Fornazini împotriva Portugaliei

Secțiunea a doua Cerere nr. 41782/12 Tomé António FORNAZINI împotriva Portugaliei introdusă la 3 iulie 2012 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, domnul Tomé António Fornazini, este un resortisant portughez născut în 1977 și rezident la Lisabona. Acesta este reprezentat în fața Curții de către J.A. Fernandes Pedroso, avocat la Lisabona. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 14 iunie 2010, Parchetul din apropierea tribunalului de la Lisabona a emis un mandat european de arestare împotriva recurentului pentru capete de omucidere și jaf agravate în legătură cu fapte comise la 16 și 17 martie 2008 la Lisabona. La 30 noiembrie 2010, reclamantul a fost arestat în timpul unui control la frontieră, în timp ce acesta circula la bordul unui autobuz din Bruxelles și în direcția Regatului Unit.

La 1 decembrie 2010, acesta a fost pus în detenție la închisoarea Douai (Franța). Printr-o decizie din 8 decembrie 2010, Tribunalul de Primă Instanță din Douai: extrădarea reclamantului către Portugalia, în executarea mandatului european de arestare din 14 iunie 2010. La 17 decembrie 2010, reclamantul a fost extrădat și prezentat judecătorului de judecată penal din cadrul Tribunalului de la Lisabona, care a dispus detenția sa preventivă ținând cont de riscul ridicat de evadare și de gravitatea faptelor care i-au fost reproșate. În acest caz, instanța i-a reținut pe șefii de omucidere agravați, furt agravat, escrocherie și fraudă informatică (burla informatica) La o dată nespecificată, mama victimei a solicitat să intervină în calitate de procuror general (adjutant al statului) în cadrul procedurii.

La o dată nespecificată, părinții și frații victimei au depus o cerere de despăgubire, solicitând 205 159 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și prejudiciul moral suferit. La 27 decembrie 2010, procurorul i-a cerut judecătorului să audieze în prealabil un martor la acuzare, care se ocupa să călătorească în străinătate, cu o întoarcere prevăzută numai în aprilie. La 28 decembrie 2010, tribunalul de judecată penală a acceptat această cerere, în conformitate cu art. 1 alineatul (1) din Codul de procedură penală (denumit în continuare "CPP") (denumit în continuare "CPP")). Martorul a fost audiat de instanța de judecată penală din Lisabona la 4 ianuarie 2011. La 7 ianuarie 2011, Parchetul din apropierea tribunalului din Lisabona și-a prezentat rechizițiile, acuzându-l pe reclamant de capete de omucidere agravate, furt agravat și fraudă informatică.

La 2 iunie 2011, procesul a fost deschis în fața Tribunalului de la Lisabona. Prin hotărârea din 10 august 2011, Tribunalul din Lisabona l-a condamnat pe reclamant la 17 ani de închisoare pentru omucidere agravată, furt și fraudă informatică, prin care se soluționa reclamantul șefului de zbor agravat. În hotărârea sa, Tribunalul a fost parțial îndreptățit la cererea de despăgubire prezentată de părțile civile, condamnând reclamantul să le plătească în comun suma de 2 230 EUR pentru prejudiciul material și 108 200 EUR pentru prejudiciul moral. a prezentat o cerere de rectificare a hotărârii pentru eroare de calcul în stabilirea valorii despăgubirilor, în conformitate cu art. 380 alineatul (1) litera (b) din CPP.

Printr-o ordonanță din 9 septembrie 2011, Tribunalul a acceptat această cerere, prin care se dispune corectarea sumelor acordate pentru prejudiciile suferite de părțile civile în valoare de 2 570, 30 EUR pentru prejudiciul material și 177 500 EUR pentru prejudiciul moral. Instanța notatifia solicită acest ordin printr-o scrisoare trimisă la 9 septembrie 2011. Între timp, la aceeași dată, reclamantul a solicitat Tribunalului de la Lisabona să prelungească cu 30 de zile termenul de apel acordat pentru a interja apela la judecată, invocând complexitatea cauzei. Printr-o ordonanță din 19 septembrie 2011, instanța a respins cererea reclamantului pe motiv că cauza nu prezenta o complexitate excepțională care să justifice un termen mai lung pentru depunerea acțiunii.

