AFFAIRE MEHMET HATİP DİCLE c. TURQUIE

La baza acestei cauze se află o plângere (nr. 9858/04) dirigată împotriva Republicii Turcia și prin care un cetățean al acestui stat, dl. Mehmet Hatip Dicle ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 26 februarie 2004 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-na B. Boran, avocat la Ankara. Guvernul turc ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.

Reclamantul se plânge în special de încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare (art. 10 din Convenție) și de lipsă de echitate a procedurii (art. 6).

La 1 decembrie 2009, plângerea a fost comunicată Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, a fost hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului. FAPTELE I.

Pe 4 august 1997, cotidianul Ülkede Gündem a publicat un articol intitulat "Dersim'in dramı" ("Drama Dersimului"), redactat de reclamant în calitate de președinte al DEP (Demokrasi Partisi: "Partidul Democrației"). În acest articol, reclamantul critica în special politica guvernamentală urmată la Dersim, traficul de stupefiante care se dezvolta acolo, precum și situația economică a orașului. El susținea, de asemenea, că populația kurdă din regiune a fost victima unei politici de asimilare și a unui genocid. Pasajele relevante din articolul litigios se citeau în felul următor: "În aceste zile, Dersim este din nou în ordine cu o nouă politică specială de război(...) De data aceasta, metoda este și mai viclenie. Se vrea ca tinerii din Dersim să cadă în capcana herovinei. Și se plănuiește să se întunece viitorul Dersimului (...) La prima vedere, se poate întreba cum pot pătrunde stupefacientele într-un oraș unde sunt aproape un polițist sau un militar la fiecare locuitor, unde această forță de 70 000 de persoane exercită o vigilență de fiecare moment (...) Dar toți cei care știu că mașina de război se ocupă și de comerciul cu stupefaciente, toți cei care sunt conștienți de marele pericol pe care îl reprezintă stupefacientele pentru societate și toți cei care cunosc această mașină, precum și scopurile, politicile și practicile acesteia, știu, de asemenea, foarte bine de cine și cu ce scop este introdusă heroina la Dersim. (...) forțele statului, din răzbunare, au incendiat satele pe rând. Sătenii au fost urcați de pe pământul lor (...) Ei au fost victime ale unei migrații forțate. Presiunile, închisoarea, tortura, crimele pe vinovați sunt cunoscute și au intrat în viața lor (...) Scopul lor este să depopuleze această regiune(...) Bineînțeles, ostilitatea lor nu era doar îndreptată împotriva poporului kurd alevi. Au fost ostili și la geografia Dersimului(...) Au bombardat munții, piatra sa. Au ars frumoasele văi numite "parc național". Au ars pădurile. Au folosit arme biologice împotriva ierbei și a copacilor. Tăind legătura dintre centrul regiunilor și departamente, au distrus libertatea de călătorie (...) (...) Potrivit statisticilor din 1995 ale DIE [Institutul de Statistici de Stat], din punct de vedere economic, Dersim este departamentul care regresează cel mai mult (...) Potrivit datelor DIE, populația din Dersim, care era de 104 000 de persoane anul trecut, va scădea la 78 000 în 2000. Potrivit hărții economice din 1996 (...) investițiile la Dersim (...) pentru cheltuielile de personal și pentru apărare se ridicau la 7 trilioane de lire turce. Scopul lor, distruge definitiv Dersimul. După cum se știe, în această lungă perioadă, mai multe războaie au fost duse la Dersim, dar niciuna dintre aceste războaie nu a fost cu adevărat un succes (...) Până la începutul secolului al XIX-lea, când alte provincii kurde aveau statut de autonomie, Dersim trăia în mod independent (...) În 1937, în urma atacurilor începute pe ordinul lui Mustafa Kemal și care au durat aproape doi ani, Dersim a suferit un adevărat genocid și mai mult de zece mii de kurzi, printre care liderul rezistenței Seyid Rıza, au fost omorâți. La fel ca și astazi, satele au fost incendiate și Dersim a fost lăsat în ruine. Nici măcar numele său nu a fost tolerat. Numele Dersim a fost schimbat în Tunceli. Apoi a început perioada "masacrului alb" (...) Copiii kurzi au fost smulși din familia lor și asimilați în internate ale școlilor regionale. Au fost despărțiți de rădăcinile și identitatea lor. (...) În acea epocă în care luptele pentru independență erau atât de intense, nu explică, oare, faptul că acești oameni condiționați de kemalismul erau sub ordinele mașinii de război scopurile politicii de "turczifiere" urmată la Dersim? Cel mai tragic este poate faptul că poporul alevi kurd, ale cărui intelectuali au fost victime ale unui genocid în 1937 pe ordinul lui Mustafa Kemal, și care ieri încă erau arși vii la Sivas, nu și-a încă respins din spirit reziduurile kemalismului (...) Cu toate acestea, păstrăm nădejdea. Ne dorim ca acest poziționament să fie pus capăt (...) Să se aprinză din nou flacăra răzbunării marelui intelectual rezistent Nuri Dersim, (...) și ca apelurile la rezistență ale florilor din pădurile Dersimului să găsească în sfârșit răspunsul meritat(...) În ciuda acestei dorințe și a acestor realități (...) față de atacurile (...) din care Dersim este ținta din începutul anului și la practicile care constau în a face tinerii să cadă în capcana herovinei, nu se poate spune că răspunsul instancelelor democratice să fie suficient. Deci trebuie crescută sensibilitatea. Trebuie să se facă poporul din Dersim care rezistă să simtă că nu este singur (...) Trebuie să se organizeze campanii de publicitate [denunțând] la scară națională și internațională practicile de opresiune. Față de campaniile de la Dersim și la mașina de război al cărei scop este distrugerea (...) trebuie ca și noi să desfășurăm campanii de pace și libertate bazate pe solidaritate (...) "

