Mitric împotriva României

Reclamantul, domnul Bogdan Marian Mitric, este cetățean român, născut în 1975 și având reședința la București.

Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A. Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 13 iulie 2006, reclamantul a introdus la judecătoria sectorului din București o plângere împotriva procesului-verbal de contravenție întocmit de un polițist la 9 iulie 2006, prin care i se aplicase o amendă de 200 de lei noi (RON), adică echivalentul a aproximativ 55 de euro, motivat de faptul că depășise un tramvai în timp ce acesta era oprit, faptă interzisă de legislația rutieră națională în cazul în care nu este prevăzut un refugiu pentru pasagerii tramvaiului la locul unde acesta trebuia să se oprească. El a susținut în fața judecătoriei că nu săvârșise faptele care îi erau imputate, deoarece exista un refugiu pentru pasageri la stația de tramvai respectivă și a solicitat judecătoriei să audieze un martor al cărui nume l-a indicat, care era pasager în vehiculul pe care îl conducea la momentul faptelor și care ar fi putut să lămurească instanța cu privire la temeinicia afirmațiilor sale. El a subliniat apoi că polițistul care îl oprise nu îl informase că urma să întocmească un proces-verbal de contravenție, ci pur și simplu îi strecurase acest document printre actele de identitate pe care i le prezentase la control. El a remarcat, în plus, că semnătura care figura pe procesul-verbal nu îi aparținea și a solicitat judecătoriei să efectueze verificările necesare, procedând la o comparație a semnăturilor între cele care figurează pe procesul-verbal și pe plângerea sa depusă la judecătorie. El a solicitat, în cele din urmă, ca polițistul în cauză să fie citat pentru a putea fi interogat de instanță.

Printr-o sentință din 25 ianuarie 2007, judecătoria a respins cererea reclamantului de a-l convoca pe polițist în fața instanței, motivând că nu era utilă și a respins, de asemenea, cererea reclamantului de a audia un martor. Ea a remarcat, în plus, că comparația semnăturilor pe diverse înscrisuri nu putea conduce, prin ea însăși, la constatarea că semnătura care figura pe procesul-verbal nu aparținea reclamantului și a remarcat că, pentru a face dovada unei astfel de situații de fapt, ar fi fost necesară o procedură mult mai complexă în materie de probă – prevăzută de articolul 179 din Codul de procedură civilă – care nu fusese însă solicitată de reclamant. Judecătoria a concluzionat că persoana interesată nu răsturnase prezumția de legalitate și de temeinicie a procesului-verbal în litigiu și a respins plângerea acestuia.

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei sentințe, susținând că articolul 178 din Codul de procedură civilă prevedea că, în ipoteza în care una dintre părți declara că nu recunoaște o semnătură, revenea instanței să ia măsuri pentru a verifica înscrisul în litigiu prin intermediul unei expertize. El a remarcat că numai instanța, în temeiul dispoziției menționate, putea dispune mijloacele procedurale pe care le considera apte să stabilească adevărul. Persoana interesată a susținut, de asemenea, că, în general, judecătorii fondului îi respinseseră toate cererile de probe.

Printr-o decizie definitivă pronunțată la 16 aprilie 2007 și redactată la 3 decembrie 2007, tribunalul București a respins recursul și a confirmat sentința pronunțată de judecătorie. El a remarcat în special că comparația semnăturilor care figurează pe diverse înscrisuri nu putea, prin ea însăși, să conducă la concluzia că persoana interesată nu semnase procesul-verbal în litigiu și că ar fi fost necesare probe suplimentare, a căror administrare nu fusese solicitată de reclamant. B. Dreptul și practica internă relevante

Dreptul și practica internă relevante în materie de contravenții, precum și evoluția acestora, sunt expuse în detaliu la paragrafele 29-40 din hotărârea Anghel c. României (nr. 28183/03, 4 octombrie 2007) și la paragrafele 14-18 din hotărârea Nicoleta Gheorghe c. României (nr. 23470/05, 3 aprilie 2012).

Guvernul susține că reclamantul nu a suferit în speță niciun prejudiciu important și consideră că cererea introdusă de acesta în fața Curții ar trebui declarată inadmisibilă în aplicarea noului criteriu de admisibilitate prevăzut la articolul 35 § 3 b) din Convenție, care are următorul cuprins începând cu 1 iunie 2010, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 14 la Convenție: „3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34 atunci când consideră: (...) b) că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și de protocoalele sale impune o examinare a cererii pe fond și cu condiția de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată în mod corespunzător de un tribunal intern.”