La 30 septembrie 2011, reclamantul și-a formulat apelul la judecată în fața instanței de apel din Lisabona. Printr-o ordonanță din 4 octombrie 2011, Tribunalul de la Lisabona a declarat recursul inadmisibil pe motiv că a fost întârziat, în conformitate cu art. 411 alineatul (1) și art. 4 din CPP. La 18 octombrie 2011, reclamantul a solicitat această ordonanță în fața președintelui Tribunalului de Primă Instanță de la Lisabona, susținând că termenul de apel începea să curgă de la data ordonanței care a rectificat judecata pentru eroare materială și nu de la data hotărârii. Printr-o ordonanță din 9 noiembrie 2011, președintele instanței de recurs a luat în considerare validitatea argumentului reclamantului și a declarat recursul admisibil.

Acesta ține seama în special de o hotărâre a instanței constituționale din 12 ianuarie 2010 (hotărârea nr. 16/10), care a considerat neconstituțională, cu încălcarea art. 32 alin. (1) din Constituție, interpretarea art. 380 din CPP, coroborată cu art. 411 alineatul (1) din CPP, conform căruia cererea de corectare a unei hotărâri, formulată de pârât, nu suspendă termenul acordat pentru a interjecta apelul acestei decizii. În urma acestei hotărâri, Tribunalul de la Lisabona a admis recursul, retrimițând cauza în fața instanței de apel din Lisabona. Printr-o decizie sumară din 6 ianuarie 2012, subliniind că aceasta nu era obligată prin decizia care a admis acțiunea, Tribunalul de apel de la Lisabona a infirmat ordonana din 9 noiembrie 2011, având în vedere acțiunea întârziată.

Aceasta a considerat că art. 411 alineatul (1) litera (b) din CPP era clar în ceea ce privește modul de contorizare a termenului de recurs, de la data hotărârii, și nu de la data hotărârii, o ordonanță pronunțată în urma unei cereri de rectificare pentru eroare materială. Instanța de apel a considerat că cazul de speță se deosebea de situația descrisă în hotărârea Tribunalului Constituțional nr. 16/2010 din 12 ianuarie 2010 în măsura în care cererea de corecție a avut, în acest caz, nu a fost făcută de pârât, ci de reclamant la 6 februarie 2012, în fața Curții Supreme. Printr-o decizie din 15 februarie 2012, Curtea de apel de la Lisabona nu a acceptat recursul, considerând că reclamantul ar fi trebuit mai întâi să depună o plângere în fața comitetului de trei judecători (conferencia) din curtea de apel de la Lisabona.

La 2 martie 2012, reclamantul a solicitat această decizie în fața Curții Supreme. La 5 aprilie 2012, a adresat o cerere comună Tribunalului de la Lisabona, Tribunalului de Primă Instanță de la Lisabona și Curții Supreme, acuzându-se de respingerea acțiunii sale și de aprecierea probelor de către Tribunalul de la Lisabona. Prin hotărârea din 12 aprilie 2012, Curtea Supremă l-a exonerat pe reclamant de pretenția sa cu privire la plângerea sa din 2 martie 2012, pe motiv că hotărârea Tribunalului de Primă Instanță de la Lisabona nu se referea la fondul cauzei. Dreptul și practica internă relevante la art. 32 alineatul (1) din Constituția portugheză prevede Procedura penală garantează toate drepturile la apărare și include căi de atac.

(...) Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală se citesc astfel Art. 271 În caz de boală gravă sau de călătorie în străinătate a unui martor, care poate împiedica în mod previzibil audierea acestuia în cursul mai multor instanțe (...), la cererea Parchetului, a pârâtului, a unui martor, Tribunalul poate, dacă este necesar, să ia în considerare mărturia sa în cadrul procesului (...).art. 380 Neoficial sau la cerere, Tribunalul poate proceda la corectarea hotărârii în cazul în care (...) Hotărârea conține o eroare, omisiune, o imprecisitate sau ambiguitate a cărei eliminare nu implică o modificare esențială. (...). art. 411 Termenul de interpunere a căii de atac este de 20 de zile, el numără (...) cu privire la o hotărâre, începând cu depunerea în cadrul Secretariatului (...) În cazul în care acțiunea privește reevaluarea probelor înregistrate, termenele stabilite la alineatele (1) și (3) se ridică la 30 de zile.

(...). În Hotărârea nr. 16/2010 din 12 ianuarie 2010, Tribunalul Constituțional a considerat următoarele (...) Trebuie amintit că disciplina termenelor de procedură intră sub incidența dreptului stricto sensu , din motive evidente de securitate și certitudine juridică (...). Și în domeniul procedurii penale, în care dreptul la o cale de atac este una dintre garanțiile de apărare recunoscute în mod constituțional de pârât, orice reducere a certitudinii juridice în cadrul cererii de rectificare și dreptul la o cale de atac poate pune în discuție eficiența sa.

