Secțiunea a patra Cerere nr. 21556/14 Dumitru LĂZĂRESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 15 septembrie 2020 într-un comitet compus din Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători, și Ilse Freiwirth, graffière de secțiune, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 5 martie 2014, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Dumitru Lăzarescu, este un resortisant român născut în 1957 și rezident în Văleni. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Grigoriu, avocat care exercită la București. Guvernul român ( mai mult decât atât). A fost reprezentat de agentul său, în ultimă instanță M.F. Ezer, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Contextul cazului în noaptea de 27-28 iulie 2007 a avut loc un accident rutier în care fiul reclamantului și P.S.A. au fost implicați. La momentul faptei, P.S.A. a fost șef al Serviciului local pentru păduri din Șuici ( Cuirul zilei . Luun a fost numit mai întâi Directorul șef al Serviciului Pădurii din Șuici conducea în stare de ebrietate și în stare de ebrietate de la locul accidentului și de la locul accidentului, iar apoi, de la locul accidentului, un pajist din Șuici acuză: directorul șef al Serviciului Pădurilor din Șuiici, aflat în stare de ebrietate, fuge după un accident. În acest sens, reclamantul susținea că P.S.A. conducea în stare de ebrietate și că plecase de la locul accidentului fără a aștepta sosirea poliției. La 12 octombrie și 11 noiembrie 2007, reclamantul a participat la dezbateri televizate care au fost difuzate pe canalul național OTV. a luat volanul în timp ce a fost beat, el a plecat de la locul accidentului fără să aștepte sosirea polițiștilor și el nu a avut nici o asigurare de răspundere civilă auto. El a spus, de asemenea, că persoana de P.S.A., P.G., care a fost judecător, a intervenit în acest caz cu scopul de a În timpul dezbaterilor, a menționat, de asemenea, activitatea profesională a P.S.A. El a afirmat în special că P.S.A. nu a fost titularul diplomelor necesare pentru a-și ocupa postul, că serviciul său tăia în mod ilegal lemn, că conducea o întreprindere de transport de lemn care lucra pentru serviciul local forestier, că gestionarea acestui serviciu era pătată de natură contabilă și că a pus să se construiască o casă într-un termen foarte scurt prin mijloace ilicite. Ca urmare a acestor emisiuni, centrul departamental al Regiei Naționale a Pădurilor (Rromilva) a instituit o comisie de anchetă pentru a verifica acuzațiile reclamantului privind activitatea profesională a P.S.A. Laquéquence concluzionează că: "Hormis la sacrificarea ilegală, despre care s-a stabilit că nu a fost responsabil, niciunul dintre faptele reproșate la P.S.A. nu a fost dovedit. P.S.A. a fost suspendat din funcție pentru o perioadă de trei luni pe motiv că acuzațiile reclamantului au pătat imaginea instituției pentru care lucra. În iulie 2007 a fost stabilit că fiul reclamantului a cauzat în mod intenționat accidentul din cauza ostilității care exista între o persoană sau P.S.A. și că aceasta a fost singura responsabilă de acest lucru. 11. La 17 august 2008, P.G. sesizează instanțele române cu privire la o acțiune în răspundere civilă delicventă împotriva reclamantului în temeiul articolelor 998 și 999 din Codul civil (punctul 24 de mai jos). Ea susținea că cuvintele pe care le-a făcut în legătură cu acesta în timpul emisiunilor televizate și-au pătat reputația de președintă a unei instanțe judecătorești. Instanțele naționale au primit cererea sa și, printr-o hotărâre definitivă din 3 februarie 2011, tribunalul departamental din Sibiu l-a condamnat pe reclamant să plătească P.G. 15 La 12 decembrie 2007, P.S.A. sesizează instanțele naționale cu privire la o acțiune în răspundere civilă delictoasă împotriva reclamantului în temeiul articolelor 998 și 999 din Codul civil (punctul 24 de mai jos). În general, el îi reproșa că a furnizat publicului informații fictive privind accidentul, activitatea sa profesională și viața de familie. El solicita, de asemenea, o reparație pentru a-i afecta reputația pe care o avea. 13. Reclamantul a răspuns că furnizarea de informații către mass-media a făcut parte din drepturile sale, că PSA. a fost de vină în timpul accidentului, că informațiile prezentate în ziare au fost colectate de jurnaliști și că, în timpul emisiunilor de televiziune, s-a vorbit despre neregulile pe care P.S.A., care era protejat de familia sa și în special de soția sa, era acuzat că le-a comis în cadrul funcțiilor sale. Octombrie 2011, Tribunalul de Primă Instanță din Ployesti a găzduit acțiunea P.S.A. El nota că a reieșit din dovezile administrate și din ancheta desfășurată de autoritățile competente că responsabilul pentru accidentul rutier era fiul reclamantului (punctul 10 de mai sus), faptul că refuzul PSA de a compensa reclamantul în urma accidentului l-a determinat pe acesta din urmă să facă presei declarații care au fost apoi publicate în articolele în cauză (punctul 5 de mai sus) și că faptele pretinse nu corespund realității. S-a constatat că acuzațiile formulate de solicitant în cadrul emisiunilor televizate (punctele 6 și 7 de mai sus) au declanșat o anchetă disciplinară împotriva P.S.A. și că această anchetă nu a scos la iveală nici o încălcare a P.S.A. în cadrul activității sale profesionale, veridicitatea afirmațiilor reclamantului nedemonstrându-se. De asemenea, el a luat în considerare faptul că comisia de anchetă stabilise veridicitatea faptelor de sacrificare ilegală, dar că aceasta nu le atribuise P.S.A. (punctul 8 de mai sus). 