 à 2 h 25 (soit deux heures et
vingt-cinq minutes après son arrivée) en raison d’une perte de sang.
Ladite décision était basée sur un avis écrit
[2]
du même médecin de la direction générale de santé, qui avait fait valoir, de manière générale, que
:
–
le médecin de l’ambulance avait accueilli le blessé avec diligence, avant de le transporter en moins de quatre minutes à l’hôpital où le médecin M.T. et son équipe sont immédiatement intervenus
;
–
pendant l’examen général, les professionnels de la santé avaient fait preuve d’un maximum de diligence pour ne pas bouger M.B., considérant que ce dernier pouvait souffrir de fractures au niveau du bassin et de la hanche
; en fait, sa tension artérielle était de 80/40 mm-Hg avec un pouls d’environ 100 battements par minute, il était conscient/semi-conscient (un peu endormi), on lui avait administré du sérum et une autre solution appelée
Voluven
pour augmenter sa tension artérielle, on avait déterminé son groupe sanguin aux fins d’une éventuelle transfusion sanguine, on l’avait vacciné immédiatement contre le tétanos et il avait fait l’objet d’une tomographie ainsi que d’autres radiographies
;
– le personnel administratif avait accompagné M.B. vers les unités de tomographie et radiographie sur une distance de 10-15 mètres, sachant que les professionnels de la santé n’interviennent en principe que dans les cas nécessitant une assistance respiratoire, une aspiration, un contrôle d’hémorragie ou d’autres situations similaires, ce qui n’était pas le cas pour M.B.
;
–
les formulaires de demande de tomographie et de radiographie avaient été préparés dans l’espace de dix minutes dès l’arrivée de M.B. à l’hôpital, son admission avait été effectuée à 21 h 38, et l’hémogramme, les analyses sanguines ainsi que les radiographies avaient été enregistrés respectivement à 21 h 40 et 21 h 44
;
–
l’exploration manuelle au niveau de l’abdomen de M.B. n’avait révélé aucun indice nécessitant une intervention chirurgicale d’urgence et, contrairement à ce qui est allégué, il n’y avait pas de sang macroscopique provenant de la sonde
;
–
l’examen médical et les radiographies avaient révélé de nombreuses luxations et fractures au niveau du bassin, du pubis, des os iliaque et
sacro-iliaque, ainsi qu’une hémorragie des plexus veineux rétro péritonéaux
; il avait alors été décidé de transférer le patient vers un autre hôpital afin d’arrêter le saignement et soigner les fractures
; l’attente du patient correspondait au temps écoulé pour trouver un hôpital en mesure de l’accueillir
;
–
l’Université de l’hôpital Celal Bayar avait fait savoir qu’il n’était pas en mesure de recevoir le patient
;
–
la pathologie du patient ne nécessitait d’ailleurs pas une hospitalisation d’urgence
;
–
comme il se devait dans les cas d’accident de la route sérieux et urgents, les médecins de l’hôpital avaient informé les proches de M.B. de son état de santé, et ce, durant toute la période d’hospitalisation en unité de réanimation
; contrairement aux allégations, il avait bien été constaté que l’état de santé du patient était critique, mais aucune information n’avait été dissimulée à cet égard.
A une date non précisée, la requérante et le parquet de Manisa formèrent opposition, auprès du tribunal administratif régional de Manisa, contre la décision du 24 août 2007.
Le 3 octobre 2007, le tribunal administratif régional de Manisa rejeta le recours, à l’unanimité, précisant que rien dans le dossier ne justifiait l’initiation de poursuites pénales.
En conséquence, le 31 octobre 2007, le parquet de Manisa rendit une ordonnance de non-lieu.
Le 26 novembre 2007, la requérante contesta ce non-lieu devant la cour d’assises, qui le 10 décembre suivant, écarta le recours.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Sur le service public de la santé
L’article 57 du Règlement n
o
8/5319 du 10 septembre 1982 (tel qu’amendé le 1
er
avril 2005), relatif au Fonctionnement des Établissements Hospitaliers se lit ainsi
:
«
Les patients en état critique et qui nécessitent une intervention d’urgence sont immédiatement admis dans les établissements hospitaliers, sans aucun égard à leur couverture de la sécurité sociale. Toute intervention médicale nécessaire est effectuée à temps et les formalités sont achevées ultérieurement.
»
Les dispositions pertinentes du Règlement sur le Service Sanitaire d’Urgence, publié au Journal officiel n
o
24046 du 11 mai 2000, se présentent comme suit
: (voir articles 15, 23, 24 et 28)
Article 15
(...) Les services d’urgence de tous les hôpitaux publics et privés (...) acceptent sans distinction toute demande de soins d’urgence. Chaque patient demandeur fait l’objet d’une évaluation, d’une intervention et, le cas échéant, d’une stabilisation, médicales urgentes (...)