Pe 9 ianuarie 1998, procurorul general la curțile de securitate de stat de la Diyarbakır l-a inculpat pe reclamant - care purga atunci o pedeapsă în penitenciarul din Ankara pentru o altă infracțiune - pentru incitare a poporului la ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o rasă sau la o regiune și i-a cerut condamnarea în temeiul art. 312 § 2 din codul penal.

Pe 17 martie 1998, reclamantul a fost audiat în apărarea sa într-o ședință devant curtea de securitate de stat. El a recunoscut că este autorul articolului litigios și că l-a scris din propria voință și cu deplină conștiință.

Pe 2 aprilie 1998, în cursul unei ședințe ținute în absența reclamantului, depunerea sa recoltată pe cale de comision rogatorie a fost citită, iar procurorul general și-a prezentat concluziile pe fond.

Pe 30 iunie 1998, curtea de securitate de stat de la Istanbul l-a găsit pe reclamant vinovat de faptele imputate și l-a condamnat la o pedeapsă de doi ani de închisoare și 1 720 000 lire turce vechi (TRL) amendă. Curțile au considerat că conținutul articolului litigios a depășit limitele libertății de exprimare și gândire fixate în art. 10 din Convenție prin incitarea poporului la ură și ostilitate.

Pe 21 iulie 1998, reclamantul a depus cale de atac extraordinară. El a susținut în special că opiniile și gândurile care nu incită la discriminare rasială și război și exprimarea lor nu constituie o infracțiune, ci pur și simplu exercitarea libertății de gândire.

Pe 7 octombrie 1998, Curtea de Casație a confirmat sentința.

Pe 29 septembrie 1999, ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 4454 privind suspendarea procedurilor și pedepselor pentru infracțiunile comise prin presă și publicare, curtea de securitate de stat a hotărât suspendarea execuției pedepsei reclamantului.

Pe 19 februarie 2002, art. 312 din codul penal a fost modificat prin legea nr. 4744 de modificare a diverselor legi.

Pe 19 martie 2002, pe baza modificării sus-menționate, reclamantul a introdus o cerere de reconsiderare a condamnării sale devant curtea de securitate de stat.

Pe 12 aprilie 2002, curtea de securitate de stat a constatat mai întâi că pedeapsa pronunțată împotriva reclamantului nu a fost încă executată. Ea a considerat că condițiile pentru o reconsiderare a sentinței sus-menționate, așa cum sunt definite de art. 327 din codul de procedură penală, nu erau întrunite. Cu toate acestea, ea a considerat că, ținând seama de modificarea art. 312 din codul penal, era necesar să se verifice dacă acest articol era aplicabil faptelor imputate reclamantului și, pentru a face acest lucru, să se procedeze la redeschiderea procedurii.

La ședința din 20 iunie 2002, reclamantul și-a depus memoriul în apărare, în care susținea în special că scrisul litigios trebuia citit în ansamblu, că nu conținea niciun apel la ură sau ostilitate și că nu crea nici un fel de pericol pentru ordinea publică. În consecință, a cerut să fie achitat.

