MITRIC c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
MITRIC c. ROUMANIE (CtEDO, 2012)
A TREIA SECȚIE
DECIZIE
Cererea nr. 47991/07
Bogdan Marian MITRIC
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), reunită la 4 septembrie 2012 într-un comitet compus din:
Alvina Gyulumyan, președintă,
Ineta Ziemele,
Kristina Pardalos, judecători,
și Marialena Tsirli, grefier adjunct de secție,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 12 octombrie 2007,
Având în vedere observațiile transmise de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, domnul Bogdan Marian Mitric, este cetățean român, născut în 1975 și având reședința la București.
Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanțele speței
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 13 iulie 2006, reclamantul a introdus la judecătoria sectorului din București o plângere împotriva procesului-verbal de contravenție întocmit de un polițist la 9 iulie 2006, prin care i se aplicase o amendă de 200 de lei noi (RON), adică echivalentul a aproximativ 55 de euro, motivat de faptul că depășise un tramvai în timp ce acesta era oprit, faptă interzisă de legislația rutieră națională în cazul în care nu este prevăzut un refugiu pentru pasagerii tramvaiului la locul unde acesta trebuia să se oprească. El a susținut în fața judecătoriei că nu săvârșise faptele care îi erau imputate, deoarece exista un refugiu pentru pasageri la stația de tramvai respectivă și a solicitat judecătoriei să audieze un martor al cărui nume l-a indicat, care era pasager în vehiculul pe care îl conducea la momentul faptelor și care ar fi putut să lămurească instanța cu privire la temeinicia afirmațiilor sale. El a subliniat apoi că polițistul care îl oprise nu îl informase că urma să întocmească un proces-verbal de contravenție, ci pur și simplu îi strecurase acest document printre actele de identitate pe care i le prezentase la control. El a remarcat, în plus, că semnătura care figura pe procesul-verbal nu îi aparținea și a solicitat judecătoriei să efectueze verificările necesare, procedând la o comparație a semnăturilor între cele care figurează pe procesul-verbal și pe plângerea sa depusă la judecătorie. El a solicitat, în cele din urmă, ca polițistul în cauză să fie citat pentru a putea fi interogat de instanță.
Printr-o sentință din 25 ianuarie 2007, judecătoria a respins cererea reclamantului de a-l convoca pe polițist în fața instanței, motivând că nu era utilă și a respins, de asemenea, cererea reclamantului de a audia un martor. Ea a remarcat, în plus, că comparația semnăturilor pe diverse înscrisuri nu putea conduce, prin ea însăși, la constatarea că semnătura care figura pe procesul-verbal nu aparținea reclamantului și a remarcat că, pentru a face dovada unei astfel de situații de fapt, ar fi fost necesară o procedură mult mai complexă în materie de probă – prevăzută de articolul 179 din Codul de procedură civilă – care nu fusese însă solicitată de reclamant. Judecătoria a concluzionat că persoana interesată nu răsturnase prezumția de legalitate și de temeinicie a procesului-verbal în litigiu și a respins plângerea acestuia.
Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei sentințe, susținând că articolul 178 din Codul de procedură civilă prevedea că, în ipoteza în care una dintre părți declara că nu recunoaște o semnătură, revenea instanței să ia măsuri pentru a verifica înscrisul în litigiu prin intermediul unei expertize. El a remarcat că numai instanța, în temeiul dispoziției menționate, putea dispune mijloacele procedurale pe care le considera apte să stabilească adevărul. Persoana interesată a susținut, de asemenea, că, în general, judecătorii fondului îi respinseseră toate cererile de probe.
Printr-o decizie definitivă pronunțată la 16 aprilie 2007 și redactată la 3 decembrie 2007, tribunalul București a respins recursul și a confirmat sentința pronunțată de judecătorie. El a remarcat în special că comparația semnăturilor care figurează pe diverse înscrisuri nu putea, prin ea însăși, să conducă la concluzia că persoana interesată nu semnase procesul-verbal în litigiu și că ar fi fost necesare probe suplimentare, a căror administrare nu fusese solicitată de reclamant.
B. Dreptul și practica internă relevante
Dreptul și practica internă relevante în materie de contravenții, precum și evoluția acestora, sunt expuse în detaliu la paragrafele 29-40 din hotărârea Anghel c. României (nr. 28183/03, 4 octombrie 2007) și la paragrafele 14-18 din hotărârea Nicoleta Gheorghe c. României (nr. 23470/05, 3 aprilie 2012).
CAPETE DE CERERE
Invocând articolul 6 din Convenție, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii deschise în urma plângerii sale împotriva procesului-verbal de contravenție. El susține în special că instanțele au respins probele prin care încercase să răstoarne prezumția de legalitate și de temeinicie a procesului-verbal, încălcând astfel principiul egalității armelor și aducând atingere dreptului la prezumția de nevinovăție.
ÎN DREPT
Guvernul susține că reclamantul nu a suferit în speță niciun prejudiciu important și consideră că cererea introdusă de acesta în fața Curții ar trebui declarată inadmisibilă în aplicarea noului criteriu de admisibilitate prevăzut la articolul 35 § 3 b) din Convenție, care are următorul cuprins începând cu 1 iunie 2010, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 14 la Convenție:
„3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34 atunci când consideră: (...)
b) că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și de protocoalele sale impune o examinare a cererii pe fond și cu condiția de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată în mod corespunzător de un tribunal intern.”
Reclamantul nu a formulat comentarii cu privire la acest aspect.