15. Tribunalul de Primă Instanță a hotărât că reclamantul acționase intenționat și cu rea credință, cu scopul de a afecta imaginea P.S.A. și de a-l face să-și piardă poziția. S-a considerat că reclamantul a fost vinovat de faptul că acuzațiile sale, care erau lipsite de temei real, au avut ca P.S.A. consecințe grave de ordin social și profesional, justificând astfel condamnarea sa la plata unor despăgubiri în valoare de 15 000 RON (și anume 3 152 EUR) pentru prejudiciul moral suferit 16. Reclamantul a făcut apel la această hotărâre și a susținut, printre altele, că acuzațiile pe care le lansase în cursul unei emisiuni de televiziune au declanșat o anchetă disciplinară care a dus la o sancțiune împotriva P.S.A. 17. P.S.A. a solicitat, de asemenea, despăgubiri pentru prejudicii morale mai mari. În octombrie 2012, tribunalul departamental din Prahova l-a demisionat pe reclamant și a indicat că P.S.A. a fost suspendat nu pentru că a comis nereguli în exercitarea funcțiilor sale, ci pentru că a afectat imaginea instituției pentru care lucra ca urmare a acuzațiilor formulate de reclamant în presă (punctul 9 de mai sus). El a menționat că acuzațiile pe care le-a formulat împotriva P.S.A. au apărut în fața unor acuzații penale, faptele reprobabile constituind mai multe infracțiuni. El a considerat că reclamantul avea dreptul la libertatea de exprimare, pe care îl putea exercita prin intermediul mijloacelor de informare în masă, dar nu putea să exercite acest drept în mod nelimitat fără nicio considerație față de drepturile de care dispunea. Tribunalul departamental a considerat că, prin afirmațiile sale, reclamantul a depășit limitele rezonabile ale acestui drept, întrucât, departe de a fi prezentat o situație de fapt, a formulat acuzații fără a dovedi veridicitatea acestora, reproșând P.S.A. că a comis infracțiuni. 19. În schimb, tribunalul departamental a acceptat cererea P.S.A. și l-a condamnat pe reclamant să-i plătească 100 000 RON (aproximativ 22 000 EUR) pentru daune morale. 20. Atât reclamantul, cât și P.S.A. au formulat o acțiune împotriva hotărârii tribunalului departamental. Prin hotărârea definitivă din 10 septembrie 2013, Tribunalul de apel din Plyguești a acordat parțial dreptul la recursul reclamantului și a redus valoarea despăgubirilor. Revocat la Hotărârile von Hannover c. Germania [GC], n 40660/08 și 60641/08, CEDH 2012), Chauvy și alții c. France 64915/01, CEDH 2004 VI) și Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit (13 iulie 1995, seria A n 316, seria A B), consideră că este necesar să se pună în balanță cele două drepturi concurente în cauză : dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, pe de o parte, și dreptul reclamantului la respectarea reputației sale, pe de altă parte; pe de altă parte, aceasta a confirmat apoi hotărârile instanțelor inferioare, considerând că reclamantul a formulat afirmații de fapt neprotejate care cauzaseră P.S.A. un prejudiciu grav din punct de vedere social, familial și profesional. Curtea de apel a făcut referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește valoarea despăgubirii care trebuie acordată în caz de prejudiciu moral grav și la necesitatea de a asigura coerența în acest domeniu în cadrul instanțelor naționale, și aceasta la fel de mult ca în cazul de față. Ea a considerat că P.S.A. nu a suferit un prejudiciu grav în sensul jurisprudenței înaltei instanțe române și a scăzut la 50 000 RON (aproximativ 11 000 EUR) valoarea despăgubirilor pentru prejudicii morale. Pentru a executa hotărârea definitivă din 10 September 2013, P.S.A. a inițiat împotriva reclamantului mai multe proceduri de executare forțată, care au dus, după spusele reclamantului, la sechestrarea proprietăților sale și la licitarea unuia dintre terenurile sale. 998 și 999 din Codul civil în vigoare la momentul respectiv a faptelor, astfel cum au fost interpretate de doctrină și jurisprudență, sunt descrise în Hotărârea Stângu și Scutelnicu c. România 53899/00, § 31, 31 ianuarie 2006). GRIEF 25. Invocând art. 10 din convenție, recurentul vede în condamnarea sa la plata prejudiciilor o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare. În opinia reclamantului, condamnarea sa civilă la plata unor daune-interese sine-analiză într-o interferență nejustificată în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare și, mai exact, în exercitarea dreptului său de a comunica informații. În acest sens, acesta invocă art. 10 din convenție, care este astfel formulat în părțile sale relevante în speță Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) În ceea ce privește exercitarea acestor libertăți, care implică obligații și responsabilități, pot fi supuse anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) protecției reputației sau a drepturilor de autor (...) Argumente ale părților