Feodorov împotriva Republicii Moldova

La originea cauzei se află o cerere (nr. 42434/06) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către dl Sergiu Feodorov („reclamantul”), la 26 septembrie 2006.

La 15 octombrie 2008, reclamantul a decedat. La 30 martie 2009, dna Elena Sturza, mătușa și legatarul său universal, și-a exprimat dorința de a continua examinarea cererii. Ea a prezentat un testament autentic din 18 august 2006 prin care reclamantul i-a lăsat toate bunurile sale.

Reclamantul și mătușa sa, care au beneficiat de asistența juridică, au fost reprezentați de către dl R. Zadoinov, avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

În cererea sa, reclamantul s-a plâns, în special, de violarea articolelor 3 și 13 ale Convenției.

La 18 octombrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

La 26 ianuarie 2006, aproximativ la ora 23.00, reclamantul și verișorul său au fost reținuți de către poliție în urma unei altercații în stradă în care au fost implicați ei și alte trei persoane, și au fost duși cu forța la Comisariatul de poliție Buiucani din Chișinău.

La comisariatul de poliție, cele trei persoane implicate în altercație s-au plâns de faptul că au fost agresate de către reclamant și verișorul său și că aceștia din urmă i-au furat banii. Poliția l-a percheziționat pe reclamant și verișorul său și a găsit asupra lor, printre altele, un recipient cu gaze lacrimogene și o sumă de bani egală cu suma furată. 9 . În aceeași zi, împotriva reclamantului a fost intentată o procedură administrativă pe motivul tulburării ordinii publice, refuzului de a se conforma reținerii sale, și insultării și violenței aplicate împotriva agenților ordinii publice. Reclamantul a fost pus sub arest.

Potrivit reclamantului, la sediul comisariatului de poliție, el a fost bătut cu pumnii și cu picioarele în cap și în alte părți ale corpului de către polițiști. Potrivit versiunii Guvernului, reclamantul a fost rănit doar în timpul altercației în stradă cu cele trei persoane.

La 27 ianuarie 2006, Judecătoria Buiucani l-a condamnat pe reclamant pentru comiterea contravenției imputate (paragraful 9 de mai sus) la arest administrativ pe o perioada de cinci zile. 12 . După ședința de judecată, reclamantul a fost dus la spital pentru un examen medical. Instituția medicală i-a eliberat un certificat la 7 februarie 2006, care constata următoarele: fractura de nas fără deplasarea structurilor osoase, plăci contuze în regiunea pavilionului urechii drepte, în stare de ebrietate.

Reclamantul a executat pedeapsa la Comisariatul de poliție Buiucani și Comisariatul General de Poliție Chișinău.

Potrivit reclamantului, la sediul Comisariatul de poliție Buiucani, el a fost bătut cu pumnii și cu picioarele în cap și în alte părți ale corpului de către polițiști.

La 1 februarie 2006, reclamantul a fost eliberat. 16 . La 2 februarie 2006, reclamantul a fost examinat de un medic legist. Potrivit expertizei acestuia, reclamantul a declarat că la 26 ianuarie 2006, la ora 23.00, el a fost bătut în stradă de o persoană necunoscută. În raportul său de expertiză, medicul a menționat prezența unei vânătăi ovale în jurul ochiului stâng de culoarea violet gălbuie de dimensiunea 5,5 cm pe 5 cm, două răni în regiunea temporală și pavilionul urechii drepte, acoperite cu cruste maro de dimensiunea 1,5 cm pe 0,6 cm și 0,1 cm pe 2 cm, și o vânătaie galbenă de 3 cm pe 4 cm pe obrazul drept. Medicul a menționat că leziunile au fost provocate de un obiect dur, contuz, cu o suprafață redusă, probabil în circumstanțele descrise de către reclamant și leziunile constatate nu prezintă pericol pentru sănătatea acestuia.