Curtea reamintește că noul criteriu de admisibilitate prevăzut la articolul 35 § 3 b) sus-menționat este menit să îi permită să trateze mai rapid cauzele cu caracter futil și astfel să se concentreze asupra misiunii sale esențiale, care este de a asigura la nivel european protecția juridică a drepturilor garantate de Convenție și de protocoalele sale adiționale. Încălcarea unui drept, indiferent de realitatea sa dintr-un punct de vedere strict juridic, trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a justifica o examinare de către o instanță internațională. Acest prag trebuie apreciat de la caz la caz, în funcție de ansamblul circumstanțelor speței (a se vedea, printre altele, Holub c. Republicii Cehe (dec.), nr. 24880/05, 14 decembrie 2010; Korolev c. Rusiei (dec.), nr. 25551/05, 1 iulie 2010, CEDO 2010-...; Adrian Mihai Ionescu c. României (dec.), nr. 36659/04, 1 iunie 2010).
Curtea a examinat deja chestiunea absenței sau a prezenței unui prejudiciu important în lumina unor criterii precum impactul monetar al chestiunii în litigiu sau miza cauzei pentru reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Holub (dec.), citată anterior, și Korolev (dec.), citată anterior, Giusti c. Italiei, nr. 13175/03, § 34, 18 octombrie 2011). Aplicând aceste criterii în speță, Curtea constată că singura indicație cu privire la întinderea prejudiciului suferit, în speță, de reclamant este cuantumul amenzii care i s-a aplicat prin procesul-verbal de contravenție, și anume 200 RON (adică aproximativ 55 de euro). Era vorba, desigur, despre o sumă relativ modică care, prin ea însăși, în absența unor indicații care să denote, de exemplu, eventuale consecințe nefaste ale pretinsei încălcări asupra situației personale a reclamantului, nu poate fi suficientă pentru a considera că persoana interesată ar fi suferit un prejudiciu semnificativ, în sensul articolului 35 § 3 b) din Convenție.
În ceea ce privește chestiunea de a ști dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și de protocoalele sale impune examinarea cererii pe fond, Curtea reamintește că această noțiune face trimitere la condițiile deja definite pentru aplicarea articolelor 37 § 1 și 38 § 1 (în redactarea anterioară Protocolului nr. 14) din Convenție. Organele Convenției au interpretat în mod constant aceste dispoziții ca impunând continuarea examinării unei cauze, în pofida încheierii unei soluționări amiabile sau a existenței unei cauze de scoatere de pe rol. În schimb, s-a hotărât deja că această examinare nu se impune atunci când există o jurisprudență clară și foarte abundentă cu privire la chestiunea referitoare la Convenție care se ridică în cauza supusă Curții (a se vedea, printre altele, Van Houten c. Țărilor de Jos (scoatere de pe rol), nr. 25149/03, CEDO 2005-IX, și Kavak c. Turciei (dec.), nr. 34719/04 și 37472/05, 19 mai 2009). Astfel, formularea noului criteriu garantează o examinare pe fond a cauzelor care, în pofida banalității lor, ridică probleme serioase de aplicare sau de interpretare a Convenției și a protocoalelor sale ori probleme importante referitoare la dreptul național (a se vedea Raportul explicativ la Protocolul nr. 14, § 83).
În speță, Curtea consideră că niciun imperativ derivat din ordinea publică europeană la care participă Convenția și protocoalele sale nu justifică continuarea examinării cererii. Într-adevăr, aceasta ridică problema compatibilității cu articolul 6 §§ 1 și 2 din Convenție a obligației stabilite în sarcina reclamantului, în fața instanțelor naționale, de a răsturna prezumția de legalitate și de temeinicie a procesului-verbal prin care un agent sub jurământ constatase că acesta încălcase dispozițiile naționale în materie de circulație rutieră. Or, această problemă a făcut obiectul unei jurisprudențe copioase a Curții (a se vedea, în special, hotărârile Anghel și Nicoleta Gheorghe citate anterior, Haiducu și alții c. României (dec.), nr. 7034/07, 13 martie 2012, Stevens c. Belgiei (dec.), nr. 56936/00, 9 decembrie 2004 și, mutatis mutandis, Bosoni c. Franței (dec.), nr. 34595/97, 7 septembrie 1999 și Adoud c. Franței (dec.), nr. 35327/97, 7 septembrie 1999).
În cele din urmă, în ceea ce privește a treia condiție impusă de noul criteriu de admisibilitate, care impune ca o cauză să fi fost examinată în mod corespunzător de un tribunal intern, Curtea reamintește că aceasta urmărește să garanteze că orice cauză va face obiectul unei examinări jurisdicționale fie pe plan național, fie pe plan european. Această clauză reflectă, de asemenea, principiul subsidiarității, astfel cum reiese în special din articolul 13 din Convenție, care impune ca recursuri efective împotriva încălcărilor să fie disponibile la nivel național (Korolev (dec.), citată anterior). Curtea a considerat de altfel că această condiție nu poate fi interpretată la fel de strict ca și cerințele echității procedurii, altfel nu s-ar înțelege de ce formularea articolului 35 § 3 b) nu utilizează termenul „examinată în mod echitabil” (Holub (dec.), citată anterior).
În speță, Curtea constată că legalitatea și temeinicia procesului-verbal de contravenție prin care reclamantului i s-a aplicat o amendă a fost examinată în două rânduri, mai întâi de judecătorie și apoi, în urma recursului persoanei interesate, de tribunal, care au pronunțat decizii motivate în fapt și în drept. Curtea nu identifică în procedura în cauză nicio chestiune serioasă de aplicare sau de interpretare a Convenției ori referitoare la dreptul național care să impună o examinare pe fond a cererii.
Întrucât condițiile noului criteriu de admisibilitate sunt întrunite, Curtea consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 §§ 3 b) și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Marialena Tsirli
Alvina Gyulumyan
Grefier adjunct
Președintă