Secțiunea a treia Cerere nr. 71164/11 Dumitru LĂZĂRESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 12 noiembrie 2013 într-un comitet compus din Luis López Guerra, președinte, Nona Tsotsoria, Valeriu Grițco, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 28 iunie 2011, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Dumitru Lăzarescu, este un resortisant român născut în 1957 și locuiește în Văleni. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 octombrie 2007, reclamantul a participat împreună cu avocatul său și cu un jurnalist la o dezbatere televizată difuzată de canalul național OTV. Subiectul dezbaterii se referea la un accident de circulație care l-a implicat pe fiul reclamantului și lavousul judecătorului P.G. Ceilalți vorbitori la dezbatere au afirmat că partizanii P.G. El a susținut că P.G. ar fi sunat un comandant de poliție și că i-ar fi spus să nu-și facă griji în legătură cu cazul cu accidentul. La 11 noiembrie 2007, în cadrul unei a doua emisiuni intitulate mai multe abuzuri din partea polițiștilor și a mafiei, care se referă întotdeauna la accidentul în cauză, reclamantul susține că P.G., în calitate de președinte al unui tribunal, are o anumită influență asupra colegilor săi. Pe de altă parte, potrivit reclamantului, ar fi condamnat pe nedrept o treime la o pedeapsă cu închisoarea, pe motiv că acesta din urmă intentase un proces în fața secretarei soțului său. În plus, reclamantul a declarat că, din cauza faptului că P.G. era președintele Tribunalului, nu putea obține câștig de cauză. La 17 august 2008, P.G. a formulat împotriva reclamantului o acțiune în răspundere civilă delictală, bazată pe articolele 998 999 din Codul civil. În fața Tribunalului de Primă Instanță din Sibiu, aceasta a denunțat cuvintele formulate de reclamant care ar fi afectat reputația sa. Reclamantul a prezentat în dosar mai multe documente privind, printre altele, numeroasele proceduri în litigiu la adresa P.G. și a soțului său. După ședința martorilor și analizarea probelor colectate în speță, instanța a primit acțiunea P.G. printr-o hotărâre din 27 mai 2010. Instanța a considerat că afirmațiile reclamantului au adus atingere onoarei și reputației sale, atât în mediul profesional, cât și în cel personal și că reclamantul a fost expus disprețului public, iar instanța a reținut că relația dintre reclamant și cel al P.G. era conflictuală. Prin urmare, acesta concluzionează că au fost îndeplinite condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile a reclamantului și l-a condamnat să plătească părții reclamante 15 000 lei românești (RON), reprezentând aproape 3 500 EUR (EUR) drept prejudiciu moral și 2 983 RON (aproximativ 700 EUR) cu titlu de cheltuieli și cheltuieli. 10. Recurentul a formulat un recurs în recurs. În fața tribunalului departamental din Sibiu, el a susținut, printre altele, că condamnarea la plata prejudiciilor aducea atingere libertății sale de exprimare. 11. El a criticat temeinicia condamnării, dar nu a formulat niciun argument întemeiat din valoarea prejudiciilor la care fusese condamnat. 12. Printr-o hotărâre definitivă din 3 februarie 2011, Tribunalul a respins recursul reclamantului și a considerat că reclamantul a acționat cu intenția de a informa publicul și de a pune la îndoială integritatea profesională a părții reclamante 13. Instanța a numit afirmațiile în litigiu drept hotărâri de valoare, dar a considerat, de asemenea, că este vorba despre acuzații concrete și tendințe lipsite de temei. 14. Între timp, la 28 ianuarie 2010, tribunalul departamental din Argeș, la cererea P.G. dispunea sechestrarea bunurilor reclamantului. Potrivit reclamantului, tribunalul nu ar fi stabilit în mod corespunzător inventarul bunurilor sale și nu ar fi trebuit să fie citat. La 18 martie 2011, reclamantul a fost pus în întârziere de către un aprod al justiției pentru a plăti P.G despăgubirile și cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea din 3 februarie 2011. Reclamantul susține că o cauză la executarea forțată ar fi pendinte în fața instanțelor naționale. Dreptul intern relevant 17. Articolele din vechiul cod civil relevant în acest domeniu au fost astfel redactate la momentul faptelor art. 998 Orice fapt de om care cauzează o pagubă altora obliga pe cel din vina căruia a reușit să îl repare. art. 999 Fiecare este răspunzător pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sa sau prin imprudența sa. GRIEFS 18. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de procedura finalizată prin Hotărârea din 28 ianuarie 2010 a tribunalului județ din Argeș, care contestă în special sechestrarea proprietăților sale. 19. Invocând, în esență, art. 10 din convenție, reclamantul susține că condamnarea sa la plata despăgubirilor i-a adus atingere dreptului la libertatea de exprimare. Reclamantul se plânge de presupusa inechitabilă a procedurii de sechestrare a bunurilor sale. În acest sens, se invocă art. 1 din Convenție, care este astfel formulat art. 6 Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide... asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. 21. Curtea ia notă de faptul că procedura privind plasarea sub sechestru a fost încheiată prin hotărârea din 28 ianuarie 2010 a tribunalului județean din Argeș, iar cererea a fost introdusă în fața Curții la 28 iunie 2011. În consecință, acest litigiu este întârziat și trebuie respins, în temeiul articolului 1 și al articolului 4 din Convenție. Grief tras de art. 10 din Convenție 22. Reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare și se plânge de o încălcare a articolului 10 din convenție, astfel cum a fost formulat art. 10 Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără a putea exista intervenție din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. 23. Curtea reamintește jurisprudența stabilită acum potrivit căreia este necesar, pentru a aprecia existența unei nevoi sociale imperioase În cazul în care materialul celor dintâi poate fi dovedit, al doilea nu este potrivit pentru a demonstra exactitatea lor (a se vedea, printre altele, De Haes și Gijsels c. Belgia, 24 februarie 1997, § 42), Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1997 Într-adevăr, atunci când este vorba despre declarații referitoare la conduita unei terțe părți, uneori poate fi dificil să se facă distincție între fapte și judecăți de valoare. Nu mai puțin că nici măcar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este complet lipsită de temei (Irusalem c. Austria, n 26958/95, § 43 CEDH 2001-II). În această privință, Curtea a subliniat, de asemenea, că: în cazul în care se pune în discuție direct o persoană determinată, indicând numele și funcția sa, autorul trebuie să furnizeze o bază de fapt suficientă în cadrul procedurii deschise împotriva sa (Lešník c. Slovacia 35640/97, § 57, CEDH 2003 IV CEDH 2003-IV Vides Aizsardzības c. Letonia 57829/00, § 44, 27 mai 2004). 25. Curtea nu are ca sarcină, în momentul în care își exercită controlul, să se substituie instanțelor interne competente, ci să verifice sub aspectul art. 10 deciziile pe care le-au pronunțat în virtutea competenței lor de a-și exercita competența. Prin urmare, nu trebuie să se limiteze la a căuta dacă statul pârât a exercitat această putere de bună credință, cu grijă și în mod rezonabil : trebuie să ia în considerare ingerința în litigiu în lumina întregii cauze pentru a stabili dacă aceasta era În acest sens, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat norme în conformitate cu principiile prevăzute la art. 10 și, pe baza unei evaluări acceptabile a faptelor relevante (Zana c. Turcia, Hotărârea din 25 noiembrie 1997, Rec., 1997-VII, p. 2547 2548, § 51, și Kyprianou c. Cipru [GC], n 73797/01, § 171, 15 decembrie 2005). Natura și povara pedepselor impuse sunt elemente care trebuie luate în considerare atunci când: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . citată anterior, §§ 63-64, CEDO 2003-IV). 26. În speță, Curtea ia notă de faptul că la data de 3 februarie 2011 a Tribunalului Departamental din Sibiu reprezintă o interferență în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Această interferență a fost prevăzută de lege, și anume articolele 99-8999 din Codul civil, și a urmărit unul dintre scopurile legitime ale articolului 10 alineatul (2) din Convenție, în special protecția reputației de a nu fi încălcate, în cazul în care instanța P.G. Mai rămâne să se stabilească dacă ingerința a fost necesară într-o societate democratică 27. Curtea constată că, în cele două dezbateri televizate la care a participat, reclamantul nu a formulat hotărâri critice cu privire la comportamentul profesional al P.G. El a imputat părții vătămate a actelor determinate, și anume faptul că a fost implicat în ancheta privind accidentul de circulație al soțului său, precum și presupusa sa influență asupra colegilor săi. Or, aceste cuvinte s-au dovedit a fi lipsite de orice temei de fapt. 28. În aceste condiții, Curtea consideră că afirmațiile reclamantului nu pot fi acoperite de recursul la o anumită doză de dalban (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban c. România [GC], nr 2814/95, § 49, Rec., 1999-VI). 