FRANSOV S.A.S. v. UKRAINE

A cincea secțiune decizia nr. 36453/02 FRANSOV S.A.S. împotriva Ucrainei Curții Europene a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), care așezează la 15 octombrie 2013 în calitate de comitet compus din: Boštjan M. Zupančič, președinte, Ann Power-Forde, Paul Lemmens, judecători și Stephen Phillips, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 17 septembrie 2002, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitant, având în vedere decizia Guvernului francez de a nu interveni în cadrul procedurii în conformitate cu art. 36 § 1 din Convenție, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, Fransov S.A.S., este o societate privată („ societate par actions simplifiée) înregistrată în Franța („societatea reclamantă”). A fost reprezentată în fața Curții de către dr. Pierre-Yves Lucas și Laurent Delvolvé, avocați care practică la Paris, și de dr. R. Martynovskiy și O. Makyeyenko, avocați care practică în Sevastopol. Guvernul ucrainean („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, cel mai recent, dl N. Kulchytskyy, al Ministerului Justiției Ucrainei. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Societatea reclamantă este o societate privată din Franța, specializată în comerțul cu fructe de mare. Potrivit societății reclamante, a avut o relație de afaceri cu Hotărârea Sebastopol a Ocean Fishing State Company („Suor”) din 1995. În temeiul unui acord charter pe termen fix din 12 aprilie 2001 societatea reclamantă a achiziționat o navă de pescuit, Grigory Kovtun și echipaj de la SUOR pentru o perioadă de zece ani. S-a convenit că litigiile legate de acest acord ar trebui să fie decise de Camera de Comerț de la Moscova. Societatea reclamantă a susținut că până la 10 mai 2001, SUOR i-a datorat un total de 974.128 de dolari americani (USD), astfel cum a fost confirmat printr-o declarație de verificare a plăților reciproce, semnată la acea dată de către administratorii ambele societăți. În aceeași dată, societatea reclamantă și SUOR au încheiat un acord de decontare a datoriei, în temeiul căruia acesta din urmă s-a angajat să plătească integral suma de mai sus până la 30 iunie 2001 și să își asigure datoria, oferind societății reclamante o ipotecă asupra navelor sale de pescuit. La 22 mai 2001, societatea reclamantă și SUOR au semnat două acte, elaborate de un notar, care a hipotecat două nave ale SUOR, Anatoly Gankevich (valoare a 8.830.238.32 hryvnia ucraineană (UAH) (la timpul material în jurul 1.631120 USD) și Grigory Kovtun (valoare a 1.959.272.81 UAH (la timpul material în jurul 361.917), ca securitate pentru acordul de decontare din 10 mai 2001. 2. Proceduri de aplicare a ipotecului (cazul nr. 20-6-601) Întrucât SUOR nu și-a plătit datoria în termenul convenit, societatea reclamantă a introdus o procedură de aplicare a ipotecilor. Între timp, la 18 septembrie 2001, Curtea comercială a Sevastopol City („Curtea municipală”) a deschis un set separat de proceduri de faliment împotriva SUOR, în urma unei cereri de la societatea S., și a eliberat o interdicție care interzice recuperarea datoriei. La 1 octombrie 2001, Tribunalul Orașului, după audieri, la care societatea reclamantă a fost reprezentată de dle M. și Ma., avocați practicanți în Ucraina, și-a permis cererea, l-a acordat USD 974,128 și a ordonat o vânzare de închidere a navelor ipotecate. Reprezentantul SUOR nu a participat la audiere. SUOR a recurs împotriva hotărârii din 1 octombrie 2001, referindu-se la injuncția de mai sus și la faptul că s-a constatat o impozitare asupra proprietăților sale, care, prin urmare, nu a putut fi ipotecată sau eliminată în alt mod fără autorizație din partea autorităților fiscale. La 16 noiembrie 2001, Curtea de Apel comercială Sebastopol („Curtea de Apel”), în urma unei audieri desfășurate în prezența părților, a respins recursul și a susținut prima hotărâre de instqnce, declarând, printre altele , că injuncția de recuperare a datoriei nu s-a aplicat datoriei în cauză. Suorul a depus un recurs în casă la Curtea Comercială Superioră a Ucrainei („Curtea Comercială Superioră”). La 17 decembrie 2001, Biroul Procurorului din Sevastopol („Oficiul Procurorului”) a prezentat, de asemenea, un recurs în cazarea împotriva hotărârilor din 1 octombrie 2001 și 16 noiembrie 2001 în numele statului, având în vedere, printre altele, , că SUOR nu a avut dreptul de a semna actele fără aprobarea Departamentului de Stat al Păscăreștii ( δерפавний де арамент рино ). Nu există dovezi că societatea reclamantă nu a fost conștientă de aceste apeluri. La 6 martie 2002, în absența părților, un judecător al Curții de Comerț Superior a stabilit o ședință pentru 19 martie 2002. Potrivit societății reclamante, această decizie a fost trimisă la adresa sa în Franța prin o scrisoare simplă la 7 martie 2002 și a fost primită numai la 20 martie 2002. Societatea reclamantă a prezentat o copie a unui plic cu un timbre „recomandat” La 19 martie 2002, Curtea de Comerț Superior a organizat o audiție a reprezentantului SUOR și a procurorului, dar nu de către reprezentanții societății reclamante. Curtea a hotărât să ignore recursul procurorului, deoarece nu a participat la procedurile de primă instanță și de recurs privind acest caz. Curtea de Comerț Superior a anulat hotărârile instanțelor de jos și a respins afirmația societății reclamante, susținând că injuncția, introdusă în contextul procedurii de faliment, și impozitul pe proprietatea SUOR a interzis vânzarea de închidere a navelor contestate. În special, instanța a susținut că proprietatea SUOR este supusă impozitării din 26 noiembrie 1999, prin urmare, inspectoratul fiscal de stat a avut un drept prealabil asupra navelor în cauză. Curtea a afirmat, de asemenea, că dosarul nu conține documente care dovedește existența datoriei SUOR față de societatea reclamantă. Nu s-a abordat problema lipsei de la audiere a reprezentanților societății reclamante în hotărârea Curții de Comerț Superiore. La 17 aprilie 2002, societatea reclamantă a interzis un recurs în casă la Curtea Supremă a Ucrainei, în care, printre altele, aceasta a făcut obiectul unui recurs. , a formulat o plângere în temeiul articolului 6 din Convenție în ceea ce privește presupusul incapacitate al Curții Comerciale