Reclamantul nu a formulat comentarii cu privire la acest aspect.

Curtea reamintește că noul criteriu de admisibilitate prevăzut la articolul 35 § 3 b) sus-menționat este menit să îi permită să trateze mai rapid cauzele cu caracter futil și astfel să se concentreze asupra misiunii sale esențiale, care este de a asigura la nivel european protecția juridică a drepturilor garantate de Convenție și de protocoalele sale adiționale. Încălcarea unui drept, indiferent de realitatea sa dintr-un punct de vedere strict juridic, trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a justifica o examinare de către o instanță internațională. Acest prag trebuie apreciat de la caz la caz, în funcție de ansamblul circumstanțelor speței (a se vedea, printre altele, Holub c. Republicii Cehe (dec.), nr. 24880/05, 14 decembrie 2010; Korolev c. Rusiei (dec.), nr. 25551/05, 1 iulie 2010, CEDO 2010-...; Adrian Mihai Ionescu c. României (dec.), nr. 36659/04, 1 iunie 2010).

Curtea a examinat deja chestiunea absenței sau a prezenței unui prejudiciu important în lumina unor criterii precum impactul monetar al chestiunii în litigiu sau miza cauzei pentru reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Holub (dec.), citată anterior, și Korolev (dec.), citată anterior, Giusti c. Italiei, nr. 13175/03, § 34, 18 octombrie 2011). Aplicând aceste criterii în speță, Curtea constată că singura indicație cu privire la întinderea prejudiciului suferit, în speță, de reclamant este cuantumul amenzii care i s-a aplicat prin procesul-verbal de contravenție, și anume 200 RON (adică aproximativ 55 de euro). Era vorba, desigur, despre o sumă relativ modică care, prin ea însăși, în absența unor indicații care să denote, de exemplu, eventuale consecințe nefaste ale pretinsei încălcări asupra situației personale a reclamantului, nu poate fi suficientă pentru a considera că persoana interesată ar fi suferit un prejudiciu semnificativ, în sensul articolului 35 § 3 b) din Convenție.

În ceea ce privește chestiunea de a ști dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și de protocoalele sale impune examinarea cererii pe fond, Curtea reamintește că această noțiune face trimitere la condițiile deja definite pentru aplicarea articolelor 37 § 1 și 38 § 1 (în redactarea anterioară Protocolului nr. 14) din Convenție. Organele Convenției au interpretat în mod constant aceste dispoziții ca impunând continuarea examinării unei cauze, în pofida încheierii unei soluționări amiabile sau a existenței unei cauze de scoatere de pe rol. În schimb, s-a hotărât deja că această examinare nu se impune atunci când există o jurisprudență clară și foarte abundentă cu privire la chestiunea referitoare la Convenție care se ridică în cauza supusă Curții (a se vedea, printre altele, Van Houten c. Țărilor de Jos (scoatere de pe rol), nr. 25149/03, CEDO 2005-IX, și Kavak c. Turciei (dec.), nr. 34719/04 și 37472/05, 19 mai 2009). Astfel, formularea noului criteriu garantează o examinare pe fond a cauzelor care, în pofida banalității lor, ridică probleme serioase de aplicare sau de interpretare a Convenției și a protocoalelor sale ori probleme importante referitoare la dreptul național (a se vedea Raportul explicativ la Protocolul nr. 14, § 83).

În speță, Curtea consideră că niciun imperativ derivat din ordinea publică europeană la care participă Convenția și protocoalele sale nu justifică continuarea examinării cererii. Într-adevăr, aceasta ridică problema compatibilității cu articolul 6 §§ 1 și 2 din Convenție a obligației stabilite în sarcina reclamantului, în fața instanțelor naționale, de a răsturna prezumția de legalitate și de temeinicie a procesului-verbal prin care un agent sub jurământ constatase că acesta încălcase dispozițiile naționale în materie de circulație rutieră. Or, această problemă a făcut obiectul unei jurisprudențe copioase a Curții (a se vedea, în special, hotărârile Anghel și Nicoleta Gheorghe citate anterior, Haiducu și alții c. României (dec.), nr. 7034/07, 13 martie 2012, Stevens c. Belgiei (dec.), nr. 56936/00, 9 decembrie 2004 și, mutatis mutandis, Bosoni c. Franței (dec.), nr. 34595/97, 7 septembrie 1999 și Adoud c. Franței (dec.), nr. 35327/97, 7 septembrie 1999).