(...) Astfel, interpretarea pusă sub semnul întrebării, potrivit căreia termenul de interjectare a unui apel continuă să curgă, de la termenul stabilit inițial la art. 411, chiar și atunci când pârâtul solicită corectarea hotărârii în conformitate cu art. 380 din Codul de procedură penală, este neconstituțională, întrucât ea dezvăluie o structură a procedurii penale incompatibilă cu dreptul la acțiune, consacrată la art. 32 alineatul (1) din Legea Fondamentală. (...) GRIFS Invocând art. 5 alineatul (1) din Convenție, reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la libertate, susținând că motivele de arest preventiv erau diferite de cele care au întemeiat extrădarea sa în Portugalia. Pe teritoriul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, acesta denunță caracterul inechitabil al procedurii care soluționează aprecierea probelor de către Tribunalul de la Lisabona, în special audierea anticipată a unui martor și luarea în considerare a declarațiilor indirecte.

Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție și 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, reclamantul se plânge de respingerea de către Tribunalul de la Lisabona a cererii sale de prelungire a termenului limită. De asemenea, Comitetul consideră că interpretarea articolului 380 din CPP coroborată cu art. 411 alineatul (1) din CPP realizat de instanțele interne au încălcat dreptul său garantat prin aceste dispoziții ale Convenției, susținând că termenul de recurs ar fi trebuit să fie numărat începând cu data deciziei de rectificare a hotărârii și nu de la data hotărârii. Pe marginea unghiului articolului 6 alineatul (3) litera (c), reclamantul susține că nu a beneficiat de o apărare efectivă în timpul procedurii.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea dreptului intern relevant de către instanțele sesizate, în ceea ce privește momentul de la care trebuia să fie numărat termenul de recurs al reclamantului împotriva hotărârii de condamnare au adus atingere principiului egalității armelor (a se vedea, de exemplu, Ghirea c. Moldova, 15778/05, § 31, 26 iunie 2012) și dreptul de acces la o instanță din partea acesteia (a se vedea Hotărârea din 28 octombrie 1998, Pijevschi c. Portugalia, nr. 6830/05, § 42, 13 noiembrie 2008, Pérez de Rada Cavanilles c. Spania, 28 octombrie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998 VIII) și Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 4115/98, 41448/98, 41484/98, 41487/98 și 4550/98, CEDO 2000 I), încălcând prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție?

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 41782/12 Tomé António FORNAZINI contre le Portugal introduite le 3 juillet 2012

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Tomé António Fornazini, est un ressortissant portugais né en 1977 et résidant à Lisbonne. Il est représenté devant la Cour par M e J.A. Fernandes Pedroso, avocat à Lisbonne. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 14 juin 2010, le parquet près le tribunal de Lisbonne émit un mandat d’arrêt européen à l’encontre du requérant pour des chefs d’homicide et vol aggravés concernant des faits commis les 16 et 17 mars 2008 à Lisbonne. Le 30 novembre 2010, le requérant fut arrêté lors d’un contrôle frontalier, alors qu’il circulait à bord d’un bus en provenance de Bruxelles et en direction du Royaume-Uni.

Le 1 er décembre 2010, il fut mis en détention à la prison de Douai (France). Par une décision du 8 décembre 2010, la cour d’appel de Douai ordonna l’extradition du requérant vers le Portugal, en exécution du mandat d’arrêt européen du 14 juin 2010. Le 17 décembre 2010, le requérant fut extradé et présenté au juge d’instruction criminelle du tribunal de Lisbonne, lequel ordonna sa détention préventive en tenant compte du risque élevé de fuite et de la gravité des faits qui lui étaient reprochés. En l’occurrence, le tribunal releva les chefs d’homicide aggravé, vol aggravé, escroquerie et fraude informatique ( burla informática ). À une date non précisée, la mère de la victime demanda à intervenir en qualité d’ assistente (auxiliaire du ministère public) dans le cadre de la procédure.