Guvernul 27. Guvernul consideră că ingerința în litigiu a îndeplinit criteriile prevăzute la al doilea alineat al articolului 10 din convenție și susține că condamnarea reclamantului a fost prevăzută la articolele 998 și 999 din Codul civil (punctul 24 de mai sus) și că aceasta urmărește un scop legitim, și anume protecția reputației de mai sus 28. Guvernul este, de asemenea, de părere că măsura în cauză era necesară într-o societate democratică. În această privință, el consideră că autoritățile naționale nu au depășit marja de apreciere de care dispun în ceea ce privește existența unei nevoi sociale impetuoase, care să justifice ingerința în litigiu și că reclamantul a depășit limitele criticii admisibile. În opinia sa, reclamantul a imputat P.S.A. fapte grave de natură penală fără nicio dovadă, și a contestat argumentul potrivit căruia aceste afirmații au fost formulate într-o dezbatere de interes general. Potrivit guvernului, reclamantul a comis în mod deliberat un act ilicit. 29. În ceea ce privește valoarea daunelor, guvernul consideră că este rezonabil să se ia în considerare prejudiciul cauzat de solicitant reputației persoanei vizate, atât pe plan profesional, cât și pe plan familial. El consideră că suma acordată în acest scop nu este excesivă și că decizia instanței de apel nu poate în nici un caz să fie considerată arbitrară, judecătorii care, după părerea sa, pun în discuție interesele în cauză. Reclamantul 30. Reclamantul, în ceea ce o privește, acceptă că ingerința în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare era prevăzută de articole. 998 și 999 din Codul civil (punctul 24 de mai sus) și a urmărit scopul legitim al protecției reputației și intereselor d . 31. El susține că afirmațiile sale referitoare la P.S.A. au fost formulate în cadrul unei dezbateri de interes general în România, care se refereau la traficul de lemn. El recunoaște că: accidentul de mașină nu prezenta în sine o chestiune de interes general, dar susținea că scopul său era de a critica modul în care investigația deschisă în urma accidentului a fost în sine. În opinia sa, având în vedere suma foarte ridicată a sancțiunii civile care i-a fost aplicată, el consideră că nu era necesar ca o societate democratică să își piardă proprietățile din cauza obligației care i-a fost impusă de a compensa P.S.A. și că unul dintre terenurile sale a fost licitat (punctul 23 de mai sus). Curtea constată că nu există controverse între părți că condamnarea în litigiu a constituit o interferență în exercitarea de către reclamant a dreptului la libertatea de exprimare protejat de art. 10 din Convenție. 998 și 999 din Codul civil privind răspunderea civilă delictală (punctul 24 de mai sus) și că aceasta a urmărit un scop legitim, și anume protecția drepturilor de care dispunea și, în special, protecția reputației P.S.A. Curtea este de acord cu această apreciere. 34. Rămâne de văzut dacă această lingură era necesară într-o societate democratică. În această privință, Curtea face trimitere la principiile fundamentale care decurg din jurisprudența sa în materie (a se vedea, printre multe altele, Couderc și Hachette Filipacchi Associés c. Franța [GC], nr. 40454/07, § 93, CEDH 2015 și Lindon, Otchakovsky-Laurens și July c. Franța [GC], n 21279/02 și 36448/02, § 46 CEDH 2007 IV). 35. În speță, Curtea constată că cele două articole care au fost publicate și emisiunile televizate la care reclamantul a participat se refereau la circumstanțele accidentului de mașină și la activitatea profesională a P.S.A. (punctul 7 de mai sus). Aceasta consideră că informațiile furnizate publicului se referă la activitatea profesională și la viața privată a P.S.A. (punctul 7 de mai sus), iar Comisia concluzionează că prezenta cauză se rezumă la o dispută între particulari și că cuvintele reclamantului cu privire la P.S.A. nu au afectat un subiect de interes general (a se vedea, mutatis mutandis și la unghiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, Cordova c. Italia (n), nr. 40877/98, § 62, CEDH 2003-I și Cordova c. Italia (n), nr. 45649/99, § 63, CEDH 2003-I (extrași)). 36. Curtea constată, de asemenea, că P.S.A. era responsabil pentru serviciul local al pădurilor (punctul 4 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea constată că, în ceea ce privește dosarul, el nu era nici un personaj public, nici o persoană care să aibă o notorietate, nici măcar la nivel de departamental. 37. Curtea observă, de asemenea, că nici în articolele de presă, nici în cursul dezbaterilor la distanță, reclamantul nu a formulat hotărâri critice cu privire la comportamentul P.S.A. În acest caz, după cum au stabilit instanțele naționale, reclamantul a reproșat părții vătămate a actelor concrete (puncte 7, 14 și 18 de mai sus. În această privință, Curtea a subliniat deja că, în cazul în care se pune sub semnul întrebării în mod direct o persoană concretă al cărei nume și funcție sunt comunicate, persoana la origine trebuie să se aștepte ca aceasta să fie solicitată să își dovedească veridicitatea (Lešník c. Slovacia, nr 35640/97, § 57 CEDH 2003 IV și Vides Aizsardzības Klubs c. Letonia , nr. 5782900, § 44, 27 mai 2004). Or, în speță, cuvintele reclamantului s-au dovedit lipsite de orice temei de fapt (punctele 8 și 10 de mai sus). 