Superiore de a asigura prezența reprezentantului său la audiere de cassare. Apelul societății reclamante în cassare nu conține nicio trimitere la nicio elementă de probă care să susțină declarația sa că a devenit conștient de audierea din 19 martie 2002 numai la 20 martie 2002. La 6 iunie 2002, Curtea Supremă a refuzat ca societatea reclamantă să permită apelul în casă, constatând că nu au avut loc încălcări de procedură sau de fond în fața instanțelor de judecată. La o dată necunoscută în 2004, societatea reclamantă a solicitat Curtea Comercială Superioră să-și clarifice declarația cu privire la absența documentelor privind existența datoriei SUOR. Societatea reclamantă a căutat să știe dacă această declarație ar trebui să fie înțelesă ca o concluzie că nu există o astfel de datorie. La 12 aprilie 2004, Curtea de Comerț Superior a susținut că jurisdicția sa privind un recurs în casă nu se extinde la realizarea oricărei constatări cu privire la fapte. Prin urmare, declarația în cauză nu a fost o determinare factuală a existenței sau a neexistării datoriei. Examinarea cazului a fost limitată numai la revizuirea compatibilității deciziilor instanțelor de jos cu legislația materială și procedurală. 3. Cazurile de anulare a ipotecilor navelor (cazurile nr. 20-2/062-163 și nr. 20-2/062-173) și de anulare a acordului charter (cazul nr. 20-2/062-175) La 23 iunie 2001, Procurorul a depus două acțiuni în numele statului în interesul Departamentului de Stat al Pescuiturilor împotriva companiei solicitante și SUOR, cerând anularea ipotecilor pe navele Anatoly Gankevich și Grigory Kovtun. Oficiul Procuror a considerat, printre altele, că SUOR a acționat ultra vire prin semnarea faptelor din 22 mai 2001, deoarece nu a putut dispune de navele sale fără acordul prealabil al Departamentului. Într-o a treia acțiune, depusă în aceeași zi, Procurorul a contestat validitatea acordului de charter pe termen fix din 12 aprilie 2001 pentru Grigory Kovtun din aceleași motive. La 16 iulie 2001, Tribunalul a constatat că nu era competența teritorială să audă aceste trei acțiuni. Legea prevedea că litigiile ar trebui să fie luate în considerare de către instanța locației inculpatului. Societatea reclamantă a fost situată în Franța și, deoarece nu exista niciun acord între Franța și Ucraina cu privire la soluționarea litigiilor, aceste cazuri nu au putut fi examinate de către instanțe ucrainene. Apelurile ulterioare ale procurorului împotriva acestor decizii au fost respinse de Curtea de Apel la 11 septembrie 2001. La 29 ianuarie 2002 (cazurile nos. 20-2/062-173 și 20-2/062-163 și 31 ianuarie 2002 (cazul nr. 20-2/062-175), Curtea Comercială Superioră a respins apelurile fără examinare, deoarece Biroul Procurorului nu a prezentat nici o dovadă că o copie a recursului său a fost trimisă companiei reclamante. La 27 mai 2002 (cazul nr. 20-2/062-175), Curtea Comercială Superioră a respins recursul ulterior al procurorului în timp util. De asemenea, s-a remarcat că deficiențele menționate în decizia sa din 31 ianuarie 2002 nu au fost corectate. Cu toate acestea, la 14 iunie, Curtea de Comerț Superior a hotărât că hotărârea din 27 mai 2002 a fost adoptată „în greșeală”, deoarece, între timp, procurorul a depus o confirmare a livrarii poștale din 20 martie 2002 pentru a dovedi că societatea reclamantă a primit o copie a apelului său. Curtea a reînnoit termenul pentru depunerea apelului și a programat o audiere pentru 2 iulie 2002. La 27 mai 2002, Curtea de Comerț Superior a reînnoit termenul pentru depunerea unui recurs în celelalte două cauze și a programat o audiere pentru 2 iulie 2002. Audierea în cazurile a avut loc în cele din urmă la 13 august 2002. Curtea de Comerț Superior a permis apelurile și a trimis toate cele trei cauze pentru o nouă examinare la instanța de primă instanță. La 14 și 21 noiembrie 2002, Curtea Supremă a Ucrainei a respins cererile societății reclamante de concediu de recurs în cazare. După încă o rundă de procuror (acceptările procurorului au fost acordate de instanțe mai mici, însă aceste hotărâri au fost anulate), prin hotărâri din 6 februarie 2006 (Curtea Orașului, cauza nr. 20-2/062-163, 12 și 20 aprilie 2006 (Curtea de apel, cauzele nr. 20-2/062-173 și nr. 20-2/062-175), instanța a întrerupt procedura în cazurile de lipsă de competență teritorială. La 4 octombrie și 23 noiembrie 2006, Curtea de Comerț Superior și, respectiv, Curtea Supremă a Ucrainei au respins apelurile SUOR împotriva hotărârilor din 12 și 20 aprilie 2006. La 10 și 11 octombrie 2001, Oficiul Procurorului a depus noi acțiuni în numele Departamentului de Stat al Pescuitului și Inspectoarea fiscală a statului Sebastopol (și în numele Departamentului de Stat al Pescuitului și al Inspectoratului de Stat al Impozitării Sebastopolului (și anume ) împotriva SUOR care urmărește să fi declarat nul și anulat ipoteca navelor și acordul de charter pe termen fix din 12 aprilie 2001. Potrivit Guvernului, societatea reclamantă a fost indicată ca a doua acuzată la 6 noiembrie 2001. La 28 noiembrie 2001, Tribunalul municipal a permis acțiunile procurorului. În special, instanța a constatat că acordul din 10 mai 2001 nu conține nici o trimitere la acorduri inițiale și nici o indicație a obligațiilor și condițiilor inițiale ale îndeplinirii acestora. De asemenea, a susținut că SUOR nu poate dispune de navele sale fără autorizarea prealabilă a Departamentului. În plus, proprietatea SUOR a fost supusă impozitului. În sfârșit, Tribunalul a constatat că valoarea navei specificate în acțiunea impușită a fost considerabil subestimată. Societatea reclamantă a recurs. La 14 februarie 2002, Curtea de Apel a anulat hotărârile din 28 de judecători. Noiembrie 2001 și întreruperea procedurii pentru lipsa jurisdicției teritoriale. Curtea de Apel a considerat că o astfel de acțiune ar fi mai adecvată în fața instanței franceze relevante cu competență pentru locul în care a fost înregistrată inculpatul, și anume societatea reclamantă. Nu au fost depuse apeluri de către părți împotriva unei astfel de decizii în cazul nr. 20-7/1462. La 3 iunie 2002, Curtea de Comerț Superior a respins recursul procuror împotriva hotărârii din 14 februarie 2002 în cazul nr. 20-7/1463 (anulamentul acordului de charte) La 20 iunie 2002, Curtea de Comerț Superior a anulat decizia Curții de Apel din 14 februarie 2002 în cazul nr. 20-7/1466 (anulamentul acordului de ipotecă în ceea ce privește Anatoly Gankevich la 12 septembrie 2002, Curtea Supremă a Ucrainei a respins cererea societății reclamante de concediu de recurs în caz de cazare împotriva acestei decizii. La 9 ianuarie 2003, Tribunalul municipal a suspendat procedurile în cazul nr. 20-7/1466, în așteptarea rezultatului cazului nr. 20-2/062-173 (a se vedea mai sus), având în vedere același subiect. La 7 august 2007, procedurile au fost reluate și au fost încheiate la 21 mai 2008. Părțile nu au depus o copie a acestei decizii. Pot fi înțelese din argumentele lor că procedurile au fost încheiate fără a fi examinate în fondul presupus pentru lipsa jurisdicției teritoriale. 