La 8 februarie 2006, a fost întocmit un alt raport de expertiză medico-legală, prin care s-a constatat fractura nasului la reclamant. Potrivit acestuia, reclamantul avea leziuni corporale ușoare care necesitau un tratament medical pe o perioadă de la șase la douăzeci și unu de zile. B. Plângerile penale depuse împotriva celor trei persoane și polițiști 18 . La 9 februarie 2006, reclamantul și verișorul său au depus o plângere împotriva celor trei persoane implicate în altercație. Reclamantul a anexat la plângerea sa raportul de expertiză medicală întocmit la 2 și 7 februarie 2006 (paragrafele 12 și 16 de mai sus). Verișorul său a afirmat, printre altele, că a folosit gaz lacrimogen pentru a se apăra. 19 . În depozițiile lor din 20 februarie, 25 februarie și 6 martie 2006, cele trei persoane menționate în plângere au declarat că verișorul reclamantului i-a atacat cu gaz lacrimogen și a furat banii de la unul dintre aceștia. Ei au recunoscut că au răspuns la acest atac prin folosirea forței fizice împotriva reclamantului și verișorului acestuia, care, potrivit lor, erau în stare de ebrietate. Ei au adăugat că cei doi au opus rezistență poliției care a intervenit pentru a opri altercația și că i-au insultat pe ei și pe ofițerii de poliție de la comisariat.

Prin scrisoarea din 17 martie 2006, comisarul de poliție de la Buiucani l-a informat pe reclamant că cele trei persoane împotriva cărora el a depus plângerea au acționat în legitimă apărare și nu sunt responsabili de cele întâmplate.

La 12 mai 2006, reclamantul a înaintat o plângere Procurorului General, printre altele, pe motivul maltratării sale în Comisariatul de poliție Buiucani.

În declarațiile sale din 30 mai 2006 făcute în cadrul urmăririi penale, el a declarat că la 26 ianuarie 2006, el a fost bătut de polițiști în incinta secției de poliție. El a declarat, de asemenea, că a fost maltratat și în seara următoare în cadrul Comisariatului de poliție Buiucani de către ofițerii de poliție, pentru a-l determina să recunoască că furtul a fost comis de către verișorul său.

În aceeași zi, procurorul a luat declarații de la verișorul reclamantului, care a susținut că poliția l-a bătut la 26 ianuarie 2006 în drum spre comisariatul de poliție și în interiorul acestuia pentru a obține mărturii din partea lui. Verișorul a adăugat că reclamantul a fost, de asemenea, bătut de către polițiști în biroul acestora.

La date nespecificate, procuratura a interogat cele trei persoane implicate în altercație. Ei au reiterat declarațiile lor anterioare (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Ei au adăugat că polițiștii nu l-au maltratat pe reclamant și verișorul acestuia nici în drum spre comisariatul de poliție și nici la sosirea acestora în comisariat.

La date diferite, procurorul responsabil de acest caz i-a interogat pe cei doi polițiști care l-au arestat pe reclamant și verișorul acestuia, pe ofițerul de poliție care conduce urmărirea penală pe marginea acuzațiilor de furt, pe inspectorul superior de la poliția judiciară din cadrul Comisariatului de poliție Buiucani și pe cei doi ofițeri de poliție de gardă de la Comisariatul General de Poliție Chișinău. Toate persoanele interogate au dezmințit aplicarea relelor tratamente față de reclamant și verișorul său.

La 7 iunie 2006, procurorul a emis o ordonanța de neîncepere a urmăririi penale pe marginea plângerii reclamantului, pe motivul ca fapta nu întrunește elementele infracțiunii. Acesta a constatat, în special, că leziunile corporale descrise în raportul de expertiză medico-legală din 2 februarie 2006 (paragraful 16 de mai sus) au fost cauzate reclamantului până la sosirea poliției la locul altercației și că cele trei persoane implicate în altercație au acționat în legitimă apărare.