În cele din urmă, în ceea ce privește a treia condiție impusă de noul criteriu de admisibilitate, care impune ca o cauză să fi fost examinată în mod corespunzător de un tribunal intern, Curtea reamintește că aceasta urmărește să garanteze că orice cauză va face obiectul unei examinări jurisdicționale fie pe plan național, fie pe plan european. Această clauză reflectă, de asemenea, principiul subsidiarității, astfel cum reiese în special din articolul 13 din Convenție, care impune ca recursuri efective împotriva încălcărilor să fie disponibile la nivel național (Korolev (dec.), citată anterior). Curtea a considerat de altfel că această condiție nu poate fi interpretată la fel de strict ca și cerințele echității procedurii, altfel nu s-ar înțelege de ce formularea articolului 35 § 3 b) nu utilizează termenul „examinată în mod echitabil” (Holub (dec.), citată anterior).

În speță, Curtea constată că legalitatea și temeinicia procesului-verbal de contravenție prin care reclamantului i s-a aplicat o amendă a fost examinată în două rânduri, mai întâi de judecătorie și apoi, în urma recursului persoanei interesate, de tribunal, care au pronunțat decizii motivate în fapt și în drept. Curtea nu identifică în procedura în cauză nicio chestiune serioasă de aplicare sau de interpretare a Convenției ori referitoare la dreptul național care să impună o examinare pe fond a cererii.

Întrucât condițiile noului criteriu de admisibilitate sunt întrunite, Curtea consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 §§ 3 b) și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier adjunct Președintă

Le requérant, M. Bogdan Marian Mitric, est un ressortissant roumain né en 1975 et résidant à Bucarest.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») etait représenté par son agent, M me I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 13 juillet 2006, le requérant introduisit près le tribunal de première instance de Bucarest une plainte contre le procès verbal de contravention dressé par un policier le 9 juillet 2006, par lequel il s’était vu infliger une amende de 200 lei nouveaux (RON), soit l’équivalent d’environ 55 euros, au motif qu’il avait dépassé un tram pendant qu’il était à l’arrêt, fait interdit par la législation routière nationale si un refuge pour les passagers du tram n’était pas prévu à l’endroit où celui-ci devait s’arrêter. Il faisait valoir devant le tribunal qu’il n’avait pas commis les faits qui lui étaient imputés, car il y avait un refuge pour les passagers à la station de tram respective et demanda au tribunal d’entendre un témoin dont il indiqua le nom, qui était passager dans le véhicule qu’il conduisait à l’époque de faits, et qui aurait pu édifier le tribunal sur le bien ‑ fondé de ses affirmations. Il soulignait ensuite que le policier qui l’avait arrêté ne l’avait pas informé qu’il allait dresser un procès-verbal de contravention, mais lui avait simplement glissé ce document parmi les pièces d’identité qu’il lui avait présenté au contrôle. Il relevait en outre que la signature qui figurait sur le procès-verbal ne lui appartenait pas et demanda au tribunal de faire les vérifications nécessaires, en procédant à une comparaison des signatures entre celles figurant sur le procès-verbal et sur sa plainte déposée au tribunal. Il demandait, enfin, que le policier en cause soit cité pour qu’il puisse le faire interroger par le tribunal.

Par un jugement du 25 janvier 2007, le tribunal rejeta la demande du requérant de faire convoquer le policier devant le tribunal au motif qu’elle n’était pas utile et débouta également le requérant de sa demande d’entendre un témoin. Il nota en outre que la comparaison des signatures sur divers écrits ne pouvait pas conduire à elle seule au constat que la signature figurant sur le procès-verbal n’appartenait pas au requérant et releva que, pour faire la preuve d’une telle situation de fait, une procédure beaucoup plus complexe en matière de preuve - prévue par l’article 179 du Code de procédure civile - aurait été nécessaire, qui n’avait toutefois pas été demandée par le requérant. Le tribunal conclut que l’intéressé n’avait pas renversé la présomption de légalité et de bien-fondé du procès-verbal litigieux et rejeta sa plainte.