29. Desigur, într-o societate democratică, persoanele fizice au dreptul de a face comentarii și critici cu privire la administrarea justiției și la funcționarii care participă la aceasta. Cu toate acestea, astfel de critici nu trebuie să depășească anumite limite și este de interes general ca magistrații să se bucure de încrederea publicului și de protecția împotriva acuzațiilor neîntemeiate (Lešník, menționat anterior, §§ și 55, CEDH 2003-IV). 30. În speță, având în vedere contextul cauzei și, în special, conflictul personal care l-a opozat pe reclamant în fața instanței P.G., Curtea poate, în mod legitim, să se îndoiască de buna credință a reclamantului și de interesul cuvintelor sale pentru dezbaterea generală privind funcționarea justiției. 31. În cele din urmă, în ceea ce privește gravitatea sancțiunii, deși valoarea despăgubirilor este destul de mare, și anume echivalentul a 3 500 EUR, reclamantul nu a prezentat în fața instanței de recurs niciun argument întemeiat pe valoarea despăgubirilor. În plus, Curtea constată că instanțele naționale au stabilit această sumă ținând seama de circumstanțele concrete ale cauzei și că hotărârile lor sunt justificate în mod corespunzător și nu lasă să se arate niciun element derbitrar. 32. Având în vedere aceste elemente, Curtea judecă în mod corespunzător și suficient motivele invocate de instanța departamentală pentru a concluziona că reclamantul a adus atingere onoarei și credibilității P.G. 33. Având în vedere marja de apreciere de care dispun statele contractante în astfel de cazuri, Curtea consideră că condamnarea civilă a reclamantului nu a fost disproporționată la scopul legitim urmărit și că, prin urmare, ingerința în litigiu poate fi considerată necesară într-o societate democratică 34. Prin urmare, rezultă că această cauză este în mod evident greșit întemeiată și că este respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Luis López Guerra Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
71164/11
Dumitru LĂZĂRESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 12 novembre 2013 en un Comité composé de
:
Luis López Guerra,
président,
Nona Tsotsoria,
Valeriu Grițco,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 juin 2011,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Dumitru Lăzărescu, est un ressortissant roumain né en 1957 et résidant à Văleni.
A.
Les circonstances de l’espèce
1.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
2.
Le 12 octobre 2007, le requérant participa avec son avocat et un journaliste à un débat télévisé diffusé par la chaîne nationale OTV.
3.
Le sujet du débat portait sur un accident de circulation ayant impliqué le fils du requérant et l’époux de la juge P.G. Les autres intervenants au débat affirmaient que l’époux de P.G. aurait conduit en état d’ivresse et qu’il aurait quitté les lieux sans attendre les policiers. Le requérant déclara que P.G serait intervenue dans cette affaire afin d’influencer l’enquête menée par la police. Il soutint que P.G. aurait téléphoné à un commandant de police et qu’elle lui aurait dit «
de ne pas s’inquiéter pour l’affaire concernant l’accident
».
4.
Le 11 novembre 2007, lors d’une deuxième émission intitulée «
De nouveaux abus de la part des policiers et de la mafia
», se référant toujours à l’accident en question, le requérant soutint que P.G., en sa qualité de présidente d’un tribunal exerçait une certaine influence sur ses collègues. Par ailleurs, selon le requérant elle aurait injustement condamné un tiers à une peine de prison, au motif que ce dernier avait intenté un procès à la secrétaire de son époux. En outre, le requérant déclara qu’à cause du fait que P.G. était la présidente du tribunal, il ne pouvait pas obtenir gain de cause.
5.
Le 17 août 2008, P.G. forma contre le requérant une action en responsabilité civile délictuelle, fondée sur les articles 998
‑
999 du code
civil. Devant le tribunal de première instance de Sibiu, elle dénonça les propos tenus par le requérant qui auraient nui à sa réputation.
6.
Le requérant produisit au dossier plusieurs documents portant, entre autres, sur les nombreuses procédures litigieuses l’opposant à P.G. et à son époux.
7.
Après avoir entendu des témoins et analysé les preuves recueillies en l’espèce, le tribunal accueillit l’action de P.G. par un jugement du 27
mai
2010.
8.
Le tribunal jugea que les affirmations du requérant avaient porté atteinte à son honneur et à sa réputation, tant dans le milieu professionnel que personnel et que le requérant l’avait exposée au mépris public. Par ailleurs, le tribunal retint que la relation entre le requérant et l’époux de P.G. était conflictuelle.