Pe 25 iunie 2002, printr-o sentință suplimentară, curtea de securitate de stat l-a găsit pe reclamant vinovat de incitare a poporului la ură și ostilitate susceptibilă de a reprezenta un pericol pentru ordinea publică. L-a condamnat în consecință la o pedeapsă de doi ani de închisoare în temeiul art. 312 din codul penal rezultat din legea nr. 4744. Această pedeapsă a fost supusă suspendării în temeiul legii nr. 4454. În motivele sale, curtea de securitate de stat a enunțat în special: "Inculpatul s-a reclamat mereu de libertatea de exprimare (...) Or, libertatea de exprimare și gândire comportă datorii și responsabilități. Libertatea de exprimare nu este un drept absolut. Într-o societate democratică, o luptă implacabilă împotriva terorismului este foarte importantă (...) După cum a precizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele sale Zana, "când, într-o asemenea societate, violența folosită în scopuri politice reprezintă o amenințare permanentă la viața și securitatea populației și când susținătorii acestei violențe și exprimă sprijinul [pentru aceasta] prin mass-media, este imperativ să se asigure un echilibru corect între dreptul la libertatea de exprimare și dreptul legitim al colectivității de a se proteja împotriva acțiunilor grupurilor armate al căror scop declarat sau ascuns este răsturnarea regimului democratic garant al drepturilor omului (...) ". În lumina acestei explicații, la examinarea scrisului în cauză (...) se arată că sub pretextul libertății de exprimare și gândurilor este comis crima de incitare a poporului la ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe rasă, religie și regiune, cu caracter care ar putea reprezenta pericol pentru ordine (...) "

Pe 9 august 2002, pe baza în special a art. 10 din Convenție, reclamantul a depus cale de atac extraordinară.

Pe 22 octombrie 2002, procurorul general la Curtea de Casație i-a cerut acesteia să confirme condamnarea reclamantului.

Pe 15 octombrie 2003, Curtea de Casație a confirmat sentința instanței de prim grad.

Prin scrisoare din 11 ianuarie 2012, direcția generală a registrului de cazier și statisticii din ministerul justiției a informat direcția generală a dreptului internațional și afacerilor externe că condamnarea reclamantului a fost retrasă din cazierul lui judiciar. II.

Guvernul combate teza reclamantului. A. Privind admisibilitatea

Guvernul argumentează că pedeapsa reclamantului era supusă suspendării. Deoarece această pedeapsă nu a fost executată, el consideră că reclamantul nu are calitatea de victimă în sensul art. 34 din Convenție.

Reclamantul contestă acest argument. El afirmă în acest sens că suspendarea execuției unei pedepse nu ar putea în niciun caz fi asimilată cu o achitare sau o absență de condamnare, după cum o face Guvernul. El explică că dacă pedeapsa litigioasă nu a fost executată, aceasta se datorează faptului că la momentul condamnării sale, el purga deja o altă pedeapsă. În plus, suspendarea pedepsei sale se baza pe condiția de a nu comite nicio nouă infracțiune pe durata suspendării, sub pedeapsa execuției pedepsei sale. Pe toată această perioadă, el era ținut sub amenințarea unei pedepse, circumstanță care, în opinia sa, afecta libertatea sa de a-și exprima opiniile.

Curtea amintește jurisprudența sa constantă conform căreia o decizie sau o măsură favorabilă unui reclamant nu este suficientă în principiu să-i retragă calitatea de "victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au reparat încălcarea Convenției (Öztürk c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22479/93, § 73, CEDH 1999-VI). Or, în prezenta cauză, suspendarea sentinței pronunțate la 25 iunie 2002 nu poate fi considerată ca având ca efect prevenirea sau repararea consecințelor unei proceduri penale de care reclamantul a suferit direct daunele din cauza obstacolelor la exercitarea libertății sale de exprimare (pentru o abordare similară, a se vedea în special, Güneș c. Turcia (dec.), nr. 53916/00, CEDH 13 mai 2004 și Yașar Kaplan c. Turcia, nr. 56566/00, § 33, 24 ianuarie 2006). În consecință, excepția Guvernului trebuie respingă.

Curtea constată că prezentul motiv nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Pe fond

Curtea observă că nu este contestat între părți că condamnarea litigioasă constituia o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 din Convenție. Nu este, de asemenea, contestat că ingerința era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume în special protecția ordinii publice și prevenirea crimei, în sensul art. 10 § 2 (a se vedea Yağmurdereli c. Turcia, nr. 29590/96, § 40, 4 iunie 2002).

Litigiul se axează pe întrebarea dacă ingerința litigioasă era "necesară într-o societate democratică".

Curtea a deja tratat cauze care au ridicat întrebări similare cu cele din prezenta cauză și a constatat încălcarea art. 10 din Convenție (a se vedea în special și printre numeroase altele, hotărârile Ceylan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 23556/94, § 38, CEDH 1999-IV, Öztürk c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22479/93, § 74, CEDH 1999-VI, İbrahim Aksoy c. Turcia, nr. 28635/95, 30171/96 și 34535/97, § 80, 10 octombrie 2000, Karkın c. Turcia, nr. 43928/98, § 39, 23 septembrie 2003).