38. În plus, Curtea ia în considerare gravitatea cuvintelor formulate de reclamant cu privire la P.S.A.: aceasta se referă la afirmații care ar putea constitui mai multe infracțiuni (punctul 18 de mai sus), care vizau, de asemenea, familia P.S.A. În sfârșit, tribunalele care aveau sarcina de a cunoaște o cauză și-au motivat în mod clar decizia de a da un sens penal termenilor utilizați de reclamant împotriva P.S.A. : după examinare, aceștia au arătat că observațiile denigrative formulate de solicitant au declanșat deschiderea unor anchete a căror obiectiv era de a verifica veridicitatea acestora (punctele 14, 18 și 21 de mai sus). 39. De asemenea, unele afirmații ale reclamantului au determinat Regia Națională a Pădurilor să investigheze activitatea profesională a P.S.A. (punctul 8 de mai sus), care a fost suspendat din funcția sa pe motiv că a adus atingere în mod negativ la adresa deimaginea instituției publice pe care o deservește (punctul 9 de mai sus). 40. În acest caz, având în vedere circumstanțele în cauză și în special faptul că afirmațiile de fapt nu se bazau pe nicio dovadă, Curtea poate, în mod legitim, să se îndoiască de buna credință a reclamantului. 41. Curtea constată că instanțele naționale și-au motivat în mare măsură deciziile (punctele 14, 18 și 21 de mai sus). Mai bine plasate decât Curtea pentru a aprecia toate faptele și pentru a evalua impactul cuvintelor în cauză, instanțele naționale au examinat în mod corespunzător condițiile în care au fost formulate și soluționate toate interesele implicate înainte de a concluziona că reclamantul a încălcat reputația P.S.A. În această privință, trebuie amintit că, dacă, la fel ca în cazul de față, punerea în discuție de către autoritățile naționale se face în conformitate cu criteriile stabilite de jurisprudența Curții, este nevoie de motive serioase pentru ca aceasta să își înlocuiască opinia cu cea a instanțelor interne (Von Hannover c. Germania (n [GC], n 40660/08 și 60641/08, § 107 CEDO 2012). Or, în opinia Curții, astfel de motive serioase nu persistă în prezenta cauză. 42. Este adevărat că valoarea prejudiciilor pe care reclamantul a fost condamnat să le plătească civilului, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu toate acestea, Curtea trebuie să ia în considerare circumstanțele speciale ale cazului, în special gravitatea acuzațiilor formulate de reclamant împotriva P.S.A. (a se vedea mutatis mutandis Metzger c. Germania (dec.), nr. 56720/00, 17 noiembrie 2005) și faptul că veridicitatea acuzațiilor în cauză nu a fost demonstrată (a se vedea, de exemplu, C.V. Tudor c. România (dec.), nr. 6928/04, 15 iunie 2006). 43. Cu privire la problema stabilirii valorii despăgubirilor, Curtea nu are niciun motiv să creadă că instanța de apel nu a pus în mod corect în balanță interesele în cauză sau că concluzia sa este contrară împrejurărilor din speță sau chiar arbitrară (a se vedea, mutatis mutandis R.žový panter, o.s. Republica Cehă , 20240/08, § 32, 2 februarie 2012). Într-adevăr, instanța de apel a stabilit valoarea despăgubirilor ținând cont de interesele concurențiale și de jurisprudența națională relevantă în materie de prejudiciu grav (a se vedea considerentele 22 de mai sus. De altfel, aceasta a redus suma care fusese stabilită inițial de tribunalul departamental. Pe de altă parte, reclamantul afirmă că proprietățile sale au fost sub sechestru și la licitație (punctele 23 și 32 de mai sus), dar nu prezintă niciun element referitor la consecințele condamnării sale asupra situației sale financiare (a se vedea mutatis mutandis) Ashby Donald și alții, Franța, nr 366769/08, § 43, 10 ianuarie 2013). 44. Prin urmare, în circumstanțele din speță, Curtea consideră că sancțiunea aplicată reclamantului nu a fost disproporționată cu privire la scopul legitim urmărit, chiar și în cazul în care a întâmpinat dificultăți pentru a se conforma (a se vedea mutatis mutandis R Având în vedere cele de mai sus, având în vedere marja de apreciere de care dispun statele contractante în astfel de cazuri, Curtea consideră că condamnarea civilă a reclamantului nu identifică nicio aparență de încălcare a articolului 10 din convenție. 46. În consecință, cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (a) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 8 octombrie 2020, Ilse Freiwirth Faris Vehabović Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
21556/14
Dumitru LĂZĂRESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 15 septembre 2020 en un comité composé de
:
Faris Vehabović,
président,
Iulia Antoanella Motoc,
Carlo Ranzoni,
juges,
et de Ilse Freiwirth,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée, introduite le 5
mars 2014,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M.
Dumitru Lăzărescu, est un ressortissant roumain né en 1957 et résidant à Văleni. Il a été représenté devant la Cour par M
e
A.
Grigoriu, avocat exerçant à Bucarest.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, en dernier lieu M
me
O.F. Ezer, du ministère des Affaires étrangères.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le contexte de l’affaire
4
.