À une date non précisée, les parents et les frères et sœurs de la victime formulèrent une demande en dommages et intérêts, réclamant 205 159 euros (EUR) pour le dommage matériel et le dommage moral subis. Le 27 décembre 2010, le parquet demanda au juge d’instruction d’entendre de façon anticipée un témoin à charge, lequel s’apprêtait à voyager à l’étranger, avec un retour prévu seulement en avril. Le 28 décembre 2010, le tribunal d’instruction criminelle fit droit à cette demande, en application de l’article 271 § 1 du code de procédure pénale (ci-après « CPP »). Le témoin fut entendu par le tribunal d’instruction criminelle de Lisbonne le 4 janvier 2011. Le 7 janvier 2011, le parquet près le tribunal de Lisbonne présenta ses réquisitions, inculpant le requérant des chefs d’homicide aggravé, vol aggravé et fraude informatique.

Le 2 juin 2011, le procès fut ouvert devant le tribunal de Lisbonne. Par un jugement du 10 août 2011, le tribunal de Lisbonne condamna le requérant à 17 ans de prison pour homicide aggravé, vol et fraude informatique, acquittant le requérant du chef de vol aggravé. Dans son jugement, le tribunal fit partiellement droit à la demande de réparation qui avait été présentée par les parties civiles, condamnant le requérant à leur verser conjointement les sommes de 2 230 EUR pour le dommage matériel et 108 200 EUR pour le dommage moral. Le 11 août 2011, l’ assistente présenta une demande en rectification de jugement pour erreur de calcul dans la fixation du montant des dommages et intérêts, conformément à l’article 380 § 1 b) du CPP.

Par une ordonnance du 9 septembre 2011, le tribunal fit droit à cette demande, ordonnant la correction des montants octroyés pour les dommages subis par les parties civiles à raison de 2 570, 30 EUR pour le dommage matériel et 177 500 EUR pour le dommage moral. Le tribunal notifia le requérant de cette ordonnance par une lettre envoyée le 9 septembre 2011. Entretemps, à cette même date, le requérant demanda au tribunal de Lisbonne de proroger de trente jours le délai d’appel qui lui était imparti pour interjeter appel du jugement, en invoquant la complexité de l’affaire. Par une ordonnance du 19 septembre 2011, le tribunal rejeta la demande du requérant au motif que l’affaire ne présentait pas de complexité exceptionnelle justifiant un délai plus long pour la présentation du recours.

Le 30 septembre 2011, le requérant forma son appel du jugement devant la cour d’appel de Lisbonne. Par une ordonnance du 4 octobre 2011, le tribunal de Lisbonne déclara le recours irrecevable au motif qu’il était tardif, conformément à l’article 411 §§ 1 et 4 du CPP. Le 18 octobre 2011, le requérant réclama de cette ordonnance devant le président de la cour d’appel de Lisbonne, soutenant que le délai d’appel commençait à courir à partir de la date de l’ordonnance ayant rectifié le jugement pour erreur matérielle et non à partir de la date du jugement. Par une ordonnance du 9 novembre 2011, le président de la cour d’appel considéra valide l’argument du requérant et déclara le recours recevable.

Il tint notamment compte d’un arrêt du tribunal constitutionnel du 12 janvier 2010 (arrêt n o 16/10) qui avait jugé inconstitutionnelle, en violation de l’article 32 § 1 de la Constitution, l’interprétation de l’article 380 du CPP combiné avec l’article 411 § 1 du CPP, selon laquelle la demande de correction d’une décision, formulée par l’accusé, ne suspend pas le délai imparti pour interjeter appel de cette décision. Suite à cette ordonnance, le tribunal de Lisbonne admit le recours, renvoyant l’affaire devant la cour d’appel de Lisbonne. Par une décision sommaire du 6 janvier 2012, soulignant qu’elle n’était pas liée par la décision qui avait admis le recours, la cour d’appel de Lisbonne infirma l’ordonnance du 9 novembre 2011, considérant le recours tardif.

Elle estima que l’article 411 § 1 b) du CPP était clair s’agissant du mode de comptage du délai de recours, à partir de la date du jugement et non à partir d’une ordonnance prononcée consécutivement à une demande de rectification pour erreur matérielle. La cour d’appel considéra que le cas d’espèce se distinguait de la situation analysée dans l’arrêt du Tribunal Constitutionnel n o 16/2010 du 12 janvier 2010 dans la mesure où la demande de correction n’avait, en l’occurrence, pas été faite par l’accusé mais par l’ assistente . Le 6 février 2012, le requérant se pourvu en cassation devant la Cour suprême. Par une décision du 15 février 2012, la cour d’appel de Lisbonne n’admit pas le recours, estimant que le requérant aurait dû d’abord introduire une réclamation devant le comité de trois juges ( conferência ) de la cour d’appel de Lisbonne.