Examinând circumstanțele prezentei cauze în lumina jurisprudenței sale, acordând o atenție particulară termenilor folosiți în articolul incriminat și contextului publicării sale, și ținând cont de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (İbrahim Aksoy, sus-citat, § 60 și Incal c. Turcia, 9 iunie 1998, § 58, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-IV), Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt și nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită.

Articolul litigios a tratat situația socială și economică din Tunceli (fost Dersim). Prin conținutul său, acest articol a constat, fără îndoială, într-o critică a acțiunilor și a politicii duse în regiune de guvern, atât în trecut cât și la momentul redactării sale. Utilizarea unor expresii precum "mașina de război", "incendierea satului", "genocid", "crimă", "tortură" și "opresiune" a conferit, de asemenea, o acuitate sigură acestei critici. Reclamantul denunța în el, pe de o parte, depopularea regiunii, dezvoltarea economică scăzută, o politică de violență și represiune la adresa populației kurde, și proliferarea traficului de stupefaciente, ținând, pe de altă parte, Guvernul responsabil și complice în aceasta. Curtea observă, de asemenea, ambiguitatea anumitor afirmații ale reclamantului, în special atunci când se referă la figuri kurde din trecut și spune dorind "ca flacăra răzbunării să se aprindă din nou". Spus aceasta, ea observă, de asemenea, că reclamantul apela la desfășurarea unor "campanii de pace și libertate".

În acest sens, Curtea amintește că limitele criticii admise sunt mai largi față de guvern decât față de un simplu privat sau chiar un om politic. Într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile guvernului trebuie plasate sub controlul atent nu doar al puterilor legislative și judiciare, ci și al opiniei publice (Sürek c. Turcia (nr. 1) [Marea Cameră], nr. 26682/95, § 61, CEDH 1999-IV). Astfel, deși anumite pasaje deosebit de ascuțite ale scrisului litigios pictează o imagine dintre cele mai negative ale statului turc și conferă astfel povestirii o connotație ostilă, acestea nu exortează cu toate acestea la folosirea violenței, la rezistență armată, sau la răscoală și nu este un discurs de ură, ceea ce este, în opinia Curții, elementul esențial de luat în considerare (a se vedea, a contrario, Sürek (nr. 1) [Marea Cameră], sus-citat, § 62, CEDH 1999-IV și Gerger c. Turcia [Marea Cameră], nr. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999).

În sfârșit, natura și gravitatea pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare atunci când se măsoară proporționalitatea ingerării. Curtea observă că reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de doi ani de închisoare. Deși a existat suspendarea execuției acestei sancțiuni, Curtea consideră că inflația în special a unei pedepse de închisoare a putut avea un efect de descurajare semnificativ.

În lumina tuturor ceea ce precede, Curtea consideră că condamnarea penală a fost disproporționată în raport cu scopurile urmărite și că, prin urmare, aceasta nu era "necesară într-o societate democratică".

A existat, prin urmare, o încălcare a art. 10 din Convenție. II.

Guvernul contestă aceste allegate și neagă reclamantului calitatea de victimă, pedeapsa pronunțată la adresa sa fiind supusă suspendării. El excepționează, de asemenea, de neepuizarea căilor de atac interne, argumentând că reclamantul nu a invocat niciodată devant instancele naționale absența sa din ședință. Prin altcuvintele, potrivit spuselor Guvernului, reclamantul s-ar fi știut pe sine să se abțină de la prezență.

Ținând seama de constatarea privind art. 10 din Convenție (alineatul 38 de mai sus), Curtea consideră că a examinat chestiunea juridică principală ridicată de prezenta plângere. Ținând seama de ansamblul faptelor cauzei și de argumentele părților, ea consideră că nu mai este necesar să se pronunțe separat asupra motivelor trase din art. 6, 7, 14 și 18 din Convenție (pentru o abordare similară, Kamil Uzun c. Turcia, nr. 37410/97, § 64, 10 mai 2007). III.

Reclamantul solicită 10 000 de euro (EUR) cu titlul prejudiciului moral pe care l-a suferit.

Guvernul contestă această pretenție.