La 16 iunie 2006, reprezentantul reclamantului a atacat ordonanța sus-menționată. 28 . Printr-o încheiere din 6 iulie 2006, judecătorul de instrucție de la Judecătoria Buiucani a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat și a lăsat în vigoare ordonanța de neîncepere a urmăririi penale. Părțile relevante ale încheierii sunt următoarele: « (...) la [9] februarie 2006 [reclamantul și verișorul său] au depus o plângere împotriva [celor trei persoane], susținând că au fost bătute de către acestea la 26 ianuarie 2006, la ora 23.00 (...). Potrivit raportului de expertiză medico-legală din 2 februarie 2006, [reclamantul] a fost bătut în stradă de către persoane necunoscute la 26 ianuarie 2006, la ora 23.00, fapt care i-a cauzat leziuni corporale ușoare (...). În declarațiile din 30 mai 2006, [reclamantul și verișorul său] au declarat că (...) polițiștii i-au bătut [în interiorul secției de poliție]. După ce au fost interogați, [polițiștii] au declarat că nu l-au maltratat [pe reclamant și verișorul său] în interiorul secției de poliție și că leziunile corporale le-au fost cauzate în timpul altercației (...). Potrivit concluziei procurorului din 7 iunie 2006, faptul maltratării reclamantului de către ofițerii de poliție nu a fost stabilit, leziunile corporale [constatate] (...) i-au fost cauzate în timpul altercației cu [cele trei persoane] (...) și cei din urmă au acționat în legitimă apărare (...). Mai mult, trebuie de avut în vedere că plângerile [reclamantului și verișorului acestuia] privind aplicarea relelor tratamente au fost depuse cu întârziere cu scopul de apărare în cadrul procesului penal [pe marginea furtului] (...)”

În scopul acumulării tuturor documentelor relevante pentru a depune o cerere la Curte, la 6 septembrie 2006, reprezentantul reclamantului a cerut procurorului să-i elibereze o copie a declarațiilor reclamantului și verișorului său cu privire la maltratare. La 21 septembrie 2006, procurorul i-a eliberat documentele solicitate. C. Rezultatul procesului penal intentat împotriva verișorului reclamantului

Printr-o decizie definitivă a Curții Supreme de Justiție din 3 decembrie 2008, verișorul reclamantului a fost condamnat pentru furtul comis la 26 ianuarie 2006 la patru ani privațiune de libertate cu suspendare cu termen de încercare de doi ani. II.

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenției, pe de o parte, de relele tratamente la care a fost supus de către polițiștii în biroul lor și în Comisariatul de Poliție Buiucani și, pe de altă parte, de lipsa unei investigații eficiente în privința acuzațiilor invocate. Articolul 3 al Convenției prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

De asemenea, reclamantul s-a plâns de lipsa unui recurs intern efectiv, în sensul articolului 13 al Convenției, în privința drepturilor sale garantate de articolul 3 al Convenției. Articolul 13 prevede următoarele: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale… (...)”

Mai mult, în conformitate cu articolul 34 al Convenției, reclamantul s-a plâns de refuzul procurorului de a-i elibera o copie din dosar de pe declarațiile sale cu privire la pretinsa maltratare și astfel a adus atingere dreptului său de a se adresa fără nici o piedică cu o cerere la Curte. Articolul 34 al Convenției, în partea sa relevantă acestui caz, prevede următoarele: „(...) Înaltă Parte Contractantă se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exercițiul eficace al acestui drept.” I. INTRODUCEREA

Curtea notează că reclamantul a decedat la 15 octombrie 2008 și că mătușa și unica sa moștenitoare, dna Elena Sturza, și-a exprimat dorința de a continua procesul.

Curtea reamintește că, în mai multe cauze în care reclamantul a decedat în timpul procesului, s-a luat în considerație dorința de a continua procesul exprimată de către un moștenitor, de către un părinte și chiar, în dependență de circumstanțele cauzei, de către un potențial succesor în drepturi (legatar universal), drepturile de succesiune ale căruia au fost recunoscute în cadrul unei proceduri în curs (a se vedea, printre altele, Deweer v. Belgium , 27 februarie 1980, §§ 37-38, series A nr. 35 ; Vocaturo v. Italy , 24 mai 1991, § 2, series A nr. 206 ‑ C, și Malhous v. Czech Republic (dec.) [GC], nr. 33071/96, ECHR 2000 ‑ XII).