5. Alte proceduri La 1 octombrie 2004, Curtea comercială Nanterre ( Tribunalul de comerț de Nanterre ) în absența acuzatului, a acordat societății reclamante, printre altele , USD 974.128,29 să fie plătit de către SUOR pentru nerespectarea obligațiilor sale în temeiul acordurilor din 12 octombrie 2000, 12 aprilie 2001 și 10 mai 2001. La 29 decembrie 2004, Tribunalul de Arbitraj al Camerei de Comerț din Moscova a respins afirmația societății reclamante de a obliga SUOR să respecte acordul din 12 aprilie 2001 și a constatat că acordul de mai sus este nul și nu a fost. Părțile nu au prezentat informații suplimentare cu privire la aceste proceduri. Secțiunea 15 din Codul de Procedură Comercială („Codul”) prevede că litigiile privind nulitatea contractelor sunt examinate de către o instanță comercială la locul acuzatului. În cazul în care există mai mulți inculpați în cazul în care acest caz este examinat de o instanță la locul unuia dintre acuzați după alegerea reclamantului. Secțiunea 79 din Codul prevede că instanța comercială suspendă procedurile în acest caz („„În cazul în care se face apel la decizia privind suspendarea procedurii. Secțiunea 111-7 din Codul prevede că instanța de cassare verifică aplicarea legii procedurale și de fond la faptele cauzei deja stabilite de instanțele inferioare. COMPLAINTE În ceea ce privește cazul nr. 20-6/601, societatea reclamantă s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că nu s-a asigurat prezența reprezentantului său la audiere din 19 martie 2002 în sensul principiului egalității de arme. În plus, societatea reclamantă a susținut că a fost plasată într-un dezavantaj față de partea opusă, deoarece poziția acesteia a fost susținută de Biroul Procurorului. În baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, societatea reclamantă s-a plâns că hotărârea presupusă arbitrară a Curții Comerciale Superiore din 19 martie 2002 și-a încălcat dreptul la bucuria pașnică a bunurilor. 20-2/062-163, 20-2/062-173, 20-2/062-175 și 20-7/1466, societatea reclamantă s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la audieri necorespunzătoare în aceste cazuri care se referă la diferite încălcări ale procedurii. În plus, s-a plâns că implicarea procurorului în aceste cazuri a fost contrară principiului egalității armelor și că reprezentantul societății reclamante nu a fost informat în mod corespunzător cu privire la momentul și locul audierii. De asemenea, s-a plâns că instanța ucraineană nu a fost imparțială și competentă să examineze aceste litigii. Societatea reclamantă s-a plâns, de asemenea, de lungimea presupusă excesivă a procedurii. Societatea reclamantă a invocat în cele din urmă art. 14 din Convenție și s-a plâns că a fost discriminată din cauza originii sale străine. (1) Societatea reclamantă a plâns că auzirea din 19 martie 2002 în cazul nr. 20-6-601 a fost ținută în absența reprezentantului său în încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. Articolul invocat a citit, în măsura în care este cazul, după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” Guvernul a susținut că absența reprezentantului societății reclamante într-o ședință judiciară la 19 martie 2002 nu a condus la o decizie eronată în cazul societății reclamante, deoarece Curtea comercială superioră a Ucrainei a examinat numai materiale și fapte cunoscute deja la momentul examinării cauzei în cazurile mai mici. În plus, aceasta nu a fost decizia finală în cazul în care a fost apelată la Curtea Supremă a Ucrainei. Acesta din urmă a examinat îndeaproape apelul societății reclamante și a considerat că nu este justificat. Prin urmare, în conformitate cu Guvernul nu a existat încălcarea dreptului societății reclamante la o audiere echitabilă în temeiul articolului 6 § 1 din convenție. Societatea reclamantă a susținut că decizia Curții Supreme din 6 iunie 2002 de respingere a recursului său împotriva hotărârii din 19 martie 2002 nu a fost motivată. Curtea reiterează că, deși art. 6 din Convenția nu obligă statele contractante să creeze instanțe de recurs sau de cassare (a se vedea, printre alte autorități, Delcourt c. Belgia , 17 ianuarie 1970 §§§§ 26, Seria A nr. 11), în cazul în care aceste instanțe există garanțiile prevăzute la art. 6 trebuie respectate. Curtea reiterează, de asemenea, că art. 6 din Convenție nu garantează dreptul la prezență personală în fața unei instanțe civile, ci mai degrabă un drept mai general de a prezenta în mod eficient cazul unuia în fața instanței și de a se bucura de egalitatea de arme cu partea opozitivă. Principiul egalității de arme – în sensul unui „echilibru echitabil” între părți – necesită ca fiecare parte să aibă o oportunitate rezonabilă de a-și prezenta cazul în condiții care nu-l plasează într-un dezavantaj substanțial față de adversarul său (a se vedea, printre altele, Dombo Beheer B.V. c. Țările de Jos , 27 octombrie 1993, § 33, Serie A nr. 274). În prezenta cauză, societatea reclamantă s-a plâns de notificarea întârzietă a acesteia cu privire la ședința din 19 martie 2002 în fața Curții de Comerț Superiore din cauza căreia audierea a avut loc în absența reprezentantului societății solicitantă, dar în prezența părții opuse. În acest sens, Curtea constată că principiul egalității de arme nu ar fi substanțial în cazul în care o parte din acest caz nu ar fi notificată audierea astfel încât să aibă ocazia de a-l participa, dacă ar decide să exercite dreptul de a apărea în dreptul intern (a se vedea Zagorodnikov c. Rusia , nr. 66941/01, § 30, 7 iunie 2007). Curtea remarcă că societatea reclamantă nu a prezentat nici în fața acestei Curte, nici în fața Curții Supreme a Ucrainei, niciun element convingător care să susțină declarația sa că nu a primit în timp notificarea cu privire la ședința din 19 martie 2002. În plus, în timp ce societatea reclamantă a fost reprezentată de avocați ucraineni pe parcursul procedurii, aceasta nu a abordat în observațiile sale în fața Curții Supreme a Ucrainei problema dacă au fost informați cu privire la ședința din 19 martie 2002. Curtea constată, de asemenea, că examinarea cazului în instanța de casă a fost limitată la problema dreptului și că societatea reclamantă nu a contestat faptul că a avut ocazia de a răspunde în scris argumentele reclamantului. Curtea consideră că această plângere este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din convenție. (2) Societatea reclamantă s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la o lungime excesivă a procedurii în cazul nr. 20-7/1466. Articolul invocat citește, în măsura în care este relevant, după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Potrivit Guvernului, societatea reclamantă a devenit parte la procedura în cauză numai la 6 noiembrie 2001, când a devenit un al doilea inculpat în acest caz. Guvernul a indicat, de asemenea, că „în perioada 6 decembrie 2002-21 mai 2008” procedurile din cauza societății reclamante au fost păstrate deoarece procedurile identice erau în așteptare în fața instanței. Guvernul a susținut că această perioadă nu ar trebui inclusă în durata generală a procedurii (a se vedea Sen v. Ucraina) (dec.), nr. 31740/08, 5 noiembrie 2010). În plus, societatea reclamantă nu a contestat decizia de a rămâne în procedură. Guvernul a declarat în cele din urmă că, având în vedere cele de mai sus, cerința de lungime rezonabilă a procedurii nu a fost încălcată în acest caz. Societatea reclamantă a declarat că problema în cauză în cazul în care nu. 20-7/1466 a fost similară cu cele două alte cazuri examinate simultan cu aceasta (cazurile nr. 20-7/1462 și nr. 20-7/1463) și a avut în vedere jurisdicția teritorială a instanțelor comerciale ucrainene. Cazurile nr. 20-7/1462 și nr. 20-7/1463 au fost încheiate la 14 februarie 2002 pentru lipsa unei astfel de jurisdicții. Prin urmare, în cazul nr. 20-7/1466 instanța nu a trebuit să aștepte încheierea procedurii în cazul nr. 20-2/062-173. Potrivit societății reclamante, „procedura în cazul său ar trebui evaluată în întregime. Astfel, litigiile din instanța ucraineană privind datoria unei întreprinderi publice au început în iulie 2001 și au rămas neexaminate până în ianuarie 2008. În plus, Tribunalul a încheiat procesul în cazul nr. 20-7/1466 doar un an și șase luni de la decizia finală în cazul nr. 20-2/062-173. Curtea constată că nu este clar atunci când societatea reclamantă a devenit parte în cazul nr. 20-7/1466. Întrucât societatea reclamantă nu a contestat afirmația guvernului că a devenit parte la procedură la 6 Noiembrie 2001, Curtea ia această dată ca dată de referință pentru începerea procedurii. Astfel, perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 6 noiembrie 2001, când societatea reclamantă a aderat la procedură și s-a încheiat la 21 mai 2008. A durat astfel șase ani și șase luni și jumătate. Procedura în acest caz a fost compusă din trei perioade: între 6 mai 2008. Noiembrie 2001 și 9 ianuarie 2003 (un an și două luni pentru patru cazuri); între 9 ianuarie 2003 și 7 august 2007 (patru ani și jumătate), atunci când procedura a fost suspendată până la rezultatul unui alt set de proceduri; și între 7 august 2007 și 21 mai 2008 (nouă luni). Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000 VII. Se pare că prezentul caz nu a fost unul complex. De asemenea, nu există dovezi că societatea reclamantă a contribuit la durata procedurii. Curtea remarcă că, în cazul în cauză, perioadele de inactivitate au fost cauzate de suspendarea procedurii în așteptarea examinării unui alt caz și de hotărârile tardive de reluare a procedurii și de încetare a procedurii. În acest sens, Curtea consideră că suspendarea procedurii în cauză în așteptarea rezultatului altui caz nu pare a fi ilegală, irezonabilă sau arbitrară. În plus, nu există dovezi că societatea reclamantă a contestat decizia de suspendare a procedurii. Deși este adevărat că procedura în cauză a fost redeschisă la numai opt luni de la încheierea procedurii în cazul de referință, nu există, de asemenea, nici o dovadă că societatea reclamantă a solicitat să relueze examinarea cazului nr. 20-7/1466. Cu toate acestea, având în vedere toate circumstanțele cauzei și, în special, durata generală a procedurii, Curtea constată că lungimea acestora nu a depășit în sine ceea ce poate fi considerat „razonabil”. Prin urmare, această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. (3) Societatea reclamantă se plângea de încălcarea drepturilor sale de proprietate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Articolul invocat se citește după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea proprietăților în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Guvernul a susținut că deciziile din 1 octombrie și 16 octombrie Prin urmare, nu a existat încălcarea drepturilor de proprietate ale societății reclamante. Societatea reclamantă a susținut că anularea deciziilor în favoarea sa în cazul în care 20-6-601 a fost făcută în cadrul procedurii în care nu au fost respectate garanțiile articolului 6 din convenție. Având în vedere concluziile sale de mai sus privind plângerea societății reclamante cu privire la o presupusă încălcare a egalității de arme în temeiul articolului 1 din Convenție, Curtea consideră că plângerea societății reclamante în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu articolul §§§ și 4 din Convenție. Curtea a examinat restul plângerilor societății reclamante. Având în vedere tot materialul în posesia sa, constată că aceste plângeri nu dezvăluie nici o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie, de asemenea, respinsă ca fiind manifestament nefondată, în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Boštjan M. Zupančič Președintele adjunct al grefierului