Dans la nuit du 27 au 28
juillet 2007 eut lieu un accident de la route dans lequel le fils du requérant et P.S.A. furent impliqués. À l’époque des faits, P.S.A. était chef du service local des forêts de Șuici («
le service local des forêts
»).
5
.
À la suite de cet accident, deux articles fondés sur les déclarations du requérant parurent respectivement les 1
er
août et 11
septembre 2007 dans les quotidiens
Jurnalul de Argeș
et
Curierul zilei
. L’un était intitulé «
Le directeur en chef
du service des forêts de Șuici conduit en état d’ivresse et s’enfuit des lieux de l’accident
» et l’autre «
Un habitant de Șuici accuse
: le directeur en chef du service des forêts de Șuici, en état d’ivresse, prend la fuite après un accident
». Le requérant y soutenait que P.S.A. conduisait en état d’ébriété et qu’il avait quitté les lieux de l’accident sans attendre l’arrivée de la police.
6
.
Les 12
octobre et 11
novembre 2007, le requérant participa à des débats télévisés qui furent diffusés sur la chaîne nationale OTV.
7
.
Il y déclara que P.S.A. avait pris le volant alors qu’il était ivre, qu’il avait quitté les lieux de l’accident sans attendre l’arrivée des policiers et qu’il n’avait pas d’assurance responsabilité civile automobile. Il affirma également que l’épouse de P.S.A., P.G., qui était juge, était intervenue dans cette affaire dans le but d’influer sur l’enquête policière. Au cours des débats, l’intéressé évoqua aussi l’activité professionnelle de P.S.A. Il affirma notamment que P.S.A. n’était pas titulaire des diplômes requis pour occuper son poste, que son service coupait illégalement du bois, qu’il dirigeait une entreprise de transport de bois travaillant pour le service local des forêts, que sa gestion de ce service était entachée d’irrégularités de nature comptable et qu’il avait fait construire une maison dans un délai très court par des moyens illicites.
8
.
À la suite de ces émissions, le centre départemental de la Régie nationale des forêts (
Romsilva
) constitua une commission d’enquête pour vérifier les dires du requérant concernant l’activité professionnelle de P.S.A. L’enquête conclut qu’hormis l’abattage illégal, dont il fut établi qu’il n’était pas responsable, aucun des faits reprochés à P.S.A. n’était avéré.
9
.
P.S.A. fut suspendu de ses fonctions pour une durée de trois mois au motif que les accusations du requérant avaient terni l’image de l’institution pour laquelle il travaillait.
10
.
L’enquête pénale qui fut menée à la suite de l’accident survenu le 28
juillet 2007 permit d’établir que le fils du requérant avait sciemment provoqué l’accident à cause de l’hostilité qui existait entre l’intéressé et P.S.A., et qu’il en était le seul responsable.
11.
Le 17
août 2008, P.G. saisit les juridictions roumaines d’une action en responsabilité civile délictuelle contre le requérant sur le fondement des articles
998 et 999 du code civil (paragraphe 24 ci-dessous). Elle alléguait que les propos que l’intéressé avait tenus à son égard lors des émissions télévisées avaient terni sa réputation de présidente d’un tribunal. Les juridictions nationales accueillirent sa demande et, par un arrêt définitif du 3
février 2011, le tribunal départemental de Sibiu condamna le requérant à verser à P.G. 15
000 lei roumains (RON), soit environ 3
500 euros (EUR), pour préjudice moral.
L’action en responsabilité civile délictuelle introduite par P.S.A. contre le requérant
12.
Le 12
décembre 2007, P.S.A. saisit les juridictions nationales d’une action en responsabilité civile délictuelle contre le requérant sur le fondement des articles
998 et 999 du code civil (paragraphe 24 ci-dessous). Il lui reprochait en général d’avoir livré au public des informations fictives concernant l’accident, son activité professionnelle et sa vie familiale. Il réclamait aussi une réparation pour l’atteinte à sa réputation qu’il estimait avoir subie.
13.
Le requérant répondit que communiquer des informations aux médias faisait partie de ses droits, que P.S.A. avait été en faute lors de l’accident, que les informations présentées dans les journaux avaient été recueillies par des journalistes et que lors des émissions de télévision, il avait été question des irrégularités que P.S.A., qui était protégé par sa famille et notamment par son épouse, était accusé d’avoir commis dans le cadre de ses fonctions.
14
.
Par un jugement du 28
octobre 2011, le tribunal de première instance de Ploiești accueillit l’action de P.S.A. Il nota qu’il ressortait des preuves administrées et de l’enquête menée par les autorités compétentes que le responsable de l’accident de la route était le fils du requérant (paragraphe
10 ci-dessus), que le refus de P.S.A. de dédommager le requérant à la suite de cet accident avait poussé ce dernier à faire à la presse des déclarations qui avaient ensuite été publiées dans les articles en cause (paragraphe
5 ci
‑
dessus), et que les faits allégués ne correspondaient pas à la réalité. Il releva que les accusations proférées par le requérant lors des émissions télévisées (paragraphes 6 et 7 ci-dessus) avaient déclenché l’ouverture d’une enquête disciplinaire contre P.S.A. et que cette enquête n’avait permis de mettre au jour aucun manquement de P.S.A. dans le cadre de son activité professionnelle, la véracité des allégations du requérant n’ayant pas été démontrée. Il tint également compte du fait que la commission d’enquête avait établi la véracité des faits d’abattage illégal, mais qu’elle ne les avait pas imputés à P.S.A. (paragraphe
8 ci-dessus).