Curtea consideră că este cazul să i se acorde reclamantului 3 500 EUR cu titlul prejudiciului moral. B. Cheltuieli și taxe

Reclamantul solicită, de asemenea, 5 miliarde lire turce vechi (TRL) cu titlul onorarii de avocat și prezintă ca document justificativ o convenție de onorarii de avocat fixând cheltuielile de reprezentare la suma cerută. El solicită, de asemenea, 530 TRY pentru cheltuielile și taxele suportate devant Curte.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor decât în măsura în care se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În prezenta cauză și ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR cu titlul cheltuielilor și taxelor pentru procedura devant Curte și o acordă reclamantului. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră că este potrivit să se calcheze rata dobânzilor penalizatoare pe rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară plângerea admisibilă cu privire la grievul tras din art. 10 din Convenție; 2. Constată că a existat o încălcare a art. 10 din Convenție; 3. Constată că nu mai este necesar să se pronunțe separat asupra celorlalte grievuri; 4. Constată, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în lire turce, la cursul aplicabil la data regularizării: i) 3 500 EUR (trei mii cinci sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciul moral; ii) 1 000 EUR (o mie de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit de către reclamant, pentru cheltuieli și taxe; b) că, din expirarea termenului sus-menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 15 octombrie 2013, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte [1] La 1 ianuarie 2005, lira turcă (TRY), care înlocuiește lira turcă veche (TRL), a intrat în vigoare. 1 TRY valorează un milion TRL.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 9858/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Mehmet Hatip Dicle (« le requérant »), a saisi la Cour le 26 février 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e B. Boran, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant allègue en particulier la méconnaissance de son droit à la liberté d’expression (article 10 de la Convention) et se plaint d’un défaut d’équité de la procédure (article 6).

Le 1 er décembre 2009, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 4 août 1997, le quotidien Ülkede Gündem publia un article intitulé « Dersim’in dramı » (« Le Drame de Dersim »), rédigé par le requérant en sa qualité de président du DEP (Demokrasi Partisi : « Parti de la Démocratie »). Dans cet article, le requérant critiquait notamment la politique gouvernementale menée à Dersim, le trafic de stupéfiants qui s’y développait, ainsi que la situation économique de la ville. Il soutenait également que la population kurde de la région avait été victime d’une politique d’assimilation et d’un génocide. Les passages pertinents de l’article litigieux pouvaient se lire en ces termes : « Ces derniers jours, Dersim est à nouveau à l’ordre du jour avec une nouvelle politique spéciale de guerre(...) Cette fois, la méthode est encore plus sournoise. On veut faire tomber les jeunes de Dersim dans le piège de l’héroïne. Et on planifie d’assombrir l’avenir de Dersim (...) A première vue, on peut se demander comment des stupéfiants peuvent pénétrer dans une ville où il y a presque un policier ou un militaire par habitant, où cette force de 70 000 personnes exerce une vigilance de tous les instants (...) Mais tous ceux qui savent que la machine de guerre s’occupe aussi du commerce des stupéfiants, tous ceux qui sont conscients du grand danger que représentent les stupéfiants pour la société et tous ceux qui connaissent cette machine ainsi que ses buts, ses politiques et ses pratiques, savent aussi très bien par qui et dans quel but l’héroïne est introduite à Dersim. (...) les forces étatiques, par vengeance, incendièrent les villages un par un. Les villageois furent déplacés de leur terre (...) Ils firent l’objet d’une migration forcée. Les pressions, la prison, la torture, les meurtres aux coupables connus sont entrés dans leur vie (...) Leur but est de dépeupler cette région(...) Bien sûr, leur hostilité n’était pas uniquement dirigée contre le peuple kurde alevi. Ils étaient également hostiles à la géographie de Dersim(...) Ils ont bombardé ses montagnes, ses pierres. Ils ont brûlé ses belles vallées qualifiées de « parc national ». Ils ont brûlé les forêts. Ils ont utilisé des armes biologiques contre l’herbe et les arbres. Coupant le lien entre le centre des régions et les départements, ils ont détruit la liberté de voyager (...) (...) Selon les statistiques de 1995 du DIE [Institut des Statistiques de l’Etat] au sens économique, Dersim est le département qui régresse le plus (...) Selon les données du DIE, la population de Dersim qui comptait 104 000 personnes l’année dernière va tomber à 78 000 en 2000. Selon la carte économique de 1996 (...) les investissements à Dersim (...) pour les dépenses de personnel et pour la défense s’élevaient à 7 trillions de livres turques. Leur but, détruire définitivement Dersim. Comme on le sait, durant cette longue période, plusieurs guerres ont été menées à Dersim, mais aucune de ces guerres ne fut réellement un succès (...) Jusqu’au début du XIX e siècle, quand les autres provinces kurdes avaient un statut d’autonomie, Dersim vivait de manière indépendante (...) En 1937, aux termes des attaques commencées sur l’ordre de Mustafa Kemal et ayant duré près de deux ans, Dersim subit un véritable génocide et plus de dix mille Kurdes, parmi lesquels le leader de la résistance Seyid Rıza, furent tués. Tout comme aujourd’hui, les villages furent incendiés et Dersim fut mis en ruines. Même son nom ne fut pas supporté. Le nom de Dersim fut changé en Tunceli. Ensuite débuta la période du “massacre blanc” (...) Les enfants kurdes furent arrachés à leur famille et assimilés dans les internats des écoles régionales. Ils furent coupés de leurs racines et de leur identité. (...) A cette époque où les combats pour l’indépendance étaient si intenses, le fait même que ces personnes conditionnées par le kémalisme étaient aux ordres de la machine de guerre n’explique-t-il pas les buts de la politique de « turquisation » menée à Dersim ? Le plus tragique est peut-être le fait que le peuple alevi kurde, dont les intellectuels firent l’objet d’un génocide en 1937 sur ordre de Mustafa Kemal, et qui hier encore étaient brûlés vifs à Sivas, n’ait pas encore rejeté de son esprit les résidus du kémalisme (...) Malgré tout, nous gardons espoir. Nous souhaitons qu’il soit mis fin à ce positionnement (...) Que s’allume à nouveau la flamme de la vengeance du grand intellectuel résistant Nuri Dersim, (...) et que les appels à la résistance des fleurs des bois de Dersim trouvent enfin la réponse méritée(...) Malgré ce vœu et ces réalités (...) face aux attaques (...) dont Dersim est la cible depuis le début de l’année et aux pratiques consistant à faire tomber les jeunes dans le piège de l’héroïne, on ne peut pas dire que la réponse des instances démocratiques soit suffisante. Dès lors, il faut accroître la sensibilité. Il faut faire sentir au peuple de Dersim qui résiste qu’il n’est pas seul (...) Il faut organiser des campagnes de publicité [dénonçant] à l’échelle nationale et internationale les pratiques d’oppression. Face aux campagnes à Dersim et à la machine de guerre dont l’objet est la destruction (...) il faut que nous aussi menions des campagnes de paix et de liberté reposant sur la solidarité (...) »