Suivant la première intervention médicale, en cas d’incapacité pour assurer sur place les soins et traitements médicaux ultérieurs, une coordination sera établie avec l’hôpital approprié pour le transfert et la totalité des soins médicaux fournis jusqu’alors sera documentée par écrit par le responsable du service concerné. Ce document est envoyé avec le patient à l’hôpital où celui-ci sera transféré. Le transfert n’a lieu que si la stabilisation [du patient] est assurée, ou lorsqu’il est établi que les soins, la stabilisation et le traitement d’un patient présentant un risque vital ou d’handicap ne saurait être dispensés avec les moyens médicotechniques disponibles. (...)
Afin d’assurer un service diligent et de qualité dans les services d’urgence
:
a)
ces services doivent être organisés de façon à ce qu’aucun dysfonctionnement quelconque ne survienne et que le service soit assuré 24 heures de manière ininterrompue du point de vue de l’infrastructure physique, des ressources humaines, de l’équipement médical, du matériel, des médicaments nécessaires, du sérum, des produits consommables et des activités ambulancières (...)
»
Article 23
Le patient est transféré vers un service d’urgence seulement après l’accomplissement de l’évaluation et de l’intervention médicale, le cas échéant, de la stabilisation [du patient] et la transmission des informations nécessaires.
Article 24
Le service des urgences achève les préparatifs dont le patient aura besoin avant son transfert.
Le service des urgences fournit tous les services médicaux jusqu’à ce que la stabilisation est assurée, et ce, sans aucun égard à la question de savoir si la patient dispose d’une couverture sociale ou non, au type de l’institution de sécurité sociale dont il relève ou aux autres particularités de l’intéressé.
S’il s’avère impératif de poursuivre le traitement dans un autre établissement sanitaire, en raison de la règlementation ou des moyens médicotechniques de cet établissement, le médecin responsable des urgences demande au Centre de procéder au transfert du patient, après l’obtention de l’accord de l’établissement le plus approprié par rapport à la couverture sociale de l’intéressé.
Article 28
(...) Les devoirs, compétences et responsabilités médicaux des techniciens d’ambulances et d’interventions urgentes, et des techniciens de la médicine d’urgence sont les suivants
:
a)
les techniciens d’ambulances et d’interventions urgentes
(...)
6)
doivent s’assurer que le patient est prêt pour le transfert, en procédant à la stabilisation du traumatisme.
b)
les techniciens de la médicine d’urgence
(...)
9)
doivent s’assurer que le patient est prêt pour le transfert en procédant à la stabilisation du traumatisme.
»
2.
Sur la poursuite des fonctionnaires
Selon l’article 3 b) de la loi n
o
4483, portant sur la poursuite des fonctionnaires, seuls les préfets sont compétents pour décider de l’opportunité d’initier une instruction pénale contre les fonctionnaires relevant de leur ressort
; l’article 5 de ladite loi dispose qu’ils doivent initier un examen préliminaire dès que la notification qu’une plainte pénale a été déposée.
Sans invoquer de dispositions particulières de la Convention, la requérante dénonce toute une série d’évènements qui aurait conduit au décès de son fils M.B. A cet égard, elle déplore notamment que
:
–
l’ambulance aurait recueilli M.B. de façon imprudente avant de le transporter aux urgences de l’hôpital, éloigné
des lieux de l’accident, en omettant de surcroît de transmettre au personnel soignant les informations pertinentes sur le tableau du patient
;
–
M.B. aurait attendu longtemps aux urgences de l’hôpital
;
–
les proches de M.B. n’auraient pas été prévenus en temps utile
;
–
le service au sein de l’hôpital se serait avéré lent et inefficace, les médecins n’ayant pu dûment intervenir en raison d’un manque d’équipement et les recherches pendant plusieurs heures pour trouver un autre hôpital s’étant avérées vaines
;
–
M.B. aurait finalement été transféré vers un autre hôpital, malgré un avis médical défavorable à cet égard
;
–
avant son transfert, M.B. n’aurait bénéficié ni d’une transfusion sanguine ni d’une administration de sérum pour endiguer l’hémorragie interne
; et
–
M.B. serait arrivé trop tardivement à l’hôpital de la faculté de médecine de l’Université d’Ege, où il est décédé des suites de ses blessures
non-soignées jusqu’alors.
Quelle a été l’issue du recours en annulation introduit le 12
septembre 2007 devant le tribunal administratif régional de Manisa contre la décision du 6 août 2007
? La requérante est priée de fournir copie de la décision rendue à la suite dudit recours.
QUESTIONS AU gouvernement
Étant entendu que la Cour a qualifié d’office les griefs de la requérante comme relevant des volets matériel et procédural de l’article 2 de la Convention
:
1.