9.
Dès lors, il conclut que les conditions requises pour engager la responsabilité civile du requérant étaient remplies et le condamna à verser à la partie plaignante 15 000 lei roumains (RON), représentant près de 3
500
euros (EUR) à titre de préjudice moral et 2
983
RON (environ 700
EUR) à titre de frais et dépenses.
10.
Le requérant forma un pourvoi en recours. Devant le tribunal départemental de Sibiu, il soutint, entre autres, que la condamnation au paiement des dommages et intérêts portait atteinte à sa liberté d’expression.
11.
Il critiqua le bien-fondé de la condamnation, mais ne formula aucun argument tiré du montant des dommages et intérêts auxquels il avait été condamné.
12.
Par un arrêt définitif du 3 février 2011, le tribunal rejeta le pourvoi du requérant. Il jugea que le requérant avait agi avec l’intention d’influencer le public et de mettre en doute l’intégrité professionnelle de la partie plaignante.
13.
Le tribunal qualifia les affirmations litigieuses de jugements de valeur mais observa également qu’il s’agissait d’accusations concrètes et tendancieuses dépourvues de fondement.
14.
Entre temps, le 28 janvier 2010, le tribunal départemental de Argeș, sur demande de P.G. avait ordonné la mise sous séquestre des biens du requérant. Selon le requérant, le tribunal n’aurait pas dûment établi l’inventaire de ses biens et ne l’aurait pas été cité à comparaître.
15.
Le 18 mars 2011, le requérant fut mis en demeure par un huissier de justice afin de payer à P.G les dommages et intérêts et les frais de justice établis par l’arrêt du 3 février 2011.
16.
Le requérant soutient qu’une contestation à l’exécution forcée serait pendante devant les juridictions nationales.
B.
Le droit interne pertinent
17.
Les articles de l’ancien code civil pertinents en la matière étaient ainsi rédigés à l’époque des faits
:
Article 998
«
Tout fait quelconque de l’homme qui cause à autrui un dommage oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer.
»
Article 999
«
Chacun est responsable du dommage qu’il a causé non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence.
»
18.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure finalisée par l’arrêt du 28 janvier 2010 du tribunal départemental de Argeș. Il conteste notamment la mise sous séquestre de ses biens.
19.
Invoquant, en substance, l’article 10 de la Convention, le requérant allègue que sa condamnation au paiement des dommages et intérêts a porté atteinte à son droit à la liberté d’expression.
A.
Grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
20.
Le requérant se plaint du caractère prétendument inéquitable de la procédure portant sur la mise sous séquestre de ses biens. Il invoque à cet égard l’article
6
§
1 de la Convention qui est ainsi libellé
:
Article 6
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
21.
La Cour note que la procédure portant sur la mise sous séquestre s’est terminée par l’arrêt du 28 janvier 2010 du tribunal départemental de Argeș, or la requête a été introduite devant la Cour le 28
juin
2011.Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté, en application de l’article
35
§§
1 et 4 de la Convention.
B.
Grief tiré de l’article 10 de la Convention
22.
Le requérant dénonce une atteinte à son droit à la liberté d’expression et se plaint d’une violation de l’article 10 de la Convention, ainsi libellé
:
Article 10
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
23.
La Cour rappelle la jurisprudence désormais bien établie selon laquelle il y a lieu, pour apprécier l’existence d’un «
besoin social impérieux
» propre à justifier une ingérence dans l’exercice de la liberté d’expression, de distinguer avec soin entre faits et jugements de valeur. Si la matérialité des premiers peut se prouver, les seconds ne se prêtent pas à une démonstration de leur exactitude (voir, parmi d’autres,
De Haes et Gijsels c.
Belgique
, 24 février 1997, § 42,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
I
). Certes, lorsqu’il s’agit d’allégations sur la conduite d’un tiers, il peut parfois s’avérer difficile, de distinguer entre imputations de fait et jugements de valeur. Il n’en reste pas moins que même un jugement de valeur peut se révéler excessif s’il est totalement dépourvu de base factuelle (
Jerusalem c.
Autriche
, n
o
26958/95, §
24.
A cet égard, la Cour a par ailleurs souligné qu’en cas d’imputation factuelle mettant directement en cause une personne déterminée, en indiquant son nom et sa fonction, l’auteur doit en fournir une base factuelle suffisante dans le cadre de la procédure ouverte à son encontre (
Lešník c.