15.
Le tribunal de première instance jugea que le requérant avait agi de manière intentionnelle et avec mauvaise foi, dans le but de nuire à l’image de P.S.A. et de lui faire perdre son poste. Il estima que le requérant était fautif en ce que ses accusations, qui étaient dépourvues de fondement réel, avaient eu pour P.S.A. de graves conséquences d’ordre social et professionnel, ce qui justifiait sa condamnation au versement de dommages et intérêts d’un montant de 15
000 RON (soit 3
152 EUR) au titre du préjudice moral subi.
16.
Le requérant interjeta appel de ce jugement. Il fit valoir entre autres que les accusations qu’il avait lancées au cours d’une émission télévisée avaient déclenché une enquête disciplinaire qui avait abouti à une sanction contre P.S.A.
17.
P.S.A. interjeta également appel pour réclamer des dommages et intérêts pour préjudice moral plus importants.
18
.
Par un arrêt du 16
octobre 2012, le tribunal départemental de Prahova débouta le requérant. Il indiqua que P.S.A. avait été suspendu non pas parce qu’il avait commis des irrégularités dans l’exercice de ses fonctions, mais parce qu’il avait porté atteinte à l’image de l’institution pour laquelle il travaillait du fait des accusations proférées par le requérant dans la presse (paragraphe 9 ci-dessus). Il nota que les allégations que l’intéressé avait formulées à l’égard de P.S.A. s’apparentaient à des accusations pénales, les faits reprochés étant constitutifs de plusieurs infractions. Il considéra que le requérant bénéficiait certes d’un droit à la liberté d’expression, qu’il pouvait exercer par le biais des médias, mais qu’il ne pouvait pas exercer ce droit de manière illimitée sans aucun égard pour les droits d’autrui. Le tribunal départemental considéra que par ses affirmations, le requérant avait dépassé les limites raisonnables de ce droit, puisque loin d’avoir présenté une situation factuelle, il avait proféré des accusations sans en prouver la véracité, reprochant à P.S.A. d’avoir commis des infractions.
19.
Le tribunal départemental fit en revanche droit à la demande de P.S.A. et condamna le requérant à lui verser 100
000 RON (environ 22
000
EUR) pour préjudice moral.
20.
Tant le requérant que P.S.A. formèrent un recours contre l’arrêt du tribunal départemental. Le requérant contestait plus particulièrement le montant des dommages et intérêts qu’il avait été condamné à verser.
21
.
Par un arrêt définitif du 10
septembre 2013, la cour d’appel de Ploiești fit partiellement droit au recours du requérant et diminua le montant des dommages et intérêts. Renvoyant aux arrêts
Von Hannover c.
Allemagne
(
(n
o
2)
[GC], n
os
40660/08 et 60641/08, CEDH 2012),
Chauvy et autres c.
France
(n
o
‑
VI), et
Tolstoy Miloslavsky c.
Royaume-Uni
(13
juillet 1995, série
A n
o
316
‑
B), elle estima qu’il était nécessaire de mettre en balance les deux droits concurrents en cause
: le droit du requérant à la liberté d’expression, d’une part, et celui du plaignant au respect de sa réputation, d’autre part. Elle confirma ensuite les décisions des juridictions inférieures, considérant que le requérant avait formulé des affirmations factuelles non prouvées qui avaient causé à P.S.A. un grave préjudice sur les plans social, familial et professionnel.
22
.
La cour d’appel renvoya à la jurisprudence de la Haute Cour de cassation et de justice quant au montant de la réparation devant être octroyée en cas de préjudice moral grave et à la nécessité d’assurer une cohérence en la matière au sein des juridictions nationales, et elle l’appliqua au cas d’espèce. Elle considéra que P.S.A. n’avait pas subi de préjudice grave au sens de la jurisprudence de la haute juridiction roumaine et elle abaissa à 50
000 RON (environ 11
000 EUR) le montant des dommages et intérêts pour préjudice moral.
23
.
Pour faire exécuter l’arrêt définitif du 10
septembre 2013, P.S.A. engagea contre le requérant plusieurs procédures d’exécution forcée qui aboutirent, aux dires du requérant, à la mise sous séquestre de ses propriétés et à la mise aux enchères de l’un de ses terrains.
Le droit interne pertinent
24
.
Les articles
998 et 999 du code civil en vigueur à l’époque des faits, tels qu’ils étaient interprétés par la doctrine et la jurisprudence, sont décrits dans l’arrêt
Stângu et Scutelnicu c.
Roumanie
(n
o
53899/00, §§
30
‑
31, 31
janvier 2006).
GRIEF
25.
Invoquant l’article
10 de la Convention, le requérant voit dans sa condamnation au paiement de dommages et intérêts une atteinte à son droit à la liberté d’expression.
26.
Le requérant estime que sa condamnation civile au versement de dommages et intérêts s’analyse en une ingérence injustifiée dans l’exercice de son droit à la liberté d’expression, et plus précisément dans l’exercice de son droit de communiquer des informations. Il invoque à cet égard l’article
10 de la Convention, qui est ainsi libellé dans ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...)