Le 9 janvier 1998, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır inculpa le requérant – qui purgeait alors une peine à la prison d’Ankara pour une autre infraction – pour incitation du peuple à la haine et à l’hostilité sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une race ou à une région et requit sa condamnation en vertu de l’article 312 § 2 du code pénal.

Le 17 mars 1998, le requérant fut entendu en sa défense lors d’une audience devant la cour de sûreté de l’Etat. Il reconnut être l’auteur de l’article litigieux, et l’avoir écrit de sa propre volonté et en toute conscience.

Le 2 avril 1998, au cours d’une audience tenue en l’absence du requérant, sa déposition recueillie sur commission rogatoire fut lue, et le procureur de la République présenta ses réquisitions sur le fond .

Le 30 juin 1998, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul reconnut le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à une peine de deux ans d’emprisonnement et 1 720 000 anciennes livres turques (TRL) [1] d’amende. La cour estima que le contenu de l’article litigieux dépassait les limites de la liberté d’expression et de pensée fixées à l’article 10 de la Convention en incitant le peuple à la haine et à l’hostilité.

Le 21 juillet 1998, le requérant se pourvut en cassation. Il soutint notamment que les opinions et les pensées qui n’incitent pas à la discrimination raciale et à la guerre et leur expression ne constituaient pas une infraction, mais le simple exercice de la liberté de pensée.

Le 7 octobre 1998, la Cour de cassation confirma le jugement.

Le 29 septembre 1999, par suite de l’entrée en vigueur de la loi n o 4454 relative à la suspension des procédures et des peines pour les infractions commises par voie de presse et de publication, la cour de sûreté de l’Etat décida le sursis à l’exécution de la peine du requérant.

Le 19 février 2002, l’article 312 du code pénal fut amendé par la loi n o 4744 portant modification de diverses lois.

Le 19 mars 2002, se fondant sur l’amendement en question, le requérant introduisit un recours en révision de sa condamnation devant la cour de sûreté de l’Etat.

Le 12 avril 2002, la cour de sûreté de l’Etat releva tout d’abord que la peine prononcée contre le requérant n’avait pas encore été exécutée. Elle estima que les conditions d’une révision du jugement en question, telles que définies par l’article 327 du code de procédure pénale, n’étaient pas réunies. Elle considéra toutefois qu’eu égard à la modification de l’article 312 du code pénal, il convenait de vérifier si cet article était applicable aux faits reprochés au requérant et, pour ce faire, de procéder à la réouverture de la procédure.