Le requérant fit recours contre ce jugement, en faisant valoir que l’article 178 du Code de procédure civile prévoyait que, dans l’hypothèse où l’une des parties déclarait qu’elle ne reconnaissait pas une signature, il appartenait au tribunal de prendre des mesures pour faire vérifier l’écrit litigieux moyennant une expertise. Il relevait qu’il n’était loisible qu’au tribunal, sur le fondement de la disposition précitée, d’ordonner les moyens procéduraux qu’il jugeait aptes à établir la vérité. L’intéressé faisait également valoir que, de façon générale, les premiers juges l’avaient débouté de toutes ses demandes de preuves.

Par un arrêt définitif rendu le 16 avril 2007 et mis au net le 3 décembre 2007, le tribunal départemental de Bucarest rejeta le recours et confirma le jugement rendu par le tribunal de première instance. Il releva notamment que la comparaison des signatures figurant sur divers écrits ne pouvait pas, à elle seule, entraîner la conclusion que l’intéressé n’avait pas signé le procès ‑ verbal litigieux et que des preuves supplémentaires auraient été nécessaires, dont la production n’avait pas été demandée par le requérant. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Le droit et la pratique internes pertinents en matière de contraventions et leur évolution sont exposés en détail aux paragraphes 29 à 40 de l’arrêt Anghel c. Roumanie (n o 28183/03, 4 octobre 2007) et aux paragraphes 14 à 18 de l’arrêt Nicoleta Gheorghe c. Roumanie (n o 23470/05, 3 avril 2012). GRIEFS

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du caractère inéquitable de la procédure ouverte suite à sa plainte contre le procès-verbal de contravention. Il fait valoir notamment que les tribunaux ont rejeté les preuves par lesquelles il avait essayé de renverser la présomption de légalité et de bien-fondé du procès-verbal, ayant ainsi méconnu le principe de l’égalité des armes et porté attente au droit à la présomption d’innocence. EN DROIT

Le Gouvernement fait valoir que le requérant n’a subi en l’espèce aucun préjudice important et considère que la requête introduite par lui devant la Cour devrait être déclarée irrecevable en application du nouveau critère de recevabilité prévu par l’article 35 § 3 b) de la Convention, qui se lit ainsi depuis le 1 er juin 2010, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 14 à la Convention : « 3. La Cour déclare irrecevable toute requête individuelle introduite en application de l’article 34 lorsqu’elle estime: (...) b) que le requérant n’a subi aucun préjudice important, sauf si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exige un examen de la requête au fond et à condition de ne rejeter pour ce motif aucune affaire qui n’a pas été dûment examinée par un tribunal interne. »

Le requérant n’a pas fait de commentaires à cet égard.

La Cour rappelle que le nouveau critère de recevabilité prévu par l’article 35 § 3 b) précité est censé lui permettre de traiter plus rapidement les affaires à caractère futile et, ainsi, de se concentrer sur sa mission essentielle, qui est d’assurer au niveau européen la protection juridique des droits garantis par la Convention et ses Protocole additionnels. La violation d’un droit, quelle que soit sa réalité d’un point de vue strictement juridique, doit atteindre un seuil minimum de gravité pour justifier un examen par une juridiction internationale. Ce seuil doit être apprécié au cas par cas, en fonction de l’ensemble des circonstances de l’espèce (voir, parmi d’autres, Holub c. la République tchèque (déc.), n o 24880/05, 14 décembre 2010 ; Korolev c. Russie (déc.), n o 25551/05, 1 er juillet 2010, CEDH 2010 ‑ ... ; Adrian Mihai Ionescu c. Roumanie (déc.), n o 36659/04, 1 er juin 2010).