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection de la réputation ou des droits d’autrui (...)
»
Arguments des parties
Le Gouvernement
27.
Le Gouvernement estime que l’ingérence litigieuse répondait aux critères énoncés au second paragraphe de l’article
10 de la Convention. Il soutient que la condamnation du requérant était prévue par les articles
998 et 999 du code civil (paragraphe 24 ci-dessus) et qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la réputation d’autrui.
28.
Le Gouvernement est également d’avis que la mesure en cause était nécessaire dans une société démocratique. À cet égard, il considère que les autorités nationales n’ont pas dépassé la marge d’appréciation dont elles jouissent quant à l’existence d’un «
besoin social impérieux
» propre à justifier l’ingérence litigieuse, et que le requérant a franchi les limites de la critique admissible. Il estime que le requérant a imputé à P.S.A. des faits graves de nature pénale sans aucune preuve, et il conteste l’argument qui consiste à dire que ces allégations s’inscrivaient dans un débat d’intérêt général. Selon le Gouvernement, le requérant a délibérément commis un acte illicite.
29.
Concernant le montant des dommages et intérêts, le Gouvernement considère qu’il était raisonnable compte tenu du préjudice causé par le requérant à la réputation de la personne visée, tant sur le plan professionnel que sur le plan familial. Il estime que la somme accordée à ce titre n’est pas excessive et que la décision de la cour d’appel ne saurait en aucun cas passer pour arbitraire, les juges ayant d’après lui mis en balance les intérêts en cause.
Le requérant
30.
Le requérant, pour sa part, accepte que l’ingérence dans l’exercice de son droit à la liberté d’expression était prévue par les articles
998 et 999 du code civil (paragraphe 24 ci-dessus) et qu’elle poursuivait le but légitime que constitue la protection de la réputation et des intérêts d’autrui.
31.
Il soutient que ses allégations à l’égard de P.S.A. s’inscrivaient dans le cadre d’un débat d’intérêt général en Roumanie qui portait sur le trafic de bois. Il admet que l’accident de voiture ne présentait pas en soi une question d’intérêt général, mais il argue que son but était de critiquer la manière dont l’enquête ouverte à la suite de cet accident s’était déroulée.
32
.
Il estime que compte tenu du montant, très élevé selon lui, de la sanction civile qui lui a été infligée, l’ingérence n’était pas nécessaire dans une société démocratique. Il affirme qu’il est en train de perdre ses propriétés à cause de l’obligation qui lui a été faite de dédommager P.S.A., et qu’un de ses terrains a été mis aux enchères (paragraphe 23 ci-dessus).
Appréciation de la Cour
33.
La Cour constate qu’il ne fait pas controverse entre les parties que la condamnation litigieuse a constitué une ingérence dans l’exercice par le requérant du droit à la liberté d’expression protégé par l’article
10 de la Convention. Il n’est pas davantage contesté que cette ingérence était prévue par la loi en ce qu’elle était fondée sur les articles
998 et 999 du code civil relatifs à la responsabilité civile délictuelle (paragraphe 24 ci-dessus), et qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir la protection des droits d’autrui et plus particulièrement la protection de la réputation de P.S.A. La Cour souscrit à cette appréciation.
34.
Reste à savoir si l’ingérence était «
nécessaire dans une société démocratique
». La Cour renvoie à cet égard aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence en la matière (voir, parmi beaucoup d’autres,
Couderc et Hachette Filipacchi Associés c.
France
[GC], n
o
40454/07, §§
82
‑
93, CEDH 2015, et
Lindon, Otchakovsky-Laurens et July c.
France
[GC], n
os
21279/02 et 36448/02, §§
45
‑
‑
IV).
35.
En l’espèce, la Cour note que les deux articles qui ont été publiés et les émissions télévisées auxquelles le requérant a participé portaient sur les circonstances de l’accident de voiture et sur l’activité professionnelle de P.S.A. (paragraphes
5
‑
7 ci-dessus). Elle considère que les informations livrées au public concernaient l’activité professionnelle et la vie privée de P.S.A. (paragraphe
7 ci-dessus), et elle en conclut que la présente affaire se résume à une querelle entre particuliers et que les propos du requérant à l’égard de P.S.A. ne touchaient pas à un sujet d’intérêt général (voir,
mutatis mutandis
et sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention,
Cordova c.
Italie (n
o
1
), n
o
40877/98, § 62, CEDH 2003-I, et
Cordova c. Italie (n
o
2
), n
o
45649/99, § 63, CEDH 2003-I (extraits)).
36.
La Cour note par ailleurs que P.S.A. était responsable du service local des forêts (paragraphe
4 ci-dessus). Elle relève cependant qu’au regard du dossier, il n’était ni un personnage public ni une personne jouissant d’une quelconque notoriété ne serait-ce qu’à l’échelon départemental.
37.
La Cour observe également que ni dans les articles de presse ni au cours des débats télévisés le requérant n’a formulé de jugements de valeur critiques concernant le comportement de P.S.A. En l’occurrence, comme l’ont établi les juridictions nationales, le requérant a reproché à la partie lésée des actes concrets (paragraphes
7, 14 et 18 ci-dessus). À cet égard, la Cour a déjà souligné qu’en cas d’imputation factuelle mettant directement en cause une personne concrète dont le nom et la fonction sont communiqués, la personne à l’origine de l’imputation en question doit s’attendre à ce qu’on lui demandât de prouver sa véracité (
Lešník c.