FIFTH SECTION

DECISION

Application no. 36453/02

FRANSOV S.A.S.

against Ukraine

The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting on 15

October 2013 as a Committee composed of:

Boštjan M. Zupančič,

President,

Ann Power-Forde,

Paul Lemmens,

judges,

and Stephen Phillips,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 17 September 2002,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having regard to the decision of the French Government not to intervene in the proceedings in accordance with Article 36 § 1 of the Convention,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Fransov S.A.S., is a private company (“

société par actions simplifiée

”) registered in France (“the applicant company”). It was represented before the Court by Messrs Pierre-Yves Lucas and Laurent Delvolvé, lawyers practicing in Paris, and by Messrs R. Martynovskiy and O. Makyeyenko, lawyers practising in Sevastopol.

The Ukrainian Government (“the Government”) were represented by their Agent, most recently, Mr N. Kulchytskyy, of the Ministry of Justice of Ukraine.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant company is a private company based in France, specialising in the seafood trade. According to the applicant company, it had a business relationship with the Sevastopol Directorate of Ocean Fishing State Company (

ДП Севастопольське управління океанічного рибальства

, “the SUOR”) since 1995.

Under a fixed-term charter agreement dated 12 April 2001 the applicant company chartered a fishing vessel,

Grigory Kovtun

, and crew from the SUOR for a period of ten years. It was agreed that disputes related to this agreement were to be decided by the Moscow Chamber of Commerce Arbitration.

The applicant company submitted that by 10 May 2001 the SUOR owed it a total of 974,128 United States dollars (USD), as was confirmed by a statement of verification of mutual payments, signed on that date by the managers of both companies.

On the same date the applicant company and the SUOR concluded a debt settlement agreement, under which the latter undertook to repay the above amount in full by 30 June 2001 and to secure its debt by giving the applicant company a mortgage on its fishing vessels.

On 22 May 2001 the applicant company and the SUOR signed two deeds, drawn up by a notary, mortgaging two of the SUOR’s vessels,

Anatoly Gankevich

(value of 8,830,238.32 Ukrainian hryvnias (UAH) (at

the material time around USD 1,631,120)) and

Grigory Kovtun

(value of UAH 1,959,272.81 (at the material time around USD 361,917), as security for the settlement agreement of 10 May 2001.

As the SUOR failed to repay its debt within the agreed time-limit, the applicant company brought proceedings to enforce the mortgages.

In the meantime, on 18 September 2001 the Sevastopol City Commercial Court (“the City Court”) opened a separate set of bankruptcy proceedings against the SUOR, following a request from company S., and issued an injunction barring debt recovery.

On 1 October 2001 the City Court, following hearings, at which the applicant company was represented by Messrs M. and Ma., lawyers practicing in Ukraine, allowed its claim, awarded it USD 974,128 and ordered a foreclosure sale of the mortgaged vessels. The SUOR representative did not attend the hearing.