În această cauză, Curtea a constatat că dna Sturza, în calitate de rudă apropiată și legatar universal al reclamantului, are un interes legitim de a continua procesul și Guvernul nu a contestat acest lucru. 38 . Prin urmare, Curtea recunoaște dreptul dnei Sturza de a-l înlocui pe reclamant în această cauză. II. FONDUL A. Cu privire la pretențiile formulate de dna Sturza

În observațiile sale din 8 aprilie 2011 prezentate Curții, dna Sturza a pretins că ea înseși este o victimă a încălcărilor invocate inițial de către reclamant.

Guvernul a susținut că reclamantul nu are calitate de victimă, și că ea nu a fost afectată personal de încălcările în cauză.

Curtea consideră că nu este necesar să se exprime cu privire la obiecția formulată de Guvern, deoarece pretențiile dnei Sturza sunt inadmisibile din alte motive.

Curtea reamintește că, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenției, ea nu poate fi sesizată decât „într-un termen de 6 luni începând cu data deciziei interne definitive”, și prin urmare ea trebuie să determine dată la care a fost adoptată „decizia definitivă” pentru a aplica regula celor șase luni ( Walker v. United Kingdom (dec.), nr. 34979/97, ECHR 2000 ‑ I).

În această cauză, Curtea constată că încheierea judecătorului de instrucție de la Judecătoria Buiucani din 6 iulie 2006 reprezintă decizia definitivă adoptată la nivel național în această cauză (a se vedea paragraful 28 de mai sus). Prin urmare, pretențiile dnei Sturza formulate la 8 aprilie 2011 au fost depuse cu întârziere și, prin urmare, trebuie respinse în conformitate cu articolul 35 § § 1 și 4 al Convenției. B. Cu privire la pretențiile formulate în temeiul articolului 34 al Convenției

Reclamantul s-a plâns de ingerința în dreptul său de a adresa o cerere individuală la Curte, deoarece, potrivit acestuia, procuratura nu a răspuns în timp util la solicitarea sa privind eliberarea unei copii a depozițiilor sale din dosarul penal, și anume a declarației sale și a verișorului său privind relele tratamente aplicate asupra lor.

Curtea reiterează că este de o deosebită importanță pentru operarea efectivă a sistemului de depunere a cererilor individuale, instituit de articolul 34 al Convenției, ca reclamanții sau potențialii reclamanți să poată comunica liber cu Curtea, fără a fi supuși oricărei forme de presiune din partea autorităților pentru a-și retrage sau modifica pretențiile (a se vedea, printre altele, Akdivar and Others v. Turkey , hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, § 105; și Aksoy v. Turkey , hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, § 105). În acest context, „presiune” presupune nu numai o constrângere directă și fapte flagrante de intimidare, dar și fapte sau contacte indirecte și nepotrivite destinate să descurajeze sau să împiedice reclamanții să apeleze la remediul instituit de Convenție (a se vedea Kurt v. Turkey , hotărâre din 25 mai 1998, Reports 1998-III, § 160).

În această cauză, Curtea a constatat că la 6 septembrie 2006, reprezentantul reclamantului a cerut procuraturii să-i elibereze copia documentelor în cauză și că aceste documente i-au fost trimise prin poștă la 21 septembrie 2006, prin urmare, Curtea a concluzionat că reacția procuraturii a fost promptă. Mai mult, ea observă că nimic din dosar nu indică asupra faptului că conduita autorităților naționale a avut drept scop a-l determina pe reclamant să-și retragă sau să-și modifice cererea sau a-l împiedica în vreun alt fel să-și exercite în mod efectiv dreptul său la recurs, sau că comportamentul lor a avut un asemenea efect.