La Cour a d’ores et déjà examiné la question de l’absence ou non d’un préjudice important à la lumière des critères tels que l’impact monétaire de la question litigieuse ou l’enjeu de l’affaire pour le requérant (voir, mutatis mutandis, Holub (déc.), précitée et Korolev (déc.), précitée, Giusti c. Italie, n o 13175/03, § 34, 18 octobre 2011). Appliquant ces critères en l’espèce, la Cour constate que la seule indication quant à l’étendue du préjudice subi, en l’espèce, par le requérant est le montant de l’amende qu’il s’est vu infliger par le procès-verbal de contravention, à savoir 200 RON (soit environ 55 euros). Il s’agissait là assurément d’une somme relativement modique qui, à elle seule, en l’absence d’indications dénotant, par exemple, d’éventuelles conséquences néfastes de la violation alléguée sur la situation personnelle du requérant, ne saurait suffire à considérer que l’intéressé ait subi un préjudice significatif, au sens de l’article 35 § 3 b) de la Convention.

Quant à la question de savoir si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exige d’examiner la requête au fond, la Cour rappelle que cette notion renvoie aux conditions déjà définies pour l’application des articles 37 § 1 et 38 § 1 (dans sa rédaction antérieure au Protocole n o 14) de la Convention. Les organes de la Convention ont interprété de manière constante ces dispositions comme exigeant la poursuite de l’examen d’une affaire, en dépit de la conclusion d’un règlement amiable ou l’existence d’une cause de radiation du rôle. Il a en revanche déjà été jugé que cet examen ne s’imposait pas lorsqu’il existe une jurisprudence claire et très abondante sur la question relative à la Convention qui se pose dans l’affaire soumise à la Cour (voir, entre autres, Van Houten c. Pays-Bas (radiation), n o 25149/03, CEDH 2005-IX, et Kavak c. Turquie (déc.), n o 34719/04 et 37472/05, 19 mai 2009). Ainsi, la formulation du nouveau critère garantit un examen au fond des affaires qui, malgré leur banalité, soulèvent des questions sérieuses d’application ou d’interprétation de la Convention et de ses Protocoles, ou des questions importantes relatives au droit national (voir le Rapport explicatif au Protocole n o 14, § 83).

En l’espèce, la Cour estime qu’aucun impératif tiré de l’ordre public européen auquel participent la Convention et ses Protocoles ne justifie de poursuivre l’examen de la requête. En effet, celle-ci soulève la question de la compatibilité avec l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention de l’obligation mise à la charge du requérant, devant les juridictions nationales, de renverser la présomption de légalité et de bien-fondé du procès-verbal par lequel un agent assermenté avait constaté qu’il avait enfreint des dispositions nationales en matière de circulation routière. Or, cette question a fait l’objet d’une jurisprudence copieuse de la Cour (voir, notamment, les arrêts Anghel et Nicoleta Gheorghe précités, Haiducu et autres c. Roumanie (déc.), n o 7034/07, 13 mars 2012, Stevens c. Belgique (déc.), n o 56936/00, 9 décembre 2004 et, mutatis mutandis , Bosoni c. France (déc.), n o 34595/97, 7 septembre 1999 et Adoud c. France (déc.), n o 35327/97, 7 septembre 1999).

Enfin, s’agissant de la troisième condition posée par le nouveau critère de recevabilité, qui exige que l’affaire ait été dûment examinée par un tribunal interne, la Cour rappelle qu’elle vise à garantir que toute affaire fera l’objet d’un examen juridictionnel soit sur le plan national, soit sur le plan européen. Cette clause reflète également le principe de subsidiarité, tel qu’il ressort notamment de l’article 13 de la Convention, qui exige que des recours effectifs contre les violations soient disponibles au niveau national ( Korolev (déc.), précitée). La Cour a par ailleurs estimé que cette condition ne saurait être interprétée aussi strictement que les exigences de l’équité de la procédure, sinon, l’on ne comprendrait pas pourquoi le libellé de l’article 35 § 3 b) n’utilise pas le terme de « examinée équitablement » ( Holub (déc.), précitée).

En l’espèce, la Cour constate que la légalité et le bien ‑ fondé du procès-verbal de contravention par lequel le requérant s’est vu infliger une amende a été examiné à deux reprises, tout d’abord par le tribunal de première instance et ensuite, sur recours de l’intéressé, par le tribunal départemental, qui ont rendu des décisions motivées en fait et en droit. La Cour ne décèle dans la procédure en cause aucune question sérieuse d’application ou d’interprétation de la Convention ou relative au droit national qui exige un examen au fond de la requête.

Les conditions du nouveau critère de recevabilité étant réunies, la Cour estime que la requête doit être déclarée irrecevable en vertu de l’article 35 §§ 3 b) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Greffière adjointe Présidente