The SUOR appealed against the judgment of 1 October 2001, referring to the above injunction and to the fact that there had been a tax lien on its property, which therefore could not be mortgaged or otherwise disposed of without authorisation from the tax authorities.

On 16 November 2001 the Sevastopol Commercial Court of Appeal (“the Court of Appeal”), following a hearing held in the presence of the parties, rejected the appeal and upheld the first)instqnce judgment, stating,

inter alia

, that the debt recovery injunction did not apply to the debt at issue.

The SUOR lodged an appeal in cassation to the Higher Commercial Court of Ukraine (“the Higher Commercial Court”). On 17 December 2001 the Sevastopol City Prosecutor’s Office (“the Prosecutor’s Office”) also submitted an appeal in cassation against the decisions of 1 October 2001 and 16 November 2001 on behalf of the State, considering,

inter alia

, that the SUOR had no right to sign the deeds without approval of the State Department of Fisheries (

Державний департамент рибного господарства

). There is no evidence that the applicant company was not aware of these appeals.

On 6 March 2002, in the absence of the parties, a judge of the Higher Commercial Court fixed a hearing for 19 March 2002. According to the applicant company, this decision was sent to its address in France by a simple letter on 7 March 2002 and was received on 20 March 2002 only. The applicant company submitted a copy of an envelope with a stamp “

recommandé

” and a hardly readable post stamp “07.03...”.

On 19 March 2002 the Higher Commercial Court held a hearing attended by the representative of the SUOR and a prosecutor, but not by the representatives of the applicant company. The court decided to disregard the appeal by the Prosecutor’s Office, as it had not participated in the first-instance and appeal proceedings concerning this case.

The Higher Commercial Court quashed the decisions of the lower courts and rejected the applicant company’s claim, holding that the injunction, introduced in the context of the bankruptcy proceedings, and the tax lien on the SUOR’s property barred the foreclosure sale of the disputed vessels. In particular, the court held that SUOR’s property has been subject to tax lien since 26 November 1999, therefore, the State Tax Inspectorate had a prior right over the vessels in question. The court also stated that the case file did not contain any documents proving the existence of the SUOR’s debt to the applicant company. The question of the absence from the hearing of the applicant company’s representatives was not addressed in the Higher Commercial Court’s decision.

On 17 April 2002 the applicant company lodged an appeal in cassation with the Supreme Court of Ukraine, in which it,

inter alia

, raised a complaint under Article 6 of the Convention in respect of the Higher Commercial Court’s alleged failure to ensure the presence of its representative at the cassation hearing. The applicant company’s appeal in cassation contained no reference to any pieces of evidence in support of its statement that it had become aware of the hearing of 19 March 2002 only on 20 March 2002.

On 6 June 2002 the Supreme Court refused the applicant company leave to appeal in cassation, finding that no procedural or substantive breaches had occurred before the lower courts.

On an unknown date in 2004 the applicant company asked the Higher Commercial Court to clarify its statement as to the absence of documents concerning the existence of the SUOR’s debt. The applicant company sought to know whether this statement should be understood as a finding that no such debt existed. On 12 April 2004 the Higher Commercial Court held that its jurisdiction on an appeal in cassation did not extend to making any findings as to the facts. Therefore, the statement at issue was not a factual determination of the existence or non-existence of the debt. The examination of the case was limited only to reviewing the compatibility of the lower courts’ decisions with substantive and procedural law.

On 23 June 2001 the Prosecutor’s Office filed two actions on behalf of the State in the interests of the State Department of Fisheries against the applicant company and the SUOR, seeking the annulment of the mortgages on the

Anatoly Gankevich

and

Grigory Kovtun

vessels. The Prosecutor’s Office considered,

inter alia

, that the SUOR had acted

ultra vires

by signing the deeds of 22 May 2001 as it could not dispose of its vessels without the prior consent of the Department. In a third action, filed on the same day, the Prosecutor challenged the validity of the fixed-term charter agreement of 12

April 2001 for the

Grigory Kovtun

on the same grounds.

On 16 July 2001 the City Court found that it lacked territorial jurisdiction to hear these three actions. The law provided that the disputes were to be considered by the court of the location of the defendant. The applicant company was situated in France and, as there was no agreement between France and Ukraine about settling disputes, the present cases could not be examined by the Ukrainian courts.

The prosecution’s subsequent appeals against these decisions were rejected by the Court of Appeal on 11 September 2001.

The Prosecutor’s Office lodged appeals in cassation against the above decisions. On 29 January 2002 (cases nos. 20-2/062-173 and 20-2/062-163) and 31 January 2002 (case no. 20-2/062-175) the Higher Commercial Court dismissed the appeals without examination because the Prosecutor’s Office had not submitted any proof that a copy of its appeal had been sent to the applicant company.

On 27 May 2002 (case no. 20-2/062-175) the Higher Commercial Court rejected the prosecutor’s subsequent appeal as time-barred. It was also noted that the shortcomings mentioned in its decision of 31 January 2002 had not been corrected. However, on 14 June the Higher Commercial Court decided that the decision of 27 May 2002 had been adopted “by mistake” as in the meantime the prosecutor had submitted a postal delivery confirmation of 20

March 2002 to prove that the applicant company had received a copy of his appeal. The court renewed the time-limit for lodging an appeal and scheduled a hearing for 2 July 2002.

On 27 May 2002 the Higher Commercial Court renewed the time-limit for lodging an appeal in the two other cases and scheduled a hearing for 2

July 2002.

The hearing in the cases finally took place on 13 August 2002. The Higher Commercial Court allowed the appeals and remitted all three cases for a fresh examination to the first instance court.

On 14 and 21 November 2002 the Supreme Court of Ukraine rejected the applicant company’s requests for leave to appeal in cassation.