Eu égard à l’obligation positive pour l’Etat de mettre en place un cadre réglementaire imposant l’adoption de mesures propres à assurer la protection de la vie, existait-elle, à l’époque des faits, une règlementation exigeant que les services des urgences des établissements sanitaires publics disposent des appareils de stabilisation de fractures à risque, entre autres pelviennes, tels que des «
fixateurs de pelvis
»
?
Dans la négative, quel sens peut-on donner aux dispositions du droit interne qui exigent «
la stabilisation
», dans les meilleures conditions, des patients admis aux urgences des hôpitaux publics (voir articles 15, 23, 24 et 28 du règlement portant sur le service sanitaire d’urgence, publié au Journal officiel n
o
24046 du 11 mai 2000).
Dans ce contexte, le fait de transférer M.B. vers l’hôpital de l’Université d’Ege, dans de telles conditions, sans transfusion sanguine, et ce, au mépris de l’avertissement de l’hôpital de l’Université Celal Bayar, cadrait-il avec les responsabilités énoncées dans le Règlement susmentionné
?
A ce sujet, le Gouvernement est prié de fournir copie du dossier médical complet tenu par l’hôpital public de Manisa.
2.
La requérante est-elle recevable et fondée à affirmer qu’en l’espèce, l’État a manqué à son obligation de protéger la vie de son fils, en raison des défaillances organisationnelles du premier service hospitalier sollicité et des autres contactés par ce dernier, de manière à priver la victime d’un traitement d’urgence approprié
?
En particulier, quels étaient les motifs avancés par les différents hôpitaux contactés pour refuser l’admission urgente de M.B., alors que, dès le début, nul n’ignorait qu’il souffrait d’un polytraumatisme impliquant une multi-fracture pelvienne non-stabilisée et un déchirement de la vessie
?
Enfin, pareils refus cadraient-ils avec la règlementation en vigueur à l’époque concernant l’organisation du service public de la santé, dans le domaine des soins d’urgence
?
A cet égard, le Gouvernement est prié de fournir copie des documents qui étayent les démarches effectuées aux fins de la coordination des hôpitaux en question pour soigner M.B. ainsi que les réactions données par ceux-ci face à ces démarches.
3.
Les autorités compétentes, dont les directions des hôpitaux appelés à intervenir dans le cas présent, ont-elles déclenché d’office une instruction administrative ou interne afin d’élucider les raisons à l’origine de l’absence du matériel médical nécessaire pour stabiliser le tableau clinique de M.B., et des refus respectifs des hôpitaux contactés ultérieurement d’accueillir ce patient (voir,
mutatis mutandis
,
Makharadze et Sikharulidze c. Géorgie
, n
o
35254/07, § 87, 22 novembre 2011)
?
4.
En ce qui concerne les voies de recours exercés en l’espèce par la requérante, le Gouvernement est prié de fournir, avant tout, copie du dossier de l’enquête menée par le médecin de la direction générale de santé, près le ministère de la Santé, y compris le(s) avis écrit(s) émanant de ce médecin ainsi que le rapport d’expertise auquel il se réfère, étant entendu que le Conseil administratif de la préfecture de Manisa a fondé sa décision de ne pas autoriser la poursuite des médecins mis en cause sur l’avis en question.
Par ailleurs, quel poids peut-on accorder au rôle du sous-préfet de Manisa dans la procédure menée en vertu de la loi n
o
4483, compte tenu notamment des sérieux doutes que la Cour a déjà émis quant à l’indépendance des investigations confiées à de tels organes administratifs
?
A cet égard, le Gouvernement est prié de fournir
:
–
des renseignements de droit interne sur la question de savoir si un tribunal administratif appelé à connaître d’une opposition formée en vertu de la loi n
o
4483 susmentionnée, est habilité à ordonner d’office qu’une enquête officielle, disciplinaire ou autre, soit entamée à l’encontre de divers responsables ou entités (i.e. le directeur ou l’administration de l’hôpital, le ministère concerné, etc.) autres que celles mises en cause dans la plainte pénale de l’intéressée (i.e. médecins, infirmiers, etc.)
?
–
des exemples de jurisprudence de contentieux administratif, dans le domaine du service de santé public où, dans une même affaire, un tribunal administratif ayant rejeté une opposition formée en vertu de la loi n
o
4483, aurait par la suite accueilli une action de pleine juridiction puis accordé à l’intéressé une réparation pécuniaire.
En bref, au vu de ce qui précède, abstraction faite de toute autre forme de recours que la requérante ait pu exercer de sa propre initiative, la manière avec laquelle le système de la protection juridique turque a été mis en œuvre concernant les faits litigieux a-t-elle emporté violation de l’article 2, sous son volet procédural
?
[1]
.
Un colloïde intraveineux, utilisé pour contrôler les états de choc associés à la diminution du flux sanguin résultant d’hémorragies.
[2]
.
Il n’est pas clair s’il s’agit du même avis que précédemment ou d’un deuxième.