Lors de l’audience du 20 juin 2002, le requérant soumit son mémoire en défense, dans lequel il soutenait notamment que l’écrit litigieux devait être lu dans son ensemble, qu’il ne comportait aucune incitation à la haine ou à l’hostilité, et qu’il ne créait pas non plus de risque quelconque pour l’ordre public. Il demanda en conséquence à être acquitté.

Le 25 juin 2002, par un jugement additionnel, la cour de sûreté de l’Etat reconnut le requérant coupable d’incitation du peuple à la haine et à l’hostilité susceptible de représenter un danger pour l’ordre public. Elle le condamna en conséquence à une peine de deux ans d’emprisonnement en vertu de l’article 312 du code pénal tel qu’issu de la loi n o 4744. Cette peine fut assortie d’un sursis en vertu de la loi n o 4454. Dans ses motifs, la cour de sûreté de l’Etat énonça notamment : « L’accusé s’est toujours réclamé de la liberté d’expression (...) Or, la liberté d’expression et de pensée comporte des devoirs et des responsabilités. La liberté d’expression n’est pas un droit absolu. Dans une société démocratique, une lutte implacable contre le terrorisme est très importante (...) Comme la Cour européenne des droits de l’homme l’a précisé dans ses affaires Zana, « lorsque, dans une telle société, la violence utilisée à des fins politiques représente une menace permanente pour la vie et la sécurité de la population et que les partisans de cette violence expriment leur soutien [de celle-ci] par l’intermédiaire des médias, il est impératif d’assurer un juste équilibre entre le droit à la liberté d’expression et le droit légitime de la collectivité de se protéger contre les agissements de groupes armés dont le but avoué ou caché est de renverser le régime démocratique garant des droits de l’homme (...) ». A la lumière de cette explication, au terme de l’examen de l’écrit en question (...) il apparaît que sous couvert de la liberté d’expression et des pensées est commis le crime d’incitation du peuple à la haine et à l’hostilité sur la base d’une distinction fondée sur la race, la religion et la région, de nature à représenter un danger pour l’ordre (...) »

Le 9 août 2002, se fondant notamment sur l’article 10 de la Convention, le requérant se pourvut en cassation.

Le 22 octobre 2002, le procureur de la République près la Cour de cassation demanda à cette dernière de confirmer la condamnation du requérant.

Le 15 octobre 2003, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.

Par courrier en date du 11 janvier 2012, la direction générale du casier judiciaire et des statistiques du ministère de la Justice informa la direction générale du droit international et des affaires extérieures que la condamnation du requérant avait été retirée de son casier judiciaire. II.

Le Gouvernement combat la thèse du requérant. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement fait valoir que la peine du requérant était assortie d’un sursis. Cette peine n’ayant pas été exécutée, il estime que le requérant n’a pas la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention.

Le requérant récuse cet argument. Il affirme à cet égard que le sursis à l’exécution d’une peine ne saurait aucunement être assimilé à un acquittement ou à une absence de condamnation comme le fait le Gouvernement. Il explique que si la peine litigieuse n’a pas été exécutée, c’est parce qu’au moment de sa condamnation il purgeait déjà une autre peine. En outre, le sursis dont sa peine était assortie reposait sur la condition de ne pas commettre de nouvelle infraction durant la période du sursis, sous peine de voir sa peine mise à exécution. Durant toute cette période, il était maintenu sous la menace d’une peine, circonstance portant selon lui atteinte à sa liberté d’exprimer ses opinions.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle une décision ou mesure favorable à un requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention ( Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 73, CEDH 1999-VI). Or, dans la présente affaire, le sursis dont le jugement prononcé le 25 juin 2002 était assorti ne peut passer pour avoir prévenu ou réparer les conséquences d’une procédure pénale dont le requérant a directement subi les dommages en raison de l’entrave en découlant à l’exercice de sa liberté d’expression (pour une approche similaire, voir notamment, Güneș c. Turquie (déc.), n o 53916/00, CEDH 13 mai 2004 et Yașar Kaplan c. Turquie , n o 56566/00, § 33, 24 janvier 2006). Partant, il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement.

La Cour constate que le présent grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation litigieuse constituait une ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression, protégé par l’article 10 de la Convention. Il n’est pas davantage contesté que l’ingérence était prévue par la loi et poursuivait un but légitime, à savoir notamment la protection de l’ordre public et la prévention du crime, au sens de l’article 10 § 2 (voir Yağmurdereli c. Turquie , n o 29590/96, § 40, 4 juin 2002).

Le différend porte sur la question de savoir si l’ingérence litigieuse était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 10 de la Convention (voir notamment et parmi de nombreux autres, les arrêts Ceylan c. Turquie [GC], n o 23556/94, § 38, CEDH 1999 ‑ IV, Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 74, CEDH 1999 ‑ VI, İbrahim Aksoy c. Turquie , n os 28635/95, 30171/96 et 34535/97, § 80, 10 octobre 2000, Karkın c. Turquie , n o 43928/98, § 39, 23 septembre 2003).