After one more round of proceedings (the prosecutor’s claims were granted by lower courts but these decisions were quashed), by decisions dated 6 February 2006 (the City Court, case no. 20-2/062-163), 12 and 20April 2006 (the Court of Appeal, cases nos. 20-2/062-173 and 20-2/062-175) the courts discontinued the proceedings in the cases for lack of territorial jurisdiction.

On 4 October and 23 November 2006 the Higher Commercial Court and the Supreme Court of Ukraine, respectively, rejected the SUOR’s appeals against the decisions of 12 and 20 April 2006.

On 10 and 11 October 2001 the Prosecutor’s Office filed new actions on behalf of the State Department of Fisheries and the Sevastopol State Tax Inspectorate (

Державна податкова інспекція м. Севастополя

) against the SUOR seeking to have declared null and void the mortgage of the vessels and the fixed-term charter agreement of 12 April 2001. According to the Government, the applicant company was indicated as a second defendant on 6 November 2001.

On 28 November 2001 the City Court allowed the prosecutor’s actions. In particular, the court found that the agreement of 10 May 2001 contained no reference to any initial agreements and no indication of initial obligations and terms of their fulfilment. It further held that the SUOR could not dispose of its vessels without the prior authorisation of the Department. Moreover, the SUOR’s property had been subject to tax lien. Finally the City Court found that the value of the vessel specified in the impugned deed had been considerably understated. The applicant company appealed.

On 14 February 2002 the Court of Appeal quashed the judgments of 28

November 2001 and discontinued the proceedings for lack of territorial jurisdiction. The Court of Appeal considered that such an action would be more appropriately brought before the relevant French court with jurisdiction for the place where the defendant, namely the applicant company, was registered. No appeals were lodged by the parties against such decision in the case no. 20-7/1462.

On 3 June 2002 the Higher Commercial Court rejected the prosecutor’s appeal against the decision of 14 February 2002 in the case no. 20-7/1463 (annulment of the charter agreement)

On 20 June 2002 the Higher Commercial Court quashed the Court of Appeal’s decision of 14 February 2002 in the case no. 20-7/1466 (annulment of the mortgage agreement in respect of the

Anatoly Gankevich

vessel) and remitted the case for a fresh hearing to the first instance court. On 12 September 2002 the Supreme Court of Ukraine rejected the applicant company’s request for leave to appeal in cassation against this decision.

On 9 January 2003 the City Court suspended proceedings in the case no. 20-7/1466 pending the outcome of the case no. 20-2/062-173 (see above), as it concerned the same subject matter.

On 7 August 2007 the proceedings were resumed. They were terminated on 21 May 2008. The parties did not submit a copy of this decision. It could be understood from their submissions that the proceedings were terminated without the case being considered on the merits allegedly for the lack of territorial jurisdiction.

On 1 October 2004 the Nanterre Commercial Court (

Tribunal de commerce de Nanterre

) in the absence of the defendant, awarded the applicant company,

inter alia

, USD 974,128.29 to be paid by the SUOR for the failure to comply with its obligations under the agreements of 12

October 2000, 12 April 2001 and 10 May 2001.

On 29 December 2004 the Moscow Chamber of Commerce Arbitration Tribunal rejected the applicant company’s claim to oblige the SUOR to comply with the agreement of 12 April 2001 and found the above agreement to be null and void.

The parties did not submit any further information about these proceedings.

B.

Relevant domestic law

Section 15 of the Code of Commercial Procedure (“the Code”) provides that disputes on nullity of contracts shall be examined by a commercial court at the location of the defendant. In case there are several defendants in the case such case shall be examined by a court at the location of one of the defendants upon the claimant’s choice.

Section 79 of the Code provides that the commercial court shall suspend the proceedings in the case (“

зупиняє провадження

”) until another related case is considered. The decision on suspension of the proceedings can be appealed against.

Section 111-7 of the Code provides that the cassation instance shall verify the application of procedural and substantive law to the facts of the case already established by the lower courts.

COMPLAINTS

In respect of case no. 20-6/601 the applicant company complained under Article 6 § 1 of the Convention that the Higher Commercial Court’s failure to secure its representative’s presence at the hearing of 19 March 2002 had been contrary to the principle of equality of arms. Moreover, the applicant company contended that it had been placed at a disadvantage vis-à-vis the opposite party because the latter’s position had been supported by the Prosecutor’s Office.

Relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention the applicant company complained that the Higher Commercial Court’s allegedly arbitrary decision of 19 March 2002 had infringed its right to peaceful enjoyment of property.

In respect of cases nos. 20-2/062-163, 20-2/062-173, 20-2/062-175 and 20-7/1466 the applicant company complained under Article 6 § 1 of the Convention about unfair hearings in those cases referring to various breaches of procedure. It further complained that the prosecutor’s involvement in these cases had been contrary to the principle of equality of arms and that the applicant company’s representative had not been properly informed of the time and place of hearings. It also complained that the Ukrainian courts had not been impartial and competent to examine such disputes. The applicant company also complained about the allegedly excessive length of the proceedings.

The applicant company finally invoked Article 14 of the Convention and complained of being discriminated against because of its foreign origin.

THE LAW

The invoked Article reads, in so far as relevant, as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”

The Government submitted that the absence of the applicant company’s representative in a court hearing on 19 March 2002 had not led to an erroneous decision in the applicant company’s case since the Higher Commercial Court of Ukraine had examined only materials and facts which had been already known at the time of examination of the case in the lower instances. Moreover, it was not the final decision in the case since it was appealed to the Supreme Court of Ukraine. The latter thoroughly examined the applicant company’s appeal and found it to be unsubstantiated. Therefore, according to the Government there was no breach of the applicant company’s right to a fair hearing under Article 6 § 1 of the Convention.