Slovaquie
,
n
o
‑
;
Vides Aizsardzības Klubs c. Lettonie
,
no
57829/00, §
44, 27
mai
2004).
25.
La Cour n’a point pour tâche, lorsqu’elle exerce son contrôle, de se substituer aux juridictions internes compétentes, mais de vérifier sous l’angle de l’article
10 les décisions qu’elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d’appréciation. Il ne s’ensuit pas qu’elle doive se borner à rechercher si l’Etat défendeur a usé de ce pouvoir de bonne foi, avec soin et de façon raisonnable
: il lui faut considérer l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire pour déterminer si elle était «
proportionnée au but légitime poursuivi
» et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent «
pertinents et suffisants
». Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article
10 et ce, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents
(Zana c.
Turquie
, arrêt du 25
novembre 1997,
Recueil
1997-VII, pp.
2547
‑
2548, §
51, et
Kyprianou c. Chypre
[GC], n
o
73797/01, §
171, 15
décembre
2005). La nature et la lourdeur des peines infligées sont des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité d’une atteinte au droit à la liberté d’expression garanti par l’article
10 précité (
Ceylan c.
Turquie
[GC], n
o
;
Tammer c.
Estonie
, n
o
;
Skałka
c.
Pologne
,
n
o
43425/98, §§
41
‑
42, arrêt du 27 mai 2003
;
Lešník,
précité, §§ 63-64, CEDH
26.
En l’espèce, la Cour note que l’arrêt du 3
février
2011 du tribunal
départemental de Sibiu constitue une ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression. Cette ingérence était prévue par la loi, à savoir les articles 998-999 du code civil, et poursuivait l’un des buts légitimes du paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention, notamment la protection de la réputation d’autrui, en l’occurrence la juge P.G. Reste à savoir si l’ingérence était «
nécessaire dans une société démocratique
».
27.
La Cour constate que, dans les deux débats télévisés auxquels il a participé, le requérant n’a pas formulé des jugements de valeur critiques à l’égard du comportement professionnel de P.G. Il a imputé à la partie lésée des actes déterminés, en l’occurrence le fait d’être intervenue dans l’enquête sur l’accident de circulation de son époux ainsi que sa prétendue influence sur ses collègues. Or, ces propos se sont avérés dépourvus de toute base factuelle.
28.
Dans ces conditions, la Cour estime que les affirmations du requérant ne peuvent pas être couverts par le recours à une certaine «
dose d’exagération
» ou de «
provocation
» dont il est permis de faire usage dans le cadre de l’exercice de la liberté d’expression (voir,
mutatis
mutandis
,
Dalban c.
Roumanie
[GC], n
o
28114/95, § 49, Recueil
29.
Certes, dans une société démocratique, les particuliers sont en droit de formuler des commentaires et des critiques sur l’administration de la justice et les fonctionnaires qui y prennent part. Néanmoins, pareilles critiques ne doivent pas dépasser certaines limites et il est de l’intérêt général que les magistrats jouissent de la confiance du public et de la protection de l’Etat contre des accusations infondées (
Lešník,
précité, §§
54
et 55, CEDH
30.
En l’espèce, eu égard au contexte de l’affaire et en particulier au conflit personnel qui opposait le requérant à l’époux de la juge P.G., la Cour peut légitimement douter de la bonne foi du requérant et de l’intérêt de ses propos pour le débat général sur le fonctionnement de la justice.
31.
Enfin, concernant la gravité de la sanction, bien que le montant des dommages et intérêts soit assez élevé, à savoir l’équivalent de 3
500
EUR, le requérant n’a pas présenté devant la juridiction de pourvoi en recours aucun argument tiré du montant des dommages et intérêts. Par ailleurs, la Cour note à cet égard que les juridictions nationales ont fixé cette somme en tenant compte des circonstances concrètes de l’affaire et que leurs décisions sont dûment motivées et ne laissent transparaître aucun élément d’arbitraire.
32.
Au vu de ces éléments, la Cour juge «
pertinents et suffisants
» les motifs retenus par le tribunal départemental pour conclure que le requérant avait porté atteinte à l’honneur ainsi qu’à la crédibilité de P.G.
33.
Eu égard à la marge d’appréciation dont disposent les Etats contractants en pareil cas, la Cour estime que la condamnation civile du requérant n’était pas disproportionnée au but légitime poursuivi et que l’ingérence litigieuse peut dès lors, passer pour «
nécessaire dans une société démocratique
».
34.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Luis López Guerra
Greffière adjointe
Président