Slovaquie
, n
o
35640/97, §
‑
IV, et
Vides Aizsardzības Klubs c.
Lettonie
, n
o
57829/00, §
44, 27
mai 2004). Or, en l’espèce, les propos du requérant se sont avérés dépourvus de toute base factuelle (paragraphes
8 et 10 ci-dessus).
38.
Qui plus est, la Cour prend en compte la gravité des propos tenus par le requérant à l’égard de P.S.A.
: il s’agissait d’allégations potentiellement constitutives de plusieurs infractions pénales (paragraphe
18 ci-dessus), qui visaient également la famille de P.S.A. En l’occurrence, les tribunaux chargés de connaître de l’affaire ont clairement motivé leur décision d’attribuer un sens pénal aux termes utilisés par le requérant contre P.S.A.
: après examen, ils ont relevé que les commentaires dépréciatifs formulés par le requérant avaient déclenché l’ouverture d’enquêtes dont l’objectif était d’en vérifier la véracité (paragraphes
14, 18 et 21 ci-dessus).
39.
De même, certaines allégations du requérant incitèrent la Régie nationale des forêts à enquêter sur l’activité professionnelle de P.S.A. (paragraphe
8 ci-dessus), qui fut suspendu de ses fonctions au motif qu’il avait porté atteinte à l’image de l’institution publique qu’il servait (paragraphe
9 ci-dessus).
40.
En l’espèce, eu égard aux circonstances de l’affaire et surtout au fait que les allégations factuelles ne reposaient sur aucune preuve, la Cour peut légitimement douter de la bonne foi du requérant.
41.
La Cour note que les juridictions nationales ont largement motivé leurs décisions (paragraphes
14, 18 et 21 ci-dessus). Mieux placés que la Cour pour apprécier l’ensemble des faits et évaluer l’incidence des propos en question, les tribunaux nationaux ont donc dûment examiné les conditions dans lesquelles les propos outrageants avaient été formulés et soupesé tous les intérêts en jeu avant de conclure que le requérant avait porté atteinte à la réputation de P.S.A. À cet égard, il convient de rappeler que si, comme en l’espèce, la mise en balance par les autorités nationales s’est faite dans le respect des critères établis par la jurisprudence de la Cour, il faut des raisons sérieuses pour que celle-ci substitue son avis à celui des juridictions internes (
Von Hannover c. Allemagne (n
o
2)
[GC], n
os
40660/08 et 60641/08, § 107, CEDH 2012). Or, aux yeux de la Cour, de telles raisons sérieuses ne subsistent pas dans la présente affaire.
42.
Il est vrai que le montant des dommages et intérêts que le requérant fut condamné à verser au civil, s’élevant à environ 11
000 EUR, est loin d’être négligeable. Toutefois, la Cour doit prendre en considération les circonstances particulières de l’espèce, et notamment le sérieux des accusations proférées par le requérant contre P.S.A. (voir,
mutatis mutandis
,
Metzger c.
Allemagne
(déc.), n
o
56720/00, 17
novembre 2005) et le fait que la véracité des accusations en question n’a pas été démontrée (voir, par exemple,
C.V. Tudor c.
Roumanie
(déc.), n
o
6928/04, 15
juin 2006).
43.
Sur la question de l’établissement du montant des dommages et intérêts, la Cour n’a aucune raison de penser que la cour d’appel n’a pas correctement mis en balance les intérêts en jeu ou que sa conclusion est contraire aux circonstances de l’espèce, voire arbitraire (voir,
mutatis mutandis
,
Růžový panter, o.s. c.
République tchèque
, n
o
20240/08, §
32, 2
février 2012). En effet, la cour d’appel a fixé le montant des dommages et intérêts en tenant compte des intérêts concurrents et de la jurisprudence nationale pertinente en matière de «
préjudice grave
» (paragraphes
21
‑
22 ci-dessus). Elle a d’ailleurs réduit le montant qui avait été fixé initialement par le tribunal départemental. Par ailleurs, le requérant affirme que ses propriétés ont été mises sous séquestre et aux enchères (paragraphes
23 et
32 ci-dessus), mais il ne produit aucun élément relatif aux conséquences de sa condamnation sur sa situation financière (voir,
mutatis mutandis
,
Ashby Donald et autres c.
France
, n
o
36769/08, §
43, 10
janvier 2013).
44.
Dès lors, dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime que la sanction infligée au requérant n’était pas disproportionnée au but légitime poursuivi, même s’il a rencontré des difficultés pour s’y conformer (voir,
mutatis mutandis
,
Růžový panter, o.s.
, précité, §
36).
45.
Compte tenu de ce qui précède, eu égard à la marge d’appréciation dont disposent les États contractants en pareil cas, la Cour estime que la condamnation civile du requérant ne décèle aucune apparence de violation de l’article 10 de la Convention.
46.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article
35 §§
3
a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 8 octobre 2020.
Ilse Freiwirth
Faris Vehabović
Greffière adjointe
Président