Le 2 mars 2012, le requérant réclama de cette décision devant la Cour suprême. Le 5 avril 2012, il adressa une requête commune au tribunal de Lisbonne, à la cour d’appel de Lisbonne et à la Cour suprême, en se plaignant du rejet de son recours et de l’appréciation des preuves par le tribunal de Lisbonne. Il affirme n’avoir reçu, à ce jour, aucune réponse concernant cette requête. Par un arrêt du 12 avril 2012, la Cour suprême débouta le requérant de sa prétention concernant sa réclamation du 2 mars 2012, au motif que l’arrêt de la cour d’appel de Lisbonne ne portait pas sur le fond de l’affaire. B. Le droit et la pratique internes pertinents L’article 32 § 1 de la Constitution portugaise stipule : « 1. La procédure pénale garantit tous les droits de la défense et comporte des voies de recours.

» (...) Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale se lisent ainsi : Article 271 « 1. En cas de maladie grave ou de déplacement à l’étranger d’un témoin, pouvant empêcher de façon prévisible son audition au cours de l’audience (...), à la demande du parquet, de l’accusé, de l’ assistente, des parties civiles, le juge d’instruction peut l’entendre au cours de l’enquête, afin que son témoignage puisse, si nécessaire, être pris en compte lors du procès. (...). » Article 380 « 1. Officieusement ou sur demande, le tribunal peut procéder à la correction du jugement si : (...) b) Le jugement contient une erreur, une omission, une imprécision ou une ambigüité dont l’élimination n’implique pas une modification essentielle.

(...). Article 411 « 1. Le délai d’interposition du recours est de 20 jours, il compte : (...) b) S’agissant d’un jugement, à partir du dépôt respectif au Secrétariat ; (...) 4. Si le recours concerne la réappréciation des preuves ayant été enregistrées, les délais établis aux alinéas 1 et 3 sont portés à trente jours. (...). » Dans son arrêt n o 16/2010 du 12 janvier 2010, le Tribunal constitutionnel considéra ce qui suit : « (...) Il faut rappeler que la discipline des délais de procédure relève du droit stricto sensu , pour des raisons évidentes de sécurité et certitude juridiques. (...). Et dans le domaine de la procédure pénale, où le droit à un recours est une des garanties de défense constitutionnellement reconnues par l’accusé, tout abaissement de la sécurité juridique dans l’articulation de la demande de rectification et le droit au recours peut mettre en cause son effectivité.

(...) Ainsi, l’interprétation questionnée, selon laquelle, le délai pour interjeter un appel continue à courir, à partir du terme initialement fixé à l’article 411, même lorsque l’accusé demande la rectification du jugement conformément à l’article 380 du code de procédure pénale, est inconstitutionnelle car elle révèle une structure de la procédure pénale incompatible avec le droit au recours, consacré par l’article 32 § 1 de la Loi Fondamentale. (...) » GRIEFS Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant dénonce une atteinte à son droit à la liberté, soutenant que les motifs de l’ordonnance de mise en détention préventive étaient différents de ceux qui avaient fondé son extradition vers le Portugal.

Sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, il dénonce le caractère inéquitable de la procédure contestant l’appréciation des preuves par le tribunal de Lisbonne, notamment l’audition anticipée d’un témoin à charge et la prise en compte de témoignages indirects. Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 2 du Protocole n o 7 à la Convention, le requérant se plaint du rejet par le tribunal de Lisbonne de sa demande de prorogation du délai d’appel. Il estime aussi que l’interprétation de l’article 380 du CPP combiné avec l’article 411 § 1 du CPP faite par les juridictions internes ont porté atteinte à son droit garanti par ces dispositions de la Convention, soutenant que le délai de recours aurait dû être compté à partir de la date de la décision de rectification du jugement et non à partir de la date du jugement.

Sous l’angle de l’article 6 § 3 c), le requérant affirme qu’il n’a pas bénéficié d’une défense effective pendant la procédure.

QUESTION AUX PARTIES

L’interprétation et l’application du droit interne pertinent, par les juridictions saisies, concernant le moment à partir duquel devait être compté le délai de recours du requérant contre le jugement de condamnation ont-elles porté atteinte au principe de l’égalité des armes (voir par exemple, Ghirea c. Moldova , n o 15778/05, § 31, 26 juin 2012) et au droit d’accès à un tribunal de ce dernier (voir, Pijevschi c. Portugal , n o 6830/05, § 42, 13 novembre 2008, Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne , 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII) et Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, CEDH 2000 ‑ I), en violation de l’article 6 § 1 de la Convention ?