Prin urmare, statul pârât nu și-a încălcat obligațiile prevăzute în ultima parte a articolului 34 al Convenției. C. Cu privire la restul cererii

Având în vedere că pretențiile formulate de către reclamant în temeiul articolelor 3 și 13 ale Convenției nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu există nici un alt temei de inadmisibilitate, Curtea le-a declarat admisibile.

În cererea sa inițială, reclamantul a susținut că el a fost maltratat de către polițiști în timpul detenției sale, în perioada 26 ianuarie și 1 februarie 2006, și că leziunile corporale constatate în timpul examenelor medicale au fost cauzate anume de aceste maltratări. Reprezentantul său consideră că Guvernul nu a prezentat nicio explicație plauzibilă care ar contesta prezumția potrivit căreia leziunile corporale au fost cauzate în această perioadă.

Guvernul a declarat că la început reclamantul s-a plâns de faptul că a fost maltratat doar de cele trei persoane implicate în altercația din 26 ianuarie 2006. Potrivit Guvernului, reclamantul a spus medicului legist la 2 februarie 2006 că el a fost lovit de o persoană străină în stradă și în depozițiile sale din 9 februarie 2006, el a spus că a fost bătut de trei persoane. Guvernul a subliniat faptul că abia la 30 mai 2006, adică patru luni mai târziu, reclamantul a invocat pentru prima dată în fața procurorului faptul că el a fost victima violenței aplicate de către poliție. Guvernul consideră că, chiar dacă presupunem că abuzul în cauză a avut loc, reclamantul trebuia imediat să informeze autoritățile. Având în vedere circumstanțele cauzei și comportamentul reclamantului, și dincolo de orice îndoială rezonabilă, Guvernul consideră că nu a fost stabilit faptul că asupra reclamantului au fost aplicate acte de violență. 2. Privind pretențiile legate de lipsa unei investigații efective

Avocatul reclamantului a declarat că investigația efectuată de autoritățile Republicii Moldova nu a fost minuțioasă și că procurorul responsabil de această cauză nu a acționat imparțial. Mai mult, el a declarat că ofițerii de poliție implicați în această cauză nu au fost suspendați din funcțiile lor pe timpul investigației și că nu a fost efectuată nicio acțiune de urmărire penală în birourile polițiștilor în care reclamantul a pretins că a fost maltratat.

Guvernul a susținut că investigația a fost efectuată rapid și eficient și că procurorul a acționat prompt, interogându-i, printre altele, pe ofițerii de poliție implicați și pe cele trei persoane implicate în altercație. B. Aprecierea Curții 1. Principii generale

După cum Curtea a menționat de multe ori, articolul 3 consfințește una din valorile fundamentale ale unei societăți democratice. Acest articol nu conține prevederi care să permită excepții, iar, conform articolului 15 § 2, nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care amenință viața națiunii ( Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999 ‑ V, și Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000 ‑ IV). Curtea a confirmat că, chiar și în cele mai dificile circumstanțe, cum ar fi lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluți tortura și tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei ( Chahal v. United Kingdom , 15 noiembrie 1996, § 79, Recueil 1996 ‑ V, și Labita , citată mai sus, § 119).

De asemenea, Curtea reiterează faptul că atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenție sau sub un alt control al poliției, orice astfel de leziune va crea o puternică prezumție că acea persoană a fost supusă maltratării ( Salman v. Turkey [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII). Ține de sarcina statului să dea o explicație plauzibilă despre circumstanțele în care au fost cauzate leziunile și să ofere dovezi referitoare la elementele care pun la îndoială afirmațiile victimei, mai ales dacă acestea sunt susținute de dovezi medicale (a se vedea, printre altele, Selmouni , citată mai sus, § 87; Soner Önder v. Turkey , nr. 39813/98, § 34, 12 iulie 2005, și Dönmüș amd Kaplan v. Turkey , nr. 9908/03, § 44, 31 ianuarie 2008).