En se penchant sur les circonstances de la présente affaire à la lumière de sa jurisprudence, en portant une attention particulière aux termes employés dans l’article incriminé et au contexte de sa publication, et en tenant compte des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme ( İbrahim Aksoy, précité, § 60 et Incal c. Turquie , 9 juin 1998, § 58, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV), la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente.

L’article litigieux traitait de la situation sociale et économique à Tunceli (anciennement Dersim). De par son contenu, cet article consistait indéniablement en une critique des actions et de la politique menées dans la région par le gouvernement, aussi bien par le passé qu’au moment de sa rédaction. L’usage d’expressions telles que « machine de guerre », « incendie des villages », « génocide », « meurtre », « torture » et « oppression » conférait en outre une virulence certaine à cette critique. Le requérant y dénonçait tout à la fois le dépeuplement de la région, le faible développement économique, une politique de violence et de répression à l’endroit de la population kurde, et la prolifération du trafic de stupéfiants, en tenant par ailleurs le Gouvernement pour responsable et complice de celui-ci. La Cour note aussi l’ambiguïté de certains propos du requérant, notamment lorsqu’il se réfère à des figures passées kurdes et dit souhaiter « que s’allume à nouveau la flamme de la vengeance ». Cela étant, elle relève également que le requérant en appelait à mener des « campagnes de paix et de liberté ».

A cet égard, la Cour rappelle que les limites de la critique admissible sont plus larges à l’égard du gouvernement que d’un simple particulier ou même d’un homme politique. Dans un système démocratique, les actions ou omissions du gouvernement doivent se trouver placées sous le contrôle attentif non seulement des pouvoirs législatif et judiciaire, mais aussi de l’opinion publique ( Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 61, CEDH 1999-IV). Ainsi, si certains passages particulièrement acerbes de l’écrit litigieux brossent un tableau des plus négatifs de l’Etat turc, et donnent ainsi au récit une connotation hostile, ils n’exhortent pas pour autant à l’usage de la violence, à la résistance armée, ou au soulèvement et il ne s’agit pas d’un discours de haine, ce qui est aux yeux de la Cour l’élément essentiel à prendre en considération (voir, a contrario, Sürek (n o 1) [GC], précité, § 62, CEDH 1999-IV et Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 50, 8 juillet 1999).

Enfin, la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité de l’ingérence. La Cour relève que le requérant a été condamné à une peine de deux ans d’emprisonnement. Bien qu’il y ait eu sursis à l’exécution de cette sanction, la Cour considère que l’infliction en particulier d’une peine de prison a pu avoir un effet dissuasif significatif.

A la lumière de tout ce qui précède, la Cour estime que la condamnation pénale était disproportionnée par rapport aux buts visés et que, dès lors, elle n’était pas « nécessaire dans une société démocratique ».

Il y a donc eu violation de l’article 10 de la Convention. II.

Le Gouvernement récuse ces allégations et dénie au requérant la qualité de victime, la peine prononcée à son encontre ayant été assortie d’un sursis. Il excipe en outre du non-épuisement des voies de recours internes, faisant valoir que le requérant n’a jamais invoqué devant les instances nationales son défaut de comparution. Au demeurant, selon les dires du Gouvernement, le requérant se serait lui-même sciemment abstenu de comparaître.

Eu égard au constat relatif à l’article 10 de la Convention (paragraphe 38 ci-dessus), la Cour estime avoir examiné la question juridique principale posée par la présente requête. Compte tenu de l’ensemble des faits de la cause et des arguments des parties, elle considère qu’il ne s’impose plus de statuer séparément sur les griefs tirés des articles 6, 7, 14 et 18 de la Convention (pour une approche similaire, Kamil Uzun c. Turquie , n o 37410/97, § 64, 10 mai 2007). III.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement conteste cette prétention.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 3 500 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 5 milliards d’anciennes livres turques (TRL) au titre des honoraires d’avocat et soumet à titre de justificatif une convention d’honoraires d’avocat fixant les frais de représentation à la somme réclamée. Il demande également 530 TRY pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement conteste ces prétentions

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de 10 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit qu’il ne s’impose plus de statuer séparément sur le reste des griefs ; 4. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques, au taux applicable à la date du règlement : i) 3 500 EUR (trois mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 octobre 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président [1] . Le 1 er janvier 2005, la livre turque (TRY), qui remplace l’ancienne livre turque (TRL), est entrée en vigueur. 1 TRY vaut un million TRL.