The applicant company maintained that the Supreme Court’s decision of 6 June 2002 rejecting its appeal against the decision of 19 March 2002 had not been reasoned.

The Court reiterates that although Article 6 of the Convention does not compel the Contracting States to set up courts of appeal or of cassation (see,

among other authorities,

Delcourt v. Belgium

, 17 January 1970, §§

25

‑

26, Series A no. 11), where such courts exist the guarantees contained in Article 6 must be complied with.

The Court further reiterates that Article 6 of the Convention does not guarantee the right to personal presence before a civil court but rather a more general right to present one’s case effectively before the court and to enjoy equality of arms with the opposing side. The principle of equality of arms – in the sense of a “fair balance” between the parties – requires that each party should be afforded a reasonable opportunity to present his case under conditions that do not place him at a substantial disadvantage vis-à-vis his opponent (see, among other authorities,

Dombo Beheer B.V. v.

the

Netherlands

, 27 October 1993, § 33, Series A no. 274).

In the present case the applicant company complained of its allegedly late notification about the hearing of 19 March 2002 before the Higher Commercial Court as a result of which the hearing took place in the applicant company’s representative’s absence but in the presence of the opposite party.

In this regard the Court notes that the principle of equality of arms would be devoid of substance if a party to the case were not notified of the hearing in such a way as to have an opportunity to attend it, should he or she decide to exercise a right to appear established in domestic law (see,

Zagorodnikov v. Russia

, no. 66941/01, § 30, 7 June 2007).

The Court notes that the applicant company did not submit either before this Court or before the Supreme Court of Ukraine any convincing evidence in support of its statement that it had not received in time the notification about the hearing of 19 March 2002. Moreover, while the applicant company was represented by Ukrainian lawyers throughout the proceedings, it did not address in its submissions before the Supreme Court of Ukraine the issue of whether they had been informed about the hearing of 19 March 2002.

The Court further notes that the examination of the case in the cassation instance was limited to the question of law and the applicant company did not contest that it had an opportunity to answer in writing the claimant’s arguments.

The Court considers that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

The invoked Article reads, in so far as relevant, as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

According to the Government, the applicant company became a party to the proceedings in question only on 6 November 2001 when it had become a second defendant in the case.

The Government further indicated that “between 6 December 2002 and 21 May 2008” the proceedings in the applicant company’s case were stayed since identical proceedings were pending before the court. The Government argued that this period should not be included in the overall duration of the proceedings (see

Sen v. Ukraine

(dec.), no. 31740/08, 5 November 2010). Moreover, the applicant company did not challenge the decision to stay the proceedings.

The Government finally stated that, in view of the above, the requirement of the reasonable length of proceedings had not been breached in the present case.

The applicant company stated that the issue in question in case no. 20-7/1466 was similar to the issues in two other cases examined simultaneously with it (cases nos. 20-7/1462 and 20-7/1463) and concerned the territorial jurisdiction of the Ukrainian commercial courts. The cases nos. 20-7/1462 and 20-7/1463 were terminated on 14 February 2002 for lack of such jurisdiction. Therefore, in case no. 20-7/1466 the court had not had to wait for the termination of the proceedings in case no. 20-2/062-173.

According to the applicant company, “the proceedings in its case should be assessed in its entirety”. Thus, the disputes in the Ukrainian courts concerning the debt of a public enterprise started in July 2001 and remained unexamined till January 2008. Moreover, the City Court terminated the proceedings in case no. 20-7/1466 only one year and six months after the final decision in case no. 20-2/062-173.

The Court notes that it is unclear when the applicant company became a party to case no. 20-7/1466. Since the applicant company did not contest the Government’s submission that it became a party to the proceedings on 6

November 2001, the Court takes this date as a reference date for the beginning of the proceedings.

Thus, the period to be taken into consideration began on 6 November 2001, when the applicant company joined the proceedings, and ended on 21

May 2008. It thus lasted six years and six and a half months.

The proceedings in the case were comprised of three periods: between 6

November 2001 and 9 January 2003 (one year and two months for four instances); between 9 January 2003 and 7 August 2007 (four and a half years), when the proceedings were suspended pending the outcome of another set of proceedings; and between 7 August 2007 and 21 May 2008 (nine months).

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,

Frydlender v.

France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000

‑

VII).

It does not appear that the present case was a complex one. There is also no evidence that the applicant company had contributed to the length of the proceedings.

The Court notes that in the present case the periods of inactivity were caused by suspension of the proceedings pending examination of another case and by belated decisions to resume the proceedings and to terminate them.

In this respect the Court considers that the suspension of the proceedings in question pending the outcome of another case does not appear to be unlawful, unreasonable or arbitrary. Moreover, there is no evidence that the applicant company had challenged the decision to suspend the proceedings. Although it is true that the proceedings in question were re-opened only eight months after the proceedings in the reference case had been terminated, there is equally no evidence that the applicant company had itself requested to resume consideration of case no. 20-7/1466.

The Court notes that it further took the national authorities another nine months to terminate the proceedings in the latter case. However, having regard to all the circumstances of the case and, in particular, to the overall duration of the proceedings, the Court finds that their length did not in itself exceed what may be considered “reasonable”.

It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

The invoked Article reads as follows:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The Government submitted that the decisions of 1 October and 16

November 2001 had been quashed under the ordinary cassation procedure. Therefore, there was no breach of the applicant company’s property rights.

The applicant company maintained that quashing of the decisions in its favour in case no. 20-6-601 had been done in proceedings during which the guarantees of Article 6 of the Convention had not been respected.

In view of its above findings in respect of the applicant company’s complaint about an alleged breach of the equality of arms under Article

6

§

1 of the Convention, the Court considers that the applicant company’s complaint under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article

35

§§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application inadmissible.

Stephen Phillips

Boštjan M. Zupančič

Deputy Registrar

President