În continuare, Curtea reiterează că pretinsa maltratare, care reprezintă o violare a articolului 3 al Convenției, trebuie să fie susținută de dovezi pertinente ( Martinez Sala and others v. Spain , nr. 8438/00, § 122, 2 noiembrie 2004). Pentru ca faptele pretinse să fie stabilite, trebuie să se adopte standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, cu toate acestea, astfel de probe pot rezulta dintr-un corp de dovezi sau prezumții incontestabile suficient de grave, precise și consecvente ( Ireland v. United Kingdom , 18 ianuarie 1978, § 161 in fine , series A nr. 25, și Labita , citată mai sus, §§ 121 și 152).

Curtea reiterează faptul că aplicarea forței fizice în privința unei persoane lipsite de libertate, care nu a fost determinată neapărat de comportamentul persoanei, umilește demnitatea umană și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului său stipulat în articolul 3 al Convenției ( Ribitsch v. Austria , 4 decembrie 1995, § 38, Series A nr. 336). În plus, necesitățile investigației și dificultățile incontestabile inerente luptei împotriva criminalității nu trebuie să ducă la limitarea protecției integrității fizice a persoanei ( Tomasi v. France , 27 august 1992, § 115, series A nr. 241 ‑ A).

Curtea reamintește că atunci când o persoană face afirmații credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenției de către poliție sau alți agenți de stat, prevederile acestui articol, citite în contextul obligației generale a statului conform articolului 1 al Convenției de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în Convenție”, impun efectuarea unei investigații oficiale efective. O astfel de investigație ar trebui să permită identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, a tratamentelor sau a pedepselor inumane și degradante, în pofida importanței sale fundamentale, ar fi ineficientă în practică și ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenții de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală ( Georgiy Bykov v. Russia , nr. 24271/03, § 60, 14 octombrie 2010; Corsacov v. Moldova , nr. 18944/02, § 68, 4 aprilie 2006, și Assenov and others v. Bulgaria , 28 octombrie 1998, § 102, Recueil 1998 ‑ VIII).

În final, Curtea reamintește că investigarea acuzațiilor grave de maltratare trebuie să fie rapidă și minuțioasă. Aceasta înseamnă că autoritățile trebuie întotdeauna să depună eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat și nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigația sau pentru a-și întemeia deciziile pe acestea (a se vedea Assenov and Others v. Bulgaria , citată mai sus, § 103 și Batı and others v. Turkey , nr. 33097/96 și 57834/00, § 136, ECHR 2004 ‑ IV). Ele trebuie să întreprindă toți pașii rezonabili și disponibili lor pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv, inter alia , declarații ale martorilor oculari și probele medico-legale (a se vedea Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, § 104 și Gül v. Turkey , nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfășurării investigației care ar putea submina capacitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă acestui standard ( Boicenco v. Moldova , nr. 41088/05, § 123, 11 iulie 2006). 2. Aplicarea principiilor sus-menționate la această cauză

Curtea observă că părțile nu au ajuns la un acord cu privire la originea leziunilor corporale ale reclamantului. Potrivit celui din urmă, acestea i-au fost cauzate de către cele trei persoane și polițiștii, în timp ce Guvernul susține versiunea potrivit căreia leziunile i-au fost cauzate în timpul altercației, înainte de sosirea poliției

Curtea consideră că ea a stabilit faptul că a avut loc o altercație violentă în stradă, și o parte din leziunile reclamantului au fost cauzate în acest context. De asemenea, ea a luat act de faptul că reclamantul a depus o plângere împotriva celor trei persoane în cauză privind altercația din 9 februarie 2006 și leziunile cauzate (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Prin urmare, ea a constatat că nu este clar, dacă toate leziunile reclamantului au fost cauzate în cadrul altercației din stradă.

Curtea observă că reclamantul nu a fost supus unui examen medical înainte de a fi plasat sub custodia poliției, cu toate că un asemenea control ar fi fost util, în special din cauza versiunilor diferite ale evenimentelor descrise de diferiți actori. Ea reiterează că un control medical nu determină doar faptul dacă o persoană poate fi interogată, dar, de asemenea, în cazuri de pretinsă violare a articolului 3 al Convenției, „eliberează” autoritățile de responsabilitatea legată de originea leziunilor constatate ( Türkan v. Turkey , nr. 33086/04, § 42, 18 septembrie 2008). 62 . Curtea notează că reclamantul a fost supus unui examen medical la 27 ianuarie 2006, în ziua în care el a fost plasat în custodia poliției, și, ca urmare a acestui control, medicii au stabilit ca el avea nasul fracturat, o rană la urechea dreaptă, și era în stare de ebrietate (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Curtea a menționat, de asemenea, că a doua zi după eliberarea sa - șase zile după primul examen medical - reclamantul a fost examinat de către un alt medic legist la inițiativă proprie, care a stabilit leziuni suplimentare, și anume vânătaie în jurul ochiului stâng, o rană în regiunea temporală și o vânătaie pe obrazul drept (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Curtea observă că conținutul acestor rapoarte corespunde cu declarațiile reclamantului, care a pretins că le-a primit după plasarea sa în detenție, inclusiv lovituri la cap.

Prin urmare, este de competența Curții să stabilească dacă Guvernul a prezentat o explicație plauzibilă a originii leziunilor reclamantului și dacă reclamantul a prezentat dovezi împotriva acestor pretenții.

Având în vedere lipsa unui proces-verbal cu privire la plasarea reclamantului în detenție în care ar fi menționate condițiile sale de detenție și a unui raport medical elaborat la acel moment, Curtea consideră că nu a fost demonstrat faptul că leziunile reclamantului au fost cauzate în altercația cu cele trei persoane produsă anterior reținerii acestuia. O atenție deosebită a fost acordată concluziilor privind leziunile corporale noi, menționate în cel de-al doilea raport medical, constatate după eliberarea reclamantului, care nu au fost menționate în raportul de expertiză anterior efectuat a doua zi după reținerea reclamantului. Ea notează că Guvernul nu a explicat originea noilor leziuni.

Guvernul susține că pretențiile reclamantului sunt nefondate, deoarece acesta s-a plâns inițial că a fost bătut doar de trei persoane și a denunțat faptul aplicării relelor tratamente în privința lui abia patru luni mai târziu. În opinia Curții, acest argument nu este singurul în acest sens, în special având în vedere conținutul celui de-al doilea raport medical prezentat de către reclamant cu scopul de a respinge afirmațiile celui din urmă.

Curtea a notat că, aparent, urmărirea penală nu a încercat să identifice potențialii martori ai altercației din stradă pentru a verifica gradul leziunilor cauzate reclamantului cu această ocazie. De asemenea, ea a subliniat lipsa oricărei explicații din partea autorităților cu privire la originea leziunilor constatate în cea de-a doua examinare medicală a reclamantului (paragraful 62 de mai sus). Astfel, se pare că autoritățile au acceptat versiunea evenimentelor descrisă de către polițiști, fără a efectua investigații suplimentare. 67 . Prin urmare, având în vedere toate argumentele prezentate, Curtea a constatat că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenției sub aspect procedural.

În ceea ce privește chestiunea dacă reclamantul a fost supus unui tratament contrar articolului 3 în timpul detenției sale, în acest sens Curtea a remarcat că, în pofida rapoartelor medicale nominalizate, nu există dovezi incontestabile privind originea leziunilor corporale ale reclamantului. Cu toate acestea, Curtea a subliniat, că această imposibilitate se datorează, în mare parte, lipsei unei investigații minuțioase și eficiente pe marginea plângerii reclamantului care se referă la acțiunile de maltratare ( Lopata v. Russia , nr. 72250/01, § 125, 13 iulie 2010, și San Argimiro Isasa v. Spain , nr. 2507/07, § 65, 28 septembrie 2010).

Prin urmare, Curtea nu poate conchide că a avut loc o violare sub aspect material a articolului 3 al Convenției în ceea ce privește presupusa maltratare a reclamantului în timpul detenției sale. IV.

Guvernul nu a fost de acord și a solicitat Curții să respingă pretenția privind violarea articolului 13 al Convenției.

Curtea consideră că această pretenție, în esență, repetă pretenția formulată în temeiul articolului 3 al Convenției cu privire la lipsa unei investigații efective. Având în vedere concluzia sa cu privire la articolul 3 al Convenției (paragraful 67 de mai sus), Curtea nu consideră necesar de a examina faptul dacă a avut loc o violare a articolului 13 al Convenției (a se vedea, printre altele, Colibaba v. Moldova , nr. 29089/06, § 58, 23 octombrie 2007). V.

Dna Elena Sturza a pretins 20,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit.

Guvernul susține că dna Sturza nu a fost direct afectată de pretinsele încălcări și că aceasta nu are dreptul la nicio despăgubire. În orice caz, acesta consideră că suma pretinsă este excesivă.

În primul rând, Curtea a recunoscut că dna Sturza avea dreptul să continue procesul după decesul nepotului său la 15 octombrie 2008 (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Ea a reiterat că, în aceste condiții, fiind o persoană autorizată să continue procesul după moartea reclamantului, ea de asemenea putea să-l înlocuiască pe cel din urmă în privința pretențiilor formulate în temeiul articolului 41 al Convenției ( Malhous v. Czech Republic [GC], nr. 33071/96, § 67, 12 iulie 2001). În această cauză, Curtea consideră că reclamantul a suferit stres și traume psihologice ca urmare a omisiunii autorităților competente. Făcând o evaluare echitabilă, ea consideră că este necesar de a acorda dnei Sturza 5,000 euro cu titlu de prejudiciu moral. B. Costuri și cheltuieli

Dna Sturza a mai pretins EUR 6,375 cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața instanțelor naționale și a Curții. Potrivit ei, această sumă corespunde remunerării avocatului pentru optzeci și cinci de ore lucrate la rata de 75 euro pe oră.

Guvernul susține că această sumă este excesivă.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale doar dacă s-a dovedit că acestea au fost realmente angajate, necesare și rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamantului suma de EUR 1,500 cu titlu de costuri și cheltuieli. După deducerea sumei de EUR 850 plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistență juridică, Curtea acordă reclamantului suma de EUR 650. C. Dobânda de întârziere

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcție de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară, cu majoritatea de voturi, pretenția formulată de către reclamant cu privire la relele tratamente aplicate în timpul detenției sale și lipsa unei investigații efective (articolele 3 și 13 ale Convenției) admisibilă, și pretențiile formulate de dna Elena Sturza inadmisibile; 2. Hotărăște, în unanimitate, că statul pârât nu și-a îndeplinit obligațiile sale în temeiul articolului 34 al Convenției; 3. Hotărăște, cu șase voturi contra unu, că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenției sub aspect procedural; 4. Hotărăște, cu patru voturi contra trei, că nu a avut loc o violare a articolului 3 al Convenției sub aspect material; 5. Hotărăște, în unanimitate, că nu este necesar de a examina separat pretenția formulată în temeiul articolului 13 al Convenției; 6. Hotărăște , cu șase voturi contra unu, a) că statul pârât trebuie să plătească dnei Elena Sturza, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care să fie convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii: i. EUR 5,000 (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută, ii. EUR 650 (șase sute cincizeci euro), cu titlu de costuri și cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută; b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente; 7. Respinge, în unanimitate, restul pretențiilor reclamantului cu privire la satisfacția echitabilă. Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 29 octombrie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenției și articolul 74 § 2 al Regulamentului Curții, la această hotărâre este anexată opinia disidentă a Judecătorului Gyulumyan ; J